Monthly Archives: Noiembrie 2010

Mănăstirea Piatra Tăieturii – un vârf de munte ortodox; în Lumina

Un nou reportaj al meu în Lumina: link.

Pe malul Moldovei, pe malul vieții

Toate se duc inconștiente spre moarte,
numai pe mine moartea nu mă ia…

Eu nu voi învăța niciodată să râd,
așa că ia-mă, Doamne,
viața e prea lungă pentru mine,
eu nu mai pot să rabd.

Ia-mă sau aruncă-mă iar în apa vieții
cu tot ce-mi trebuie ca să răzbesc în ea.

În adâncul dorințelor mele Te caut pe Tine

Ce-mi mai rămâne, Doamne?
Să stau într-un colț al vieții și să plâng?

Am greșit de la bun început, nu merit mila Ta,
dar fără ea nu pot răzbi mai departe.

Pe Tine Te-am căutat toată viața.
Pe Tine Te căutam, fără să o știu.
Pe Tine Te căutam, acolo unde nu erai…
Pe Tine Te caut, ridică-mă, Doamne!

La Ilișești

Sînt un șofer periculos: conduc plîngînd.
Vîntul îmi suflă în față prin geamul deschis
frunzele ruginite ale dumbrăvii de la Ciprian Porumbescu.

Unde mă duc, Doamne? Ce să fac mai departe?
De ce această frumusețe mă rănește?
De ce gîndurile mele mă rănesc?
Ce să fac, Doamne, mai departe?

Discuții de poeți pe prispa Mănăstirii Râșca, acum cu ilustrații

Articolul de mai jos a apărut în Monitorul de Suceava. I-am pus acum poze.

DE LA AVANGARDĂ LA DUHOVNICIE

Discuții de poeți pe prispa Mănăstirii Râșca

Mănăstirea Râșca își sărbătorește pe 14 septembrie al 468-ulea hram. Cu această ocazie Arhimandritul Mihail, starețul locului a promis că va aduce din Grecia o casetă-surpriză, cu moaște rare.

Părintele David: “Tinerii poeți trebuie să vadă că nu există un conflict între ei și Biserică. Biserica nu e o instanță care îi condamnă. Dimpotrivă, e făcută chiar pentru ei, așa cum a spus Domnul Hristos: <Nu avem venit să-I chem pe cei drepți la pocăință, ci pentru cei păcătoși>”

Un loc de verdeață și răcoare

Mănăstirea Râșca e așezată pe un platou din Valea râului Râșca. Tocmai în fața ei râul face un lac frumos, apoi se pierde în cotiri repezi în Valea Bogdăneștilor. Râșca e mănăstire mare, pe jumătate fortificație, și așa au făcut-o să fie desele năvăliri ale tătarilor, și pe jumătate conac boieresc, măsurând prin averea ei dărnicia oamenilor locului. De jur împrejurul mănăstirii, îngrădite cu un gard de piatră, se întind o frumoasă livadă de meri și o pășune în care lenevesc văcuțele mănăstirii.

De la avangardă la duhovnicie

Acum opt-nouă ani am asistat, în Club A, la un eveniment crâncen-avangardist susținut de poeții Adrian Urmanov (în „civilie” Leonard Aldea) și Andrei Peniuc, ajutați și de scriitorul și difuzorul de carte Ovia Herbert. Nu îi pot spune spectacol, pentru că scopul lui nu era divertirea publicului ci oripilarea lui. Eu nu sunt ușor de înspăimântat. În plus, eu însumi am trecut drept un “băiat-rău” al “literaturii tinere”, unul “cu tendințe neoavangardiste”. Ei bine, câte tendințe neoavangardiste să fi avut eu atunci, spectacolul oferit de prietenii poeți Andrei Peniuc și Adi Urmanov m-a făcut să îmi strâng ochii și să îmi acopăr urechile cu mâinile. Nu intru în detalii, ca să nu smintesc pe nimeni.

Nu la multă vreme după asta Andrei Peniuc și Leonard Aldea-Urmanov s-au călugărit, la Mănăstirea Râșca, și au devenit Frații, iar apoi Părinții, David și Serafim. Serafim e cu o bursă în Anglia, Starețul Mihail slujește în împrejurimi, eu rămân în grija prietenului meu, Părintele David.

Stăm pe prispa corpului de clădire dedicat oaspeților Mănăstirii Râșca. Aici călugării au improvizat un birou. Birou funcționăresc, cu tot ce-i trebuie, chiar și un calculator impozant. Ochiul meu de reporter vede dincolo de aparențe: calculatorul nu are cablu de curent, deci nu e folosit.

–          Trebuia să-ți fac o poză la calculatorul ăsta fără alimentare! îi spun Părintelui David.

–          Da, prefăcându-mă că scriu ceva important, îmi întoarce el gluma, cu candoare.

A trecut vremea. Deja fostul Andrei Peniuc are șase ani de călugărie în urmă. Cum de s-au călugărit cei doi buni prieteni în același timp, îl întreb. Deși permanent împreună, nu au știut unul de dorința celuilalt. Au aflat unul de altul prin duhovnicul lor, Părintele Andrei de la Mănăstirea Mihai Vodă, din București. Părintele David trebuie să fi avut primul gândul călugăriei, pentru că i l-a spus duhovnicului, acesta l-a sfătuit să aștepte un an, iar după un an i-a spus că mai are un fiu duhovnicesc care își dorește același lucru. Ca un făcut, era tocmai Leonard, cel mai bun prieten al lui. Trebuie că undeva drumul lor comun a fost influențat de lecturile și experiențele artistice comune. Cumva extremismul sincerității artistice cerut de fracturism, prin oricâte rătăciri îi va fi târât, trebuie să-i fi dus într-un sfârșit la Dumnezeu. La fel, “utilitarismul” fracturist, nevoia de a da versurilor lor o finalitate concretă, un scop. Știindu-l pe Starețul Mihail, Părintele Andrei i-a trimis pe amândoi la Mănăstirea Rîșca, să vadă dacă le place. Le-a plăcut. A trecut vremea…

Astăzi Părintele David nu mai pare atât de atras de literatura laică. Ba chiar nu mai e deloc, spre deosebire de Părintele Serafim, care a ținut în urmă cu câțiva ani trei ediții ale unui Atelier de Scriere Creatoare cu autori nedebutați, chiar aici, la mănăstire. Pentru Părintele David beneficiile acelor ateliere au fost faptul că oameni care nu mai calcă de ani buni în biserică și probabil că nu au fost la slujbă niciodată, intră din nou în legătură cu realitățile credinței. “Câțiva dintre ei au redevenit practicanți”, îmi spune el. Acesta e cel mai mare cîștig al acelor ateliere, altfel acreștine.

“Tinerii poeți trebuie să vadă că nu există un conflict între ei și Biserică. Biserica nu e o instanță care îi condamnă. Dimpotrivă, e făcută chiar pentru ei, așa cum a spus Domnul Hristos: <Nu avem venit să-I chem pe cei drepți la pocăință, ci pentru cei păcătoși>”, îmi spune călugărul bine legat de lîngă mine, în trăsăturile care s-au topit trăsăturile poetului avangardist Andrei Peniuc.

În micul diferend de opinii al celor doi prieteni, sunt de partea Părintelui David. Literatura necreștină e, pentru mine, îi spun, mai mult decât “acreștină”. Din perspectiva spuselor Mântuitorului “Cine nu e cu Mine e împotriva Mea”, literatura acreștină e, de fapt, o literatură anticreștină. Și pentru mine câștigul adevărat al acelor ateliere se rezumă acum la contactul pe care l-au avut tinerii poeți cu adevărul ortodox.

File de trecut

Starețul mănăstirii, Părintele Mihail, care și-a depus voturile în monahism la Mănăstirea Putna, a venit aici în 1991 și a fost principalul restaurator al mănăstirii, continuând munca Preasfințitului Calinic Botoșăneanul, care a fost stareț al locului câteva luni, imediat după Revoluție. Pe vremea comuniștilor mănăstirea nu a funcționat, ajungând într-un stadiu de degradare cumplit. Nefiresc pentru un monument istoric de o asemenea anvergură. Mănăstirea a fost întemeiată în apropierea uneia dintre primele vetre monahale ale Moldovei, cea de la Bogdănești, “Bogoslovul”, unde a funcționat o mănăstire întemeiată de Bogdan I al Moldovei în anul 1363, până la 1538, cînd a fost distrusă fără putință de refacere de către turci, după alte două lovituri ale tătarilor, în 1510 și 1512. Principalul ctitor al Mănăstirii Râșca este Petru Rareș. Sfințirea ei a avut loc la anul 1542. Pe parcursul secolului XVII, mănăstirea a fost jefuită periodic de tătari. În 1812, când “numai zidul au rămas”, au prădat-o turcii. În 1844 mănăstirea a fost, vreme de șase luni, loc de surghiun al politicianului Mihail Kogălniceanu. Pe perioada șederii lui aici, acesta a fost păzit permanent de un sergent, un caporal și patru soldați.

Biserica a fost refăcută și reamenajată de mai multe ori în istoria ei. În prezent, de luni bune se lucrează la refacerea picturii. Din păcate, refacerea se mișcă greu. Mănăstirea a fost lovită de criză.

Papucelul Sfântului Spiridon și alte odoare rare

La Râșca oamenii au la ce se închina. Pe lângă moaște ale sfinților Haralambie, Pantelimon și Procopie, ale sfintelor Parascheva și Varvara, mănăstirea are și un odor foarte rar și de mare preț: un papuc al Sfântului Spiridon, dăruit chiar de Episcopul Insulei Corfu. Inițial papucul fusese adus doar pentru o închinare de trei zile, cu ocazia hramului mănăstirii: Înălțarea Sfintei Cruci. Ulterior Episcopul de Corfu a hotărât să îl lase aici definitiv. Papucelul face parte dintr-o serie de papucei așezați lângă racla sfântului și schimbați periodic. Sunt schimbați pentru că, deși aparent stau mereu lângă raclă, sfântul îi folosește continuu. La schimbare, cei vechi au talpa tocită. “Pentru că Sfântul Spiridon pe tot parcursul anului umblă. El umblă cu adevărat ca să îi ajute pe cei care au nevoie de el și îi cer asta. Asta e doar una dintre minunile vii ale Sfântului Spiridon, despre care mulți pot să dea mărturie personală. E și un mare vindecător, dar și un sfânt care te ajută să iei decizii în momente de mare nehotărâre. Și am simțit asta noi înșine, aici, la Râșca”, îmi certifică Părintele David.

La hramul de anul acesta Părintele Stareț le-a promis viețuitorilor mănăstirii că va aduce o nouă raclă cu moaște rare din Grecia. O mare surpriză pentru cei care vor veni aici pentru Liturghia Arhierească ce va avea loc pe 14 septembrie.

Datorii monahale

“Orice monah are datoria să se roage pentru oameni”, îmi spune Părintele David. “Pentru cei care nu au timp să se roage. Pentru cei care nu știu să se roage. Pentru cei care nu vor să se roage, că mai sunt și din ăștia… Călugărul, prin faptul că nu mai este prins în aceste frecușuri ale Lumii, este dator să se roage pentru cei care au rămas în hățișul acesta. Prin rugăciune pot da călugării cel mai mare ajutor. Nu știu cât ajutor poți da, dacă te apuci să dai niște sfaturi, eu știu, tehnice… Spre exemplu unui om care are o problemă cu șeful la serviciu, te apuci să îi dai o dezlegare lumească, îi spui tu cum să se poarte cu șeful… Asta o poate învăța de la alții din Lume. Călugărul și Preotul Duhovnic trebuie să vadă în ce fel problemele astea lumești pot avea o dezlegare duhovnicească. De multe ori sunt păcate vechi, păcate pe care oamenii nu le mărturisesc, sau le mărturisesc dar nu ies din ele, și care plutesc ca o umbră asupra vieții lor. De aici pornesc multe neplăceri. Și la serviciu, și în familie… Astfel de păcate se infiltrează în viața noastră și o rod. Iar misiunea duhovnicului asta e: să vadă care-i păcatul, să îl identifice și apoi să-l vindece, cu mijloace duhovnicești.”

Să ne rugăm curat

Peste deal e Mănăstirea Neamț, dar viforul apocaliptic n-a trecut dealul. “Noi trebuie să ne rugăm. Să ne curățăm de păcatele noastre. Să fim pregătiți. Că așa, dacă ne tot gândim la Apocalipsă și nu facem nimic pentru noi în viața noastră, nu rezolvăm nimic.” Pe de altă parte, Părintele David e conștient că amenințarea pe care o implică un control permanent al omului exercitat prin actele biometrice și prin cipuri e reală și are legătură cu viziunile evanghelistului din Apocalipsă. Totuși, “nu putem vorbi despre lepădare decât dacă ea e făcută conștient. Nu cred că voi mai prinde eu vremea când oamenilor botezați li se va cere explicit să se lepede de Hristos sau să se închine altcuiva.” Concluzionăm că acum suntem în faza unor etape intermediare ale acestei lepădări, care urmăresc îndepărtarea de Hristos, și aruncăm două priviri temătoare către dealul dincolo de care se simte, apăsătoare, umbra Mănăstirii Pentru Vodă. Acolo, Părintele David n-ar fi lăsat să slujească. Are un card pe care i l-a făcut cadou tatăl său. “Dar pot să renunț la el”, îmi spune. Și eu am un card, la care ar trebui să renunț dacă aș vrea să fiu împărtășit cu Sfintele Taine la mănăstirea iubitului Părinte Iustin Pârvu…“Să căutăm să învățăm să ne rugăm. Să ne rugăm curat. Dacă ținem poruncile și ne rugăm nimeni nu ne poate face nimic. Noi nu prea știm să ne rugăm. Mulți dintre noi se roagă ca închinătorii la idoli, prin bolboroseli indescifrabile. Sau nu se roagă deloc. Trebuie să știm ce să-i cerem lui Dumnezeu și să ne străduim să lucrăm cu noi înșine ca să merităm lucrurile pe care le cerem”, adaugă prietenul meu.

Cum alergînd după două găini putem întruchipa copilăria

Părintele David să îmi arată gospodăria mănăstirii. Între frumoasele aranjamente florale din curte găsim două găini. Pe chipul Părintelui David izbucnește o fărîmă de copilărie poznașă. Mă invită să le scoatem afară din curtea mănăstirii, fugărindu-le, lucru care se va dovedi mai ușor de făcut decât pare. O joacă. L-am văzut în seara precedentă și pe tânărul călugăr care îngrijește de ale bisericii alergând o mâță. Un strop de copilărie și pentru el. Cei cinsprezece călugări nu fac față tuturor muncilor pe care le cere gospodăria foarte mare a mănăstirii, așa că mănăstirea are și angajați. Cei de la joagăr, de pildă. Ascultările se fac prin rotație, cu excepția bucătăriei și a bisericii. Mănăstirea are un atelier de lumânări, unul de tămîie și a avut până de curând și unul de icoane. Iconarul a plecat, la Mitropolia Americii de Nord, lăsând în urmă multe regrete. După ce îmi laudă mult “purcelușii” mănăstirii, reușim să și vedem unul, singuratic, pripășit într-un colț al grajdului. Aici nu se consumă carne de porc decât de Crăciun, așa că mănăstirea face troc cu sătenii din împrejurimi. Atelierul de lumânări, produce, pe baza unei tehnici rudimentare – un cadru pe care sunt întinse sfori care sunt scăldate în oala cu ceară, lumânări de ceară curată, pentru nevoile mănăstirii. Aici s-a nevoit companionul meu de-a lungul zilei precedente.

Spre Casa de ajutor pentru săraci de la Bogdănești

Părintele David îmi spune câteva lucruri și despre complexul duhovnicesc de la Bogdănești. Un cămin pentru nevoiași îngrijit de Părintele Gheorghe  Loghinoaia, preot de mir al localității. Aici sunt ținuți aproape o sută de bătrîni și neputincioși. E un proiect al Episcopiei și o mare lucrare a Preasfințitului Pimen, care îngrijește el însuși de un alt cămin de bătrâni, la Suceava. “Le face de mâncare el personal, în fiecare dimineață”, îmi spune prietenul meu, Părintele David. Mi-a stârnit interesul peste măsură. Cine nu și-ar dori să vadă un Arhiepiscop care le face de mâncare unor nevoiași? Și chiar în aceeași zi, urcându-mă și până la Bogdănești ca să văd Centrul Duhovnicesc, sunt chemat de Părintele Gheorghe Loghinoaia la o sfințire de troiță în Bogdănești. La sfințire va veni și Episcopul Sucevei și al Rădăuților, Pimen.

Preasfinția Sa Pimen

Plouă, dar cât ar ploua de tare, lumea nu pleacă. Câțiva s-au aciuit sub un umbrar improvizat dintr-o folie de nailon peste o viță din poarta unui om. Alții, cei prevăzători, și-au întins umbrelele. Plouă cu gheață. Dar merită să rămâi, pentru că slujba care urmează este ținută, de la un capăt la celălalt, de însuși Preasfinția Sa. Când îl aud citind și pomelnicele, îmi dau seama că sunt în fața unui monument al smereniei. Sunt pe lângă el preoți și diaconi, dar Preasfințitul, în ciuda vârstei sale înaintate, slujește el însuși, de la un capăt la celălalt. În Moldova credința e mai mare decât oriunde altundeva în România. De la Rogozul Vrancei până la perla coroanei mănăstirilor României, Voroneț, credința moldovenilor a durat secole și s-a îmbogățit permanent, ducând la apariția unor asfel de fapte de mare duhovnicie cum sunt cele ale Preasfințitului Pimen.

“Orice troiță, orice locaș de cult e o întărire a credinței noastre”, ne spune la sfârșit Preasfinția Sa. Și orice gest de mare pioșenie, cum e cel pe care tocmai l-am văzut și consemnat la fel, îmi spun eu.