Marius Ianuş

O încercare, o luptă…

Marius Ianuş — Fri, 27 Jan 2012 08:41:43 +0000

Bucovina e pe punctul să piardă o generaţie literară cum nu a mai avut şi nu ştiu dacă va mai avea vreodată. E vorba de un nucleu format din vreo zece tineri de 17 – 20 de ani, în special fete, şi alţi câţiva în jurul lor. Le-am spus celor din Consiliul Judeţean: “Dacă nu luaţi măsuri DE URGENŢĂ veţi pierde nişte talente ieşite din comun. Pentru că sunteţi ocupaţi să giugiuliţi un profesoraş trei-sferturi narcisist, pe care vi l-aţi mai şi făcut decan… şi un grefier stupid, care nici măcar nu sunt bucovineni.”
Ce e de făcut? Aceşti tineri ar trebui făcuţi cumva să rămână aici. Iar cei care deja şi-au luat zborul ar trebui întorşi din drum. Am propus CJ să îi finanţeze pe aceşti tineri printr-un Cerc Literar Creştin condus de mine. Să le dea celor care sunt studenţi câte o bursă de opt sute de lei pe lună, iar celor care sunt liceeni câte patru sute de lei pe lună, ca participanţi la acest Cerc Literar bisăptămânal. Şi să le asigure transportul celor din judeţ la şedinţele acestui Cerc. Credeţi că ar fi o cheltuială mare? Cu aproximativ 4000 de Euro pe lună, 10 studenţi din Bucovina românească, 5 din cea ucraineană, 10 elevi de aici şi 5 elevi din Nord ar putea să fie ajutaţi să devină scriitori adevăraţi, iar nu grefieri sau profesoraşi îndoielnici, prin acest cerc. I-am spus unuia dintre Consilieri: investiţi în copiii voştri. Altfel vor pleca şi talentele lor se vor risipi. Există deja exemple.
Dar nu se poate face nimic în afara termenilor legii. Care iată ce îmi cere: voi depune un proiect prin martie. Voi primi un răspuns prin aprilie. Dacă răspunsul e pozitiv, am putea să ne apucăm de lucru în mai, dar finanţarea se va termina în decembrie, aşa că din ianuarie ar trebui să aşteptăm din nou luna mai… Mie mi se pare o absurditate. Un astfel de cenaclu şi acest sistem de burse trebuie să aibă o continuitate. Şi nu cred că e singurul proiect care are nevoie de această continuitate. Dacă nu se va putea să obţinem finanţare până în mai 2013, voi încerca să obţin nişte bani şi din altă parte. Sper totuşi ca, în acest efort, groapa birocratică să nu mă înghită cu totul.
Nu o fac pentru mine, suma pe care am cerut-o pentru a conduce acest cerc este doar un pic mai mare decat o bursa de student.
Acest proiect trebuia început acum doi sau trei ani. Cineva ar fi trebuit să-şi dea seama că se naşte în judeţul Suceava o generaţie literară foarte talentată şi ar fi trebuit să facă exact ceea ce vreau eu să fac acum. Dar se pare că nu a prea avut cine. Fie literaţii judeţului sunt atât de stupizi încât nici măcar nu şi-au dat seama ce se întâmplă, fie sunt cu totul lipsiţi de generozitate.
Nu ştiu dacă voi reuşi să strâng toate aceste talente, deja cam risipite, la un loc şi să le dau direcţia bună. Dar voi încerca. Şi aş vrea ca această încercare a mea să fie un exemplu pentru toţi cei care vor să deschidă gura şi să-şi dea vreo importanţă în lumea literară de aici. Eu sunt cel mai cunoscut scriitor din judeţul ăsta şi eu o să-mi cheltui vremea şi poate că o să-mi macin nervii ca să-i ajut pe tinerii pentru care voi n-aţi făcut mai nimic.

