Libertatea: mod de folosire

Ce lecţie de smerenie ne-a dat Domnul Hristos în faţa morţii! Să fii, ca om întreg, aflat în faţa unei morţi crâncene şi să o accepţi fără să încerci să o ocoleşti, ştiind că e de la Tatăl Ceresc!
Mântuitorul văzuse în duh tot ce avea să fie „paharul acesta”. Îşi vestise patimile ucenicilor săi încă de pe când era în Cezareea. Şi îi atenţiona, şi ne atenţionează şi pe noi, asupra importanţei smereniei: „Cine va voi să-şi scape sufletul îl va pierde; iar cine îşi va pierde sufletul pentru Mine îl va afla.” (Matei 16, 25). Iar acest verset, în care apare grecescul psyhé, care înseamnă atât suflet, cât şi viaţă, trebuie citit, potrivit Mitropolitului Bartolomeu Anania, după cum urmează: „Cel ce va dori să-şi păstreze viaţa, îşi va pierde sufletul, iar cel ce-şi va pierde viaţa pentru Mine, acela îşi va mântui sufletul.”
Dar ce frumoasă lecţie de smerenie ne-a dat şi Maica Domnului. „Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvântul tău!”, îi spune ea Îngerului care îi vestea o naştere nemaipomenită şi, în termeni umani, înspăimântătoare. Dar şi Iosif, care primeşte vestea de la Înger şi o acceptă întocmai, luând-o pe Maica Domnului cu sine şi ajutând-o în lunga pribegie din Egipt. Câţi oameni ar putea să accepte cu supunere ceva atât de… nelumesc? E evident că Măicuţa Domnului şi tâmplarul Iosif sunt oameni aleşi, pregătiţi de Dumnezeu din vreme pentru o misiune atât de ieşită din comun. Dar toţi oameni sunt chemaţi să facă ascultare în faţa Lui Dumnezeu. Şi nu într-un sens lumesc, cum cred protestanţii. „Dein Ruf ist dein Beruf”, „Chemarea ta e meseria ta”, a fost o lozincă cu dublu tăiş, unul antimonahic, inventată de Martin Luther la îndemnul nobilimii germane care îşi dorea supuşi harnici. Această lozincă i-a întors din drum pe mulţi dintre cei care îşi dăruiseră sau şi-ar fi dăruit viaţa rugăciunii şi a clădit un imperiu lumesc fără seamăn în istoria Lumii, dar atât de fragil în faţa Lui Dumnezeu. Iar evenimentele recente, cum sunt tragediile prin care au trecut New York-ul, New Orleans-ul sau insula Haiti, dar şi criza mondială, ne-au arătat că acest imperiu financiar în care s-au încuibat patimile nu este plăcut Lui Dumnezeu.
Imperiul American este, în fapt, expresia cea mai puternică a libertăţii individuale, în afara Lui Dumnezeu. Poţi face orice, poţi vinde orice, până şi terenuri de pe Lună, în afara oricărei porunci dată de Dumnezeu. Martin Luther i-a „eliberat” pe anglo-saxoni şi scandinavi de „povara” monahismului, care, în viziunea sa, nu ar fi de la Dumnezeu, şi le-a dăruit în schimb lanţurile libertăţii satanei.
Ideile lui Martin Luther au coincis cu acelea ale micilor industriaşi pe care valul Reformei i-a ridicat spre „vârfurile societăţii”. Şi se pliază perfect şi astăzi pe ideile celor care au inventat şi se închină unui „bine” lumesc, care amestecă şi pun pe acelaşi plan banii, proprietăţile, distracţiile şi pe Dumnezeu. Morala lor nu e iubirea creştină, ci „omenia”, iar dreptatea lor se fundamentează pe legi scornite de bogaţi.
„Nu e păcat să te îmbogăţeşti, dacă munceşti pentru ce ai”, ne spun protestanţii, luând în răspăr cuvântul Mântuitorului care a spus că „mai lesne este să treacă cămila prin urechile acului decât să intre un bogat în Împărăţia Lui Dumnezeu”. A repetat aceasta de două ori (Matei 19, 23-24), ca pentru a fi clară vorba sa pentru toată lumea. Oricum ţi-ai aduna bogăţia, cinstit sau necinstit, ea te îndeamnă să-ţi lipeşti sufletul de ea. Iar Domnul Hristos ne-a mai spus şi: „Nu vă adunaţi comori pe pământ, unde molia şi rugina le strică şi unde furii le sapă şi le fură. Ci adunaţi-vă comori în cer, unde nici molia, nici rugina nu le strică, unde furii nu le sapă şi nu le fură. Căci unde este comoara ta, acolo va fi şi inima ta.” (Matei 6, 19-21, Luca 12, 33-34)
Cuprins de elanuri naţionaliste, Luther a identificat şi „duşmanul”. De altfel, ideile sale antisemite, dar şi „Dein Ruf ist dein Beruf”, în formula prescurtată „Arbait macht frai”, se regăsesc în ideologia nazistă.
Aceasta sunt libertăţile pe care ni le propune diavolul: libertatea de a ne îngropa sufletele sub mormane de bogăţii stricăcioase, lumeşti. Libertatea de a îl urî fără chip de iertare pe cel care e diferit de noi – dacă i-ar fi urât pe evrei pentru că „L-au omorât pe Dumnezeu”, fasciştii ar fi trebuit să îi urască în aceeaşi măsură şi să-i extermine şi pe cei de sorginte latină, ca urmaşi ai soldaţilor care l-au batjocorit, scuipat şi bătut pe Mântuitorul, dar şi pe asiatici, pentru că nu Îl recunosc pe Mântuitorul. Dar iată că italienii şi japonezii au fost şi ei fascişti. E evident că ura fascistă, generată şi de Luther, e mai degrabă una în faţa diferenţei. Domnul Hristos ne-a povăţuit să îi iubim pe străini şi să le iertăm duşmanilor noştri toate, nu să îi exterminăm.
