Scrisoare unui cititor care îmi reproşează „lipsa de constanţă”

„Constanţa” nu e o virtute general umană. Pocăinţa – da.

Dragul meu,
nu ţi-am lăsat comentariul la vedere pentru că nu are nimic ziditor în el.
Ba mai mult decât atât, iartă-mă dar nu are în el nici nimic inteligent.
Îmi reproşezi „lipsa de constanţă”, ca şi cum un om ar trebui să fie un vehicul linear care să circule între punctele A şi B cu viteza X.
Dacă tu găseşti un singur om inteligent care să demonstreze că ar putea fi „constanţa” o virtute general umană, eu îţi postez fotografia pe blog.
Nu, „constanţa” nu e o virtute. În schimb călcarea ei în bine, „îndreptarea”, „pocăinţa” e o mare virtute.
E bună şi „constanţa” dar într-un singur caz, foarte particular şi foarte rar: atunci când un om a descoperit de la început Adevărul, adică pe Dumnezeu, şi se ţine de El până la sfârşitul vieţii. Acesta e un caz admirabil şi sunt unii care sunt aşa: cei crescuţi în familii foarte credincioase şi duşi de mici la biserică, cei care nu au făcut nimic în viaţa lor fără binecuvântare.
În toate celelalte cazuri, pentru toţi cei îndepărtaţi de Dumnezeu, „constanţa” ta e cea mai mare prostie. „Constanţa” ta e „