Cum făcea Domnul Semnul Binecuvântării? Din nou…

Marius Ianuş — Thu, 26 Jan 2012 08:21:42 +0000

Iertaţi-mi micul iconoclasm, dar înclin să le dau dreptate catolicilor. Ei rezumă în imaginea de mai sus, apărută pe pagina lunii ianuarie a calendarului romano-catolic, cele pe care le spuneam eu anul trecut: http://yanush.wordpress.com/2011/11/23/cum-facea-domnul-semnul-binecuvantarii/
Dumnezeu a rânduit în aşa fel încât eu am în casă mai mult icoane în care nu apare semnul în privinţa căruia mă îndoiesc: cel în care Mântuitorul sau sfinţii îşi ating degetul mare de inelar. Îi am pe Sfântul Serafim din Sarov, pe Sfântul Pantelimon, pe Sfântul Gheorghe, pe Sfântul Ioan cel Nou de la Suceava şi pe Sfântul Ioan din Rusia, care apar în ipostaze în care nu fac cam ciudatul semn ortodox al “binecuvâtarii”.
Mai am o icoana a Sfantului Nicolae de pe care acel semn s-a şters. Era şters, cred, de când am luat-o, dar nu am observat asta. La fel, semnul cu pricina s-a şters parcă de la sine de pe o icoană a Mântuitorului de la biserica unde merg mai des.
Icoana mea principală era o icoană a Mântuitorului în care făcea semnul cu pricina. Am coborât-o de deasupra uşii şi am dat-o cuiva ca să o vândă, spunându-i că nu sunt prea convins de acel semn. În locul ei am pus un crucifix. Din nou… iertaţi-mi micul iconoclasm, dar mă simt mai bine când înţeleg semnele cărora mă închin. Mie mi se pare mult mai firească binecuvântarea catolică. Iar ea ar fi putut fi interpretată greşit şi transformată în acel semn din icoanele ortodoxe. Priviţi mâinile celor doi din ilustraţia de pe calendarul catolic.
Sper să nu greşesc. Doamne ajută!

