Dincolo de peretele din fundul camerei mele locuieşte un prost. Numele lui îmi e încă neclar Gabi, mi-a spus prima dată. Gheorghe, mai apoi. Iar când l-am întrebat care e adevăratul său nume, mi-a spus că e „Gabi de la Gheorghe”.
Nu mi-a plăcut niciodată de el. Are ceva viclean în felul de a fi.
Când m-am mutat la Humor a venit la mine cu un uncheş ca să se holbeze la soba mea. Pentru că „din cauza sobei mele îi iese lui fum”. S-au holbat degeaba. Dar eu nu îl cunoşteam prea bine pe atunci şi nu ştiam ce vroia el, de fapt, să facă. Asta a fost iarna trecută. Iarna asta „problema” lui a reapărut.
Dar nu chiar de la începutul iernii ci… ştiţi când?… tocmai înainte de Bobotează, după ce preotul catolic a venit să-mi sfinţească casa. Pe Gabi de la Gheorghe l-au apucat parcă pandaliile.
Eu mă rog noaptea, în minutele din jurul Miezului Nopţii, când ne rugăm direct Lui Dumnezeu. Chiar atunci a început să se trezească Gabi Gheorghe să vină pe la mine şi să-mi ceară câte ceva. Prima dată, venit la ora 23.30, când eu tocmai mă pusesem la rugăciune, mi-a cerut un pic de apă caldă, pentru că „i-a îngheţat gaura cheii şi nu poate să deschidă”. Nu fusese atât de frig încât să îngheţe gaura cheii. I-am dat nişte apă, dar am ales intenţionat o sticlă în care fusese agheazmă, ca să nu poată să facă vrăji cu ea. A doua seară, tot la ora 23.30, m-a strigat de la poartă să-i dau o cutie de chibrituri, ca să facă focul. I-am dat, dar am stropit-o cu agheazmă. Şi i-am şi spus: „vezi că e nişte agheazmă pe ea, aprinde beţele unde e uscat”.
În ziua următoare, în cursul zilei, a venit disperat şi cam beat să îmi spună că e fum în casa lui, „din cauza sobei mele”. M-a invitat să văd. Era un pic de fum. Soba lui, care a fost legată ulterior la hornul nostru, a fost făcută de un prost încă şi mai mare decât Gabi Gheorghe. Ţeava care merge din sobă în horn e orizontală şi mai are şi o gaură la mijloc, neprofesionistă, unde Gabi Gheorghe vâră o tablă pe post de „şubler”.  E firesc că ţeava asta a lui să funcţioneze ca un horn pentru soba mea (deşi numele de ţeavă nu e tocmai potrivit, pentru că ieşirea asta a lui din sobă e zidită). Poate rezolva problema cu care mă înnebuneşte de doi ani în cinci minute. Poate acoperi gaura „şublerului” cu o bandă adezivă ignifugă. Sau îşi poate zidi gaura respectivă în jurul unui şubler profesionist, din care să iasă doar mânerul afară. Sau îşi poate lega soba de horn cu o ţeavă făcută cum trebuie, care să meargă puţin în sus. Îi spun asta abia a doua zi. În acele clipe i-am spus doar să zidească respectiva gaură „de şubler” de tot, iar el mi-a spus că nu o va zidi, „pentru că iese căldura”. Dar nu apuc să-i dau mai multe idei, pentru că în seara respectivă nu mă slăbeşte: „Haide să-ţi arăt la tine de ce îmi iese fum”, îmi zice. „N-ai ce să vezi”, îi spun, „de la mine fumul merge în sus”. Dar mergem la mine. Se uită curios şi nu prea după un „şubler” care „s-ar fi astupat”. Eu n-am astfel de improvizaţii pe ţeava care merge la horn. Apoi cedează, foarte repede. Suspect de repede şi e suspect de mulţumit.
Apoi îmi cere să-i dau o carte, pe care „mi-o va aduce înapoi în câteva zile”.
„Vrei un semn?”, îi spun, încercând să-i prind privirile viclene, coborâte pe masa cu cărţile mele. „Poftim. «Răspunsurile duhovniceşti ale Părintelui Ilarion Argatu». Scrie aici cum să dezlegăm vrăjile şi cum să le facem să se întoarcă asupra celor care le pun.” Intră în trepidaţie: „Da, că toată lumea îţi vrea răul pe lumea asta. Nimeni nu îţi vrea binele. Nici cei din neamul tău. Dacă îţi spun câte am păţit eu…” Şi, tot mai agitat, se îndreaptă spre poartă. După ce pleacă înţeleg de ce. Pe o masă văd o cuite de chibrituri care nu era acolo. Eu ţin chibriturile mele pe marginea sobei. Mi-a adus chibriturile pe care i le dădusem, însemnate. I-au chibriturile cu ceva şi le arunc la un coş de gunoi de pe stradă.
Apoi urmează câteva nopţi de pomină. Gabi (sau) Gheorghe îşi cheamă vreo doi amici beţivani şi începe să ragă şi să guiţe toată noaptea, dar mai ales la vremea rugăciunii mele.
Muzica răsună la maxim şi răgetele şi înjurăturile la fel, aşa încât peste câteva zile dascălul de la catolici, care stă la multe case de mine, avea să mă întrebe ce se întâmplă în spatele casei mele.
Între răgete, laitmotivul este hornul şi fumul, pentru că aud lovuituri în perete şi sunt înjurat.
Dar unul dintre amicii de pahar al lui Gabi Gheorghe îl întreabă, chiar lângă şubler, aşa că aud şi eu: „De ce nu îţi pui o ţeavă?”. „Pentru că nu vreau”, îi spune Gabi Gheorge, cu o voce îmbibată de băutură.
După aceste nopţi, vine o dimineaţă de duminică în care găsesc pe preşul din holul de la intrare în casa mea un lichid suspect, iar în zăpada din grădinuţă urma unui picior străin, cel mai probabil călcătura cuiva care a sărit gardul.
Scot preşul din hol în grădinuţă, iar luni (ieri) îl arunc la gunoi.
Părintele Ioan V. Argatu îmi confirmă că Gabi Gheorghe încearcă să-mi facă vrăji. Fără să-i fi povestit şi asta, îmi spune că va căuta să însemneze preşurile de la intrare în casă, ca să calc în semn şi să îl duc pe diavol în casă. Şi mă învaţă exact ce să fac ca să scap de legătură şi să  îl întorc pe diavol asupra celui care l-a trimis şi asupra tuturor celor care au mai pus legături necurate asupra mea. După ce mă învaţă asta, Gabi Gheorghe se prezintă la poarta mea, plin de sine, aşteptându-se parcă să-i fac de plac în toate, şi îmi cere „nişte bani împrumut, până joi”.
În condiţii normale, dacă nu ar fi fost nopţile, semnele şi bubuiturile în perete, fireşte că i-aş fi dat. Dar aşa îi spun: „Te-ai apucat să creşti porci?” „Nu”, îmi spune, „poate sunt dihori în pod.” „Am auzit nişte porci guiţând la tine, două nopţi la rând.” Gabi Gheorghe mă priveşte tot mai lipsit de încrederea în sine cu care venise la poarta mea. „Mă împrumuţi?”, mă întreabă. „Nu”, îi răspund şi îi fac semn să plece.
Un prost pe care un diavol l-a pus să se ridice împotriva mea poate tocmai ca să nu aibă niciun sprijin în preajma lui. Şi care, din păcate pentru el, o să cam dea ochii cu diavolul acela…