Neoprotestanţii s-au revoltat împotriva acestor alunecări ale credinţei propuse de Luther şi împotriva felului prea lumesc în care interpreta el Biblia şi au rupt încă o dată biserica. Ei sunt în general internaţionalişti şi mai aplecaţi spre cuvântul Lui Dumnezeu decât spre societate sau politică. Neoprotestanţii caută revelaţii sau „vorbesc în limbi” şi încearcă să descopere sensuri mai adânci ale Noului Testament. Dar au rămas şi ei în răspăr cu tradiţia Bisericii şi, deci, împotrivitori cuvântului Lui Dumnezeu: „Dar Mângâietorul, Duhul Sfânt, pe Care-L va trimite Tatăl, în numele Meu, Acela vă va învăţa toate şi vă va aduce aminte de toate cele ce v-am spus Eu.” (Ioan 14, 26)
Protestanţii şi neoprotestanţii au renunţat la învăţătura Duhului Sfânt care a adus, între altele, monahismul, apărut la sfîrşitul secolului III – începutul secolului IV, în Egipt, în jurul unor pustnici ca Sfântul Antonie cel Mare sau Sfântul Pavel Tebeul. Pentru ei logica, destul de şubredă, a unor predicatori vânzoliţi pe la curţile mai-marilor vremurilor şi prin universităţi lumeşti e mai importantă decât concluziile unor sihaştrii care şi-au închinat o bună bucată a vieţii aproape în întregime Lui Dumnezeu…
Chiar veşmântul cu care se îmbracă astăzi călugării este descoperire dumnezeiască. El a fost arătat pustnicului Pahomie de către un Înger.
„De votis monasticis” a lui Luther a distrus pentru mulţi oameni de pe pământ cea mai pură formă de devoţiune posibilă în lumea asta. „Evanghelia nu vorbeşte despre monahism”, a spus Luther când i-a îndemnat pe oameni să nu se mai călugărească, ci să îşi trateze meseriile ca fiind „chemările” lor. Dar el se aştepta ca Dumnezeu să ne spună cum şi cât să ne închinăm Lui? Şi câte profesii lumeşti nu duc destul de departe de Dumnezeu? Iar Mântuitorul, care a venit în lume să ne fie exemplu, asta a făcut? Şi-a dedicat viaţa tâmplăriei? Dimpotrivă, Mântuitorul vorbeşte atât când este cu surorile Marta şi Maria (Luca 10, 38-42), cât şi după ce ne lasă Rugăciunea Domnească, despre lipsa de griji şi strădanii lumeşti. „Priviţi la păsările cerului, că nu seamănă, nici nu seceră, nici nu adună în jitniţe, şi Tatăl vostru Cel ceresc le hrăneşte. Oare nu sunteţi voi cu mult mai presus decât ele?” (Matei 6, 25-34) Încă o dovadă că Luther nu a făcut decât să interpreteze Biblia cu o minte pur omenească, poate din niscaiva interese personale, financiare şi politice.
Neoprotestanţii se împotrivesc şi păstoririi preoţeşti, de parcă nu ar fi citit ce îi spune Mântuitorul lui Petru, de trei ori, în ultima sa arătare consemnată în Evanghelia lui Ioan: „Paşte oile mele”. Dar protestanţii şi neoprotestanţii par să nu aibă la dispoziţie întreg Noul Testament… Parcă cineva le-ar acoperi ochii minţi la anumite pasaje.
A existat un moment de suspans în protestantism, când totul ar fi putut să se termine. Martin Luther înţelesese că el a distrus sistemul bisericesc, poate întrucâtva corupt şi înstrăinat de Dumnezeu, cum zicea el, dar nu a pus nimic în loc. Bisericile care îi urmaseră ideile funcţionau alandala, fiecare după cum dorea pastorul cu pricina. Însă, în loc să îşi recunoască greşeala şi neputinţa de a modifica ceva ce se structurase şi clădise în sute de ani, Luther a inventat ad-hoc nişte reguli care să ţină loc de norme de cult pentru noua biserică. S-a lăsat pradă libertăţii propriei voinţe… Şi probabil că a pierdut. Fie ca Dumnezeu să-i salveze sufletul.
Şi fie ca pe noi Dumnezeu să ne înveţe cum să ne folosim libertatea în folosul sufletelor noastre. Şi mai ales pe mine, care sunt un om care mi-am folosit foarte rău libertatea. Unul dintre ultimele momente când am făcut asta a fost la Chişinău, în 2008, imediat după ce fondasem revista de literatură şi artă „Stare de urgenţă”. În al doilea număr al revistei am trântit pe ultima pagină un poem de care acum mi-e teribil de ruşine. De ce am făcut-o? Ca să arăt cât de liber sunt… Mesajul subiacent lui era „nu ştiu cîţi securişti sunt la Chişinău pe metru pătrat, nici ce fel de securişti/ICR-işti din România îmi vor da bani ca să fac revista asta, dar vreau să ştie toţi de la bun început că eu sunt un om liber”. Aş putea să caut să mă justific spunând că în presa românească de azi eşti plătit să scrii ce vor alţii să spună, nu ce crezi tu. Şi asta e perfect adevărat, dar realitatea strâmbă la care reacţionam, ca şi în cazul lui Luther, nu justifica în niciun fel sminteala şi mai mare a mesajului meu „liber”, care era, dincolo de alte semnificaţii, de-a dreptul desfrânat. Mi-am plătit vina, secu/icriştii care urmau să-mi finanţeze revista m-au scos din propriul meu proiect şi i-au întors pe cei pe care îi strânsesem în redacţie împotriva mea, în secret, ducându-mă la disperare vreme de aproape doi ani. Mi-au făcut apoi şi altele, şi mai rele, contribuind din plin la, dacă nu cumva şi planificând cu sânge rece, destrămarea familiei mele. Dar vina e în întregime a mea. Nu mi-am folosit libertatea cum se cuvine. Iar acum le dau sfaturi altora pe tema asta, pentru că o cunosc în amănunt. Iertaţi-mă.