Despre un mare prost care se joacă cu diavolul

Marius Ianuş — Tue, 24 Jan 2012 07:21:23 +0000

Dincolo de peretele din fundul camerei mele locuieşte un prost. Numele lui îmi e încă neclar Gabi, mi-a spus prima dată. Gheorghe, mai apoi. Iar când l-am întrebat care e adevăratul său nume, mi-a spus că e „Gabi de la Gheorghe”.
Nu mi-a plăcut niciodată de el. Are ceva viclean în felul de a fi.
Când m-am mutat la Humor a venit la mine cu un uncheş ca să se holbeze la soba mea. Pentru că „din cauza sobei mele îi iese lui fum”. S-au holbat degeaba. Dar eu nu îl cunoşteam prea bine pe atunci şi nu ştiam ce vroia el, de fapt, să facă. Asta a fost iarna trecută. Iarna asta „problema” lui a reapărut.
Dar nu chiar de la începutul iernii ci… ştiţi când?… tocmai înainte de Bobotează, după ce preotul catolic a venit să-mi sfinţească casa. Pe Gabi de la Gheorghe l-au apucat parcă pandaliile.
Eu mă rog noaptea, în minutele din jurul Miezului Nopţii, când ne rugăm direct Lui Dumnezeu. Chiar atunci a început să se trezească Gabi Gheorghe să vină pe la mine şi să-mi ceară câte ceva. Prima dată, venit la ora 23.30, când eu tocmai mă pusesem la rugăciune, mi-a cerut un pic de apă caldă, pentru că „i-a îngheţat gaura cheii şi nu poate să deschidă”. Nu fusese atât de frig încât să îngheţe gaura cheii. I-am dat nişte apă, dar am ales intenţionat o sticlă în care fusese agheazmă, ca să nu poată să facă vrăji cu ea. A doua seară, tot la ora 23.30, m-a strigat de la poartă să-i dau o cutie de chibrituri, ca să facă focul. I-am dat, dar am stropit-o cu agheazmă. Şi i-am şi spus: „vezi că e nişte agheazmă pe ea, aprinde beţele unde e uscat”.
În ziua următoare, în cursul zilei, a venit disperat şi cam beat să îmi spună că e fum în casa lui, „din cauza sobei mele”. M-a invitat să văd. Era un pic de fum. Soba lui, care a fost legată ulterior la hornul nostru, a fost făcută de un prost încă şi mai mare decât Gabi Gheorghe. Ţeava care merge din sobă în horn e orizontală şi mai are şi o gaură la mijloc, neprofesionistă, unde Gabi Gheorghe vâră o tablă pe post de „şubler”. E firesc că ţeava asta a lui să funcţioneze ca un horn pentru soba mea (deşi numele de ţeavă nu e tocmai potrivit, pentru că ieşirea asta a lui din sobă e zidită). Poate rezolva problema cu care mă înnebuneşte de doi ani în cinci minute. Poate acoperi gaura „şublerului” cu o bandă adezivă ignifugă. Sau îşi poate zidi gaura respectivă în jurul unui şubler profesionist, din care să iasă doar mânerul afară. Sau îşi poate lega soba de horn cu o ţeavă făcută cum trebuie, care să meargă puţin în sus. Îi spun asta abia a doua zi. În acele clipe i-am spus doar să zidească respectiva gaură „de şubler” de tot, iar el mi-a spus că nu o va zidi, „pentru că iese căldura”. Dar nu apuc să-i dau mai multe idei, pentru că în seara respectivă nu mă slăbeşte: „Haide să-ţi arăt la tine de ce îmi iese fum”, îmi zice. „N-ai ce să vezi”, îi spun, „de la mine fumul merge în sus”. Dar mergem la mine. Se uită curios şi nu prea după un „şubler” care „s-ar fi astupat”. Eu n-am astfel de improvizaţii pe ţeava care merge la horn. Apoi cedează, foarte repede. Suspect de repede şi e suspect de mulţumit.
Apoi îmi cere să-i dau o carte, pe care „mi-o va aduce înapoi în câteva zile”.
„Vrei un semn?”, îi spun, încercând să-i prind privirile viclene, coborâte pe masa cu cărţile mele. „Poftim. «Răspunsurile duhovniceşti ale Părintelui Ilarion Argatu». Scrie aici cum să dezlegăm vrăjile şi cum să le facem să se întoarcă asupra celor care le pun.” Intră în trepidaţie: „Da, că toată lumea îţi vrea răul pe lumea asta. Nimeni nu îţi vrea binele. Nici cei din neamul tău. Dacă îţi spun câte am păţit eu…” Şi, tot mai agitat, se îndreaptă spre poartă. După ce pleacă înţeleg de ce. Pe o masă văd o cuite de chibrituri care nu era acolo. Eu ţin chibriturile mele pe marginea sobei. Mi-a adus chibriturile pe care i le dădusem, însemnate. I-au chibriturile cu ceva şi le arunc la un coş de gunoi de pe stradă.
Apoi urmează câteva nopţi de pomină. Gabi (sau) Gheorghe îşi cheamă vreo doi amici beţivani şi începe să ragă şi să guiţe toată noaptea, dar mai ales la vremea rugăciunii mele.
Muzica răsună la maxim şi răgetele şi înjurăturile la fel, aşa încât peste câteva zile dascălul de la catolici, care stă la multe case de mine, avea să mă întrebe ce se întâmplă în spatele casei mele.
Între răgete, laitmotivul este hornul şi fumul, pentru că aud lovuituri în perete şi sunt înjurat.
Dar unul dintre amicii de pahar al lui Gabi Gheorghe îl întreabă, chiar lângă şubler, aşa că aud şi eu: „De ce nu îţi pui o ţeavă?”. „Pentru că nu vreau”, îi spune Gabi Gheorge, cu o voce îmbibată de băutură.
După aceste nopţi, vine o dimineaţă de duminică în care găsesc pe preşul din holul de la intrare în casa mea un lichid suspect, iar în zăpada din grădinuţă urma unui picior străin, cel mai probabil călcătura cuiva care a sărit gardul.
Scot preşul din hol în grădinuţă, iar luni (ieri) îl arunc la gunoi.
Părintele Ioan V. Argatu îmi confirmă că Gabi Gheorghe încearcă să-mi facă vrăji. Fără să-i fi povestit şi asta, îmi spune că va căuta să însemneze preşurile de la intrare în casă, ca să calc în semn şi să îl duc pe diavol în casă. Şi mă învaţă exact ce să fac ca să scap de legătură şi să îl întorc pe diavol asupra celui care l-a trimis şi asupra tuturor celor care au mai pus legături necurate asupra mea. După ce mă învaţă asta, Gabi Gheorghe se prezintă la poarta mea, plin de sine, aşteptându-se parcă să-i fac de plac în toate, şi îmi cere „nişte bani împrumut, până joi”.
În condiţii normale, dacă nu ar fi fost nopţile, semnele şi bubuiturile în perete, fireşte că i-aş fi dat. Dar aşa îi spun: „Te-ai apucat să creşti porci?” „Nu”, îmi spune, „poate sunt dihori în pod.” „Am auzit nişte porci guiţând la tine, două nopţi la rând.” Gabi Gheorghe mă priveşte tot mai lipsit de încrederea în sine cu care venise la poarta mea. „Mă împrumuţi?”, mă întreabă. „Nu”, îi răspund şi îi fac semn să plece.
Un prost pe care un diavol l-a pus să se ridice împotriva mea poate tocmai ca să nu aibă niciun sprijin în preajma lui. Şi care, din păcate pentru el, o să cam dea ochii cu diavolul acela…

Oraşele satanei ard satanic

Marius Ianuş — Mon, 23 Jan 2012 08:09:24 +0000

Femei înfofolite ca tigresele
ies din cluburi de noapte
cu fumuri de tantra…
Aţi vrea să ne împerechem
pentru câteva avantaje
ca animalele din insula Sumatra?

Această lume e tristă
pentru că nimeni
nu iubeşte cu adevărat!
În măcelării şi pe stradă
cărnuri rotunjite
sunt scoase la mezat…

Cine e mai tare
să înfigă colţii!
Cine are mai multe banane?!
Cine se dă cu o maşină mai mare?!
Acel domn e rugat, cu osanale,
să vină
ca să dea la pistoane!

Eu vreau să stau pe un postament
şi să urlu versuri sălbatice!
În această junglă, în acest iad dement
prefer să fiu „Clovnule!”,
prefer să fiu „Saltimbance!”

Dumincă dimineaţa bisericile larg deschise
îi cheamă pe oameni acasă…
„Ieşiţi din carnea voastră
puturoasă, de pe străzi,
că în cer s-a pus masă!”,

le strigă ele oamenilor care
ies mahumuri de sub pat…
„Dar unde am fost azi-noapte?”
se întreabă unul stând în cap în dulap…

Sufletul acestuia e ca mănuşa întoarsă
care i-a căzut din buzunar într-o baltă
de lângă trotuar, dezlânată, spartă,
stropită cu noroi de fiecare roată…

Când vine zăpada ne mai bucurăm,
pentru că Domnul ne înălbeşte trotuarele,
dar duhul satanei nu se duce din oraş…
În gânduri plutesc diavolii, banii şi poftele…

Partir plus loin

Marius Ianuş — Thu, 19 Jan 2012 10:23:37 +0000

Je veux partir,
je veux mourir…
qu’importe?

… la vie veut pas
ouvrir à moi
ses portes…

je veux partir
et en finir
de sorte

que Dieu veuille
me donner
la mort

Roagă-te pentru noi

Marius Ianuş — Mon, 16 Jan 2012 09:17:34 +0000

Măicuţa Luminii, roagă-te pentru noi!
Abisul Lacrimii, roagă-te pentru noi!
Tristeţe infinită, roagă-te pentru noi!
Mireasa Durerii, roagă-te pentru noi!

Adu bucurie în sufletele noastre,
risipeşte ale gândurilor ploi
şi fă ca Fiul tău să ni se arate
pe peretele de sub varul minţii
şi să se sălăşluiască în noi.

Crăiasa triseţilor noastre, roagă-te pentru noi!
Mângâietoarea celor necăjiţi, roagă-te pentru noi!
Inimă îmbunată a celor care plâng, roagă-te pentru noi!
Candoarea lumii, roagă-te pentru noi!

Ridică mâna ta şi binecuvântează,
şterge lacrimile care din minte ne curg,
dă-ne pacea Fiului tău, liniştea întreagă
a celor care locuiesc deja
în al Cerului crug…

“Floare cu o singură petală”, roagă-te pentru noi!
Taină ascunsă, roagă-te pentru noi!
Marie Preacurată, roagă-te pentru noi!
Fecioară Preamilostivă, îndură-te de noi!

Cât de eroi sunt aşa-zişii noştri eroi?

Marius Ianuş — Mon, 16 Jan 2012 09:02:18 +0000

Nu mă refer la cei, puţini, care într-adevăr şi-au dat viaţa benevol şi conştient pentru Adevăr, cum sunt sfinţii martiri Brâncoveni, care merită să li se spună eroi. Şi nici la toţi ceilalţi mucenici creştini sau luptători pentru Adevărul Absolut.
Mă refer doar la cei care, fără a purta însemnele martiriului creştin, ale mărturisirii credinţei, au fost omorâţi subit, în diferite conjuncturi sângeroase, războaie, revoluţii etc. Cei pe care până şi Biserica Ortodoxă Română a ajuns să-i pomenească la liturghii, în formularea „pentru toţi eroii români căzuţi pe câmpurile de luptă”.
Eu cred că în această „eroizare” e ceva foarte periculos, tocmai pentru sufletele celor astfel „omagiaţi”. Cred că sufletele noastre pot suferi de bolile pământeşti şi după moarte. Să ne amintim că însuşi cel mai mare dintre Îngerii Lui Dumnezeu a căzut din cer pentru mândrie, deci şi lumea nevăzută e supusă unor astfel de ispite… Atunci, fiecare glorificare pământeană a unui suflet care nu merită această glorificare poate fi doar încă o lovitură care afundă acel suflet, în care „omagierea” zgândăre păcatul mândriei, şi mai adânc în Iad.
Pentru cei care mor pe nepusă masă, nespovediţi şi neîmpărtăşiţi, sunt două posibilităţi. Fie cei care i-au omorât le iau asupra lor păcatele pe care le-au făcut şi atunci ei se prezintă curaţi în faţa Lui Dumnezeu (dar nu curăţaţi printr-un efort interior de durată, aşa că e de presupus că aceste suflete pot fi mai slabe, coruptibile), fie, a doua posibilitate, îşi primesc moartea ca pedeapsă, pentru păcatele lor sau ca să nu ajungă să înfăptuiască felurite păcate mari.
Sunt aceştia eroi? Poate unii dintre ei chiar sunt, dar oamenii nu trebuie băgaţi toţi într-o oală. Părintele Paisie Aghiorâtul spunea că pe front se diferenţează clar cine are credinţă în Dumnezeu de cine nu are. Moartea îi ocoleşte pe cei care cred în Domnul. Şi atunci cum rămâne cu „eroismul”? Sau ce e el?
Iată, noi am făcut eroi acum din sărmanii oameni care au murit la Revoluţie. Toţi au fost eroi mucenici şi toţi au luptat pentru Dumnezeu. Toţi? Şi eu am fost pe străzile Braşovului în 22 decembrie şi puteam să-mi iau un glonţ în cap dacă ar fi început să se tragă mai devreme. Luptele au început la Braşov mai spre seară, când eu, ajuns pe acasă ca să văd ce „se dă” la televizor, am fost sechestrat de maică mea în casă. Eram eu un luptător pentru Dumnezeu? Adevărul e că pe la vârsta aia citeam Biblia asiduu şi aveam conştiinţa păcatului. Dar mă duceam la Biserică doar de Paşti şi habar nu aveam de rînduielile liturgice şi de rugăciune.
Puteam să iau un glonţ în cap. Ar fi fost doar o chestiune de ore şi de ţintă. Dar aş fi murit ca un „erou creştin”, ca un „martir”? Nici pe departe. Dumnezeu n-a vrut să-mi iau un glonţ în cap, aşa că mi-a întors paşii către casă. Nu cred că am fost mai puţin curajos decât majoritatea celor care au fost atunci pe străzi. Pur şi simplu, am fost mai curios în privinţa lucrurilor care se întâmplau la televizor. Pe ecranele televizoarelor pe care le scoseseră câţiva oameni în balcoane nu se vedea bine…
Acolo, în stradă, parcă tocmai pe fostul Bulevard Karl Marx, în zona cinematografului Patria, l-am văzut, pe ecranul unui televizor scos pe un pervaz, pe Mircea Dinescu sărutând crucea. „Pentru asta am luptat noi!”, a spus poetul de la Slobozia ridicând crucea şi îndreptând-o spre noi.
După ani aveam să mă trezesc, undeva într-o zonă mai mult decât bună a Bucureştiului, între fostul Bulevard Ana Ipătescu şi Calea Dorobanţilor, la aceeaşi masă plină de sticle cu poetul Dinescu şi colegii lui de redacţie şi pahar. Nu mai ţin minte despre ce vorbeam şi ce am spus. Probabil mi-a scăpat vreun „Doamne fereşte!” într-o discuţie oarecare. Dinescu m-a privit oarecum trist şi mi-a spus: „Nu există Dumnezeu. Să ştii asta.” Ce schimbare! Şi ce reacţie în faţa unui puşti a cărui credinţă ţinea mai mult de câteva reflexe de limbaj – „Doamne ajută!”, „Doamne fereşte!” – şi de crucile făcute cu limba în cerul gurii!…
A luptat Mircea Dinescu pentru Dumnezeu? Se vede treaba că nu… Sau va fi fiind dintre aceia în care sămânţa credinţei a scos frunză de-o geană, iar apoi, din pricina solului neprielnic în care a căzut, s-a uscat şi s-a stins? Poate că Duhul Sfânt l-a îndemnat atunci, în acele clipe euforice, să creadă şi să se închine Lui Dumnezeu, dar apoi firea noastră căzută l-a tras în jos, până a ajuns să conteste existenţa Lui Dumnezeu…
Scriu aceste rânduri duminică, 15 ianuarie. Azi e comemorat, dar de-a dreptul eroizat, osanalizat şi omagiat, sărmanul poet Mihail Eminescu. Până şi un organ al Patriarhiei Române, „Lumina de duminică”, îi va fi dedicat câteva pagini, la care mi se ceruse să contribui şi eu…
Un sărman, zdruncinat poet care ajunsese să se închine „poeziei”, negându-L pe Dumnezeu. Şi care îl poetiza pe „Lucifer”…
Un poet care cred că e afundat tot mai adânc în iad cu fiecare prilej de mândrie care i se oferă. I-ar prinde mai bine câteva masluri. Am mai spus asta. Dar să vrea Dumnezeu să nu fie aşa, iar poetul Mihail Eminescu să fie la lumină. Nefiind un om al rugăciunii, unul care să îşi poată controla mândria deşartă, tot de nişte masluri ar avea nevoie, iar nu de recunoaştere unanimă. Ce să recunoaştem la el? Că diviniza femeia, iubirea păcătoasă, o naţie incertă (pe care o identifica în cei cu păr şi ochi negri!) şi poezia? Că a murit de sifilis, după cinci ani de demenţă aproape completă? După ce se încurcase cu o femeie căsătorită, căreia i-a scris o mulţime de poezii înşelătoare, chemătoare la păcat?
Haideţi să-i facem un bine poetului Eminescu, iar nu un rău mai mare decât cel pe care şi l-a făcut deja el. Departe de a fi vreun „erou al neamului” acest foarte talentat poet a fost într-o rătăcire cumplită mai toată viaţa lui. El are nevoie de susţinerea pe care o au cei care au intrat în moarte cu păcate. Mai ales pentru că scrierile lui lucrează în continuare în lume lucrarea păcatului. Să-l susţinem ca pe un păcătos (cum suntem şi noi), în pomelnicele noastre, iar nu oferindu-i prilejuri ca să alunece din locul în care va fi izbutit sau nu să fi urcat…

Fals poem optzecist cu o finalitate anume

Marius Ianuş — Mon, 16 Jan 2012 08:54:51 +0000

Cărtărescu, poftim restu’!
Danilov, apus mov…
Ioan Es Pop, poloboc!
Coşovei… Ce faci, bei?
Mureşan, fals golan…
Vişniec, strâmb edec…
Panteo, fanteo!…

Şi toţi scriitorii din anii ’80
care nu mai vreţi să fiţi debusolaţi şi zevzeci…

Învăţaţi! Învăţaţi! Învăţaţi!…
…În genunchi să vă rugaţi!

Știe cineva… primarul Ursaciuc mai vrea sau nu să candideze?

Marius Ianuş — Thu, 12 Jan 2012 07:13:39 +0000

Dacă nu mai vrea să candideze, îl las în pace. Nu am nimic cu el personal. Să îl ajute Dumnezeu şi să îi dea vindecare cum ştie El mai bine.
Iată, am scos toată seria “Humorul nu are primar” de pe blog. Dacă va vrea să candideze, încălcând legea, care nu îi permite să facă asta din postura de colaborator al securității, o să o pun la loc.
Sper să găsesc deschis la Bibliotecă în timpul programului. Ca o sugestie: dacă angajații instituțiilor culturale din Humor (Bibliotecă, Casă de Cultură și Muzeu) s-au săturat să își trateze slujbele ca pe niște sinecure, aceste instituții ar putea face niște programe pentru copiii instituționalizați – și sunt destui la Gura Humorului.

Garofina Ianoș

Marius Ianuş — Tue, 10 Jan 2012 10:09:14 +0000

M-am luat după inscripția de pe crucea ei și am crezut că numele ei din acte era Garafina, iar nu Garofina, cum îi spuneam noi…

Dar așa e când te îngroapă străinii. Omul din Pojorâta care a inscripționat crucea a greșit.
Am descoperit acum niște acte vechi. Ianoș GAROFINA. S-a născut la Berchișești, Bucovina.

A avut o viață tare necăjită. A locuit în încăperea de 16 metri pătrați în care locuiesc eu acum și a lucrat ca femeie de servici la Casa de copii.
Soțul ei a murit în al doilea război mondial, la puțină vreme după ce plecase pe front, în timp ce ea era însărcinată. Așa s-a născut fratele vitreg al mamei mele.
Apoi, în septembrie 1947, s-a născut maică-mea. Bunica Garofina nu i-a spus niciodată cine e tatăl ei, dar în perioada respectivă a fost zbucium mare în Moldova: se retrăgeau trupele sovietice.
Din pricina lipsurilor, maică-mea a crescut mai mult pe la Casa de copii.

Bunica Garofina era foarte evlavioasă. Se trezea noaptea și se ruga.
Când eram mic și stăteam pe la ea, mă dădeam jos din pat să văd ce tot face acolo, îngenuncheată la marginea patului, la lumina care se strecura prin ferestre.
A fost lovită de trei ori de mașină, pe treceri de pietoni, și, spre sfârșitul vieții abia mai putea merge.
Deși era cea mai simplă dintre noi – o învățase maică-mea să scrie și să citească – cred că era cea mai apropiată de Dumnezeu.
Mi-a spus o dată cum o alinta bunica ei: “Garofiță, Garofiță… ești o floare de fetiță!”
A murit la un cămin pentru bătrâni, la Pojorâta.

Îmi pare rău că nu i-am trecut numele corect în ultima mea carte. Dar Dumnezeu știe de ce a fost să fie așa.

Post Scriptum la scrisoarea deschisă către domnul Gheorghe Flutur

Marius Ianuş — Tue, 10 Jan 2012 09:49:55 +0000

Anexă la: http://yanush.wordpress.com/2012/01/09/scrisoare-deschisa-presedintelui-consiliului-judetean-gheorghe-flutur/

Dragă domnule Gheorghe Flutur,
ca să mă înțelegeți deplin cred că e bine să vă descriu în câteva cuvinte situaţia literaturii din judeţul Suceava.
Literatura din judeţul Suceava nu e finanţată. Consiliul Judeţean finanţează, de fapt, printr-o singură publicaţie, doi oameni şi interesele lor. Cum se poate ca într-o revistă evident dedicată, regională, să apară pagini întregi de “antologii de poezie” din poeţi ’60-işti şi ’70-işti nebucovineni, antologii pe care le poate face oricine şi din care, slavă Domnului!, s-au făcut destule? De ce sunt atât de multe pagini? Pentru bani. În loc să fie finanţat prin revista “Bucovina literară”, pentru acele pagini, vreun tânăr scriitor talentat, îşi trage bani din ea un profesoraş îndoielnic, care oricum mai are un salariu nemeritat, de decan (!) – iar asta e chiar ridicol, la universitatea de rangul 3 din Suceava. Şi vă ia acești bani nici măcar pentru lucruri scrise de el. Înţelegeţi până unde a ajuns perversitatea finanţaţilor dvs C. Arcu şi M. A. Diaconu?
Eu nu contest că lucrurile care se întâmplă aici se întâmplă şi în alte judeţe. De fapt, în toate judeţele de cu cultură de rangul 3 din ţară. La fel e la Botoşani, la fel în Neamţ.
Dar nu ăsta trebuie să fie modelul pentru Suceava. De ce să nu fie modelul Sucevei Clujul, Iaşiul sau măcar Sibiul?
Oraşe în care valorile locale sunt încurajate şi în care tinerii scriitori au o cât de mică şansă.
Ştiţi care e marea problemă în Suceava? La nivelul talentelor de 18-20 de ani Suceava stă nemaipomenit de bine, are nişte talente deosebit de promiţătoare. Dar de la 20 de ani în sus totul miroase a ratare. De ce se întâmplă asta?
Pentru că judeţul Suceava nu are infrastructura culturală care să îi facă pe aceşti tineri să crească. Există un singur cenaclu în Suceava, ţinut de nişte tineri de 30-40 de ani care, departe de a putea să înveţe prea multe pe alţii, mai au ei destule lucruri de învăţat. Probabil că tocmai pentru că în tinereţea lor au avut de înfruntat aceeaşi problemă.
Dacă ţinem seama şi de ce ofertă are Facultatea de Litere şi de ce revistă finanţează Consiliul Judeţean, e firesc ca Suceava să îşi piardă toate aceste talente.
Din păcate, în locurile “de soare pline” spre care pleacă aceşti tineri talentaţi, ei nimeresc în conjuncturi complicate, mai ales din pricina încercărilor economice prin care trece lumea acum, şi au toate şansele să se piardă.
Fierul trebuie bătut cât e cald. După 25 – 27 de ani scriitorii învaţă tot mai puţine lucruri. E foarte important să fie susţinuţi şi îndrumaţi în mod deosebit până la această vârstă.
Dacă vreţi să avem o cultură de nivelul judeţului Botoşani, atunci finanţaţi-l pe C. Arcu să facă simpozioane “interne şi internaţionale” destinate măgulirii închipuite a propriei imagini, cum face omologul său de la Botoşani, cheltuind banii unui judeţ sărac pe prostii, în detrimentul autorilor locali. Dar atunci ar trebui să vă doriţi să avem şi drumuri, iluminat public sau turism ca în Botoşani. Dar eu sper că nu ăsta a ajuns, Doamne fereşte!, standardul Bucovinei. Deşi… cu M. A. Diaconu şi C. Arcu către asta mergem…
În Suceava sunt şi alte proiecte, nu doar sindrofii şi aranjamente financiare amicale.
Şi eu am unul. Pot face aici, cu tinerii care încă nu şi-au luat zborul, o mişcare literară care să facă legea în ţară peste zece ani. Dar pentru asta am nevoie de susţinere nu doar financiară, ci şi morală. În primul rând, ar trebui să îl convingeţi pe Rectorul USV să pună la Facultatea de Litere un decan cu care să pot să lucrez, să pot să intervin chiar la nivelul programei celor pe care i-aş strânge într-un Cerc al meu de Creaţie Literară Creştină (dar ar trebui să pot interveni și la alte facultăți pe care ar dori să le urmeze tinerii scriitori) şi împreună cu care să izbutesc să îi fac pe aceşti tineri scriitori liceeni să rămână aici şi să înveţe să scrie literatură cum trebuie. Literatură exclusiv creştină. Dar acesta nu e un impediment literar. Se poate face azi literatură creştină valoroasă şi de mare actualitate. În plus, aceasta se potrivește și cu structura culturală a Bucovinei.
Ar trebui ca aceşti tineri, tocmai ca să fie atraşi în proiect, să beneficieze de un sistem de burse. Ar trebui să existe nişte fonduri pentru nişte schimburi de experienţă cu alte cenacluri. Şi pentru editarea unei revistuţe. Și pentru transportul liceenilor care nu locuiesc în Suceava și ar dori să participe la acest posibil Cerc Literar alături de studenți. Şi tot aşa. Nu e un proiect simplu. Dar cu siguranţă că acest proiect poate aduce mai mult Bucovinei decât sindrofiile amintite, fiind probabil mai puţin costisitor decât ele.

Eu pot să fac asta, pentru că am mai făcut-o o dată, în condițiile în care o mulțime de forțe se ridicaseră împotriva mea și eram susținut de puțini – dar aleși – oameni. Acum nu mai am vârsta la care să lucrez în asemenea condiții. Am nevoie de mai multe lucruri puse în bună rânduială înaintea mea.

Din păcate, acest proiect trebuia început deja din toamnă, când trei-patru talente sucevene remarcabile și-au luat zborul. Nu mă îndoiesc că, dacă veți susține proiectul meu, se vor gândi serios să se întoarcă la Suceava.

Dă-mi floarea zâmbetului tău

Marius Ianuş — Tue, 10 Jan 2012 08:00:24 +0000

Măicuţă blândă, frumoasă, smerită,
cât aş vrea să te ştiu fericită!

Cât aş vrea că ştiu că nu mai plângi
şi c-un zâmbet nelumesc mă atingi!…

Cât aş vrea să ştiu că în fereşti
printre razele soarelui îmi zâmbeşti!…

Cât aş vrea să văd lumea dezrobită
şi pe tine plutind în ea, fericită!…