Anunțuri
Post a comment or leave a trackback: Trackback URL.

Comentarii

  • Catalin-Paul Cozma  On 10 Octombrie 2011 at 10:47

    Salutare.
    Primul, Dumnezeu.
    Apoi, omul, cu harul primit de la Dumnezeu, respectînd Cuvîntul.
    Apoi, ceilalţi oameni, buni sau răi, care pot fi bine-credincioşi sau nu, cu care trebuie să putem trăi şi pe care avem poruncă să-i iubim, oricît rău ne-ar face.
    Averea nici nu ajută, dar nici nu face rău. Banii nu contează cînd vine vorba de Dumnezeu. Contează virtutea. Dacă omul virtuos s-a nimerit să facă şi avere, ce i-e celui care a ales să stea de vorbă numai cu Dumnezeu, în timpul în care celălalt îşi făcea munca lui? Ba încă, eu zic că nu poţi munci cu adevărat bine decît dacă stai mereu de vorbă cu Dumnezeu, dacă El îţi desluşeşte căile care te ajută în ce ai de făcut. Cel care munceşte poate spune rugăciunea neîntreruptă în gînd şi în inimă şi să-şi cîştige cinstit traiul, în acelaşi timp.
    Luther nu a fost de acord că banii spală păcatele, în mod direct proporţional, cum se întîmpla la catolici. În loc să se întoarcă de la catolicism la ortodoxie, el s-a depărtat şi mai mult, şi asta şi din pricina nepriceperii noastre, a ortodocşilor şi a puţinătăţii credinţei noastre.
    Doamne-ajută!

  • Catalin-Paul Cozma  On 10 Octombrie 2011 at 13:33

    Acum am văzut că îl ai pe von Mises în blogroll. Ludvig von Mises s-a sprijinit mult pe Adam Smith, care s-a sprijinit pe protestanţi şi pe scolastici. Lucrurile sînt nuanţate şi nu ar trebui să ne aruncăm la a-i judeca pe protestanţi; mai bine să ne vedem de bîrna noastră.

    • Marius Ianuş  On 13 Octombrie 2011 at 6:21

      Blogroll-ul meu e importat cu totul, eu nu stiu exact daca toti cei de acolo scriu lucruri ziditoare sau nu. M-a interesat, in primul rand, sa fie crestini.

  • para  On 17 Octombrie 2011 at 10:38

    Am înţeles. 🙂
    E greu să nu te risipeşti, pe internetul ăsta imens, care conţine „multe cuvinte”.

    Un citat din von Mises:

    „Cea mai adecvată descriere a omului, prin contrast cu fiinţele non-umane, este: o fiinţă care luptă deliberat împotriva forţelor care se opun vieţii sale.
    Prin urmare, toată vorbăria despre primatul elementelor iraţionale este sterilă. În cadrul universului a cărui existenţă raţiunea noastră nu o poate explica, analiza, sau concepe, există o mică sferă din care omul poate îndepărta, într-o anumită măsură, neplăcerile. Acesta este domeniul raţiunii şi al raţionalităţii, al ştiinţei şi al acţiunii deliberate. Nici îngustimea sa, nici puţinătatea rezultatelor pe care le poate obţine omul în cadrul său nu sugerează ideea de resemnare şi de letargie radicale. Nici un fel de subtilităţi filosofice nu-l vor putea vreodată reţine pe un om sănătos să recurgă la acţiunile care – în opinia sa – îi pot satisface nevoile.” http://mises.ro/531/

    şi asta:
    „Aceeaşi inerţie era în religiile politeiste ale antichităţii şi mai este încă în biserica răsăriteană. Biserica grecească este moartă de mai bine de o mie de ani. [1] Numai în a doua jumătate a secolului al nouăsprezecelea a produs încă o dată un om în care speranţa şi credinţa au izbucnit ca un foc. Dar creştinismul lui Tolstoi, oricât ar fi învăluit de un nimb răsăritean şi rusesc, este întemeiat în fond pe idei apusene. Este în special caracteristic acestui mare evanghelist că, spre deosebire de fiul neguţătorului italian, Francisc de Assisi, sau de fiul minerului german, Martin Luther, el nu a venit din popor, ci din nobilime care, prin creştere şi educaţie, fusese complet occidentalizată. Biserica rusească propriu-zisă a produs în cel mai bun caz oameni ca Ion din Kronstandt sau Rasputin.
    Acestor biserici moarte le lipseşte orice etică specială.” http://mises.ro/207/

    „Motorul” credinţei, smerenia şi zdrobirea inimii, umilinţa şi tăierea voii proprii, pocăinţa dată de neputinţa comparării cu infinitul, sînt ignorate şi trecute ca „iraţionale” în teoria economică, ce are ca studiu nevoile fizice vizibile ale omului, care se pot măsura, cumpăra şi vinde. Pentru oamenii practici ai lumii ăsteia, creştinismul e de neînţeles. Un om, dacă are o poftă, caută drumul cel mai scurt spre satisfacerea ei, în opinia economiştilor. Cei care nu fac asta, sînt iraţionali, duşi cu capul, la o adică antisociali.

    Unii mai spun despre cei ce cred cu adevărat că sînt farisei şi mincinoşi, fără să-şi dea seama că fac păcat, că acuză nedovedit, că este imposibil să dovedeşti ce crede altcineva în inima lui. Singura grijă trebuie să fie asupra sufletului dat de Dumnezeu, fiecăruia. Eu, mie, tu, ţie, şi aşa, împreună, cei care credem. Trebuie să avem grijă atît de noi cît şi de aproapele. E un echilibru infinitezimal, grija noastră faţă de aproapele putînd fi luată ca o agresiune, putînd fi înţeleasă greşit. Delicată chestiune.

    Numai bine!

    • para  On 17 Octombrie 2011 at 10:45

      „ce are ca studiu nevoile fizice vizibile ale omului, care se pot măsura, cumpăra şi vinde.”
      nevoile trupeşti, adică, îmi cer scuze. O nevoie nu e vizibilă. 🙂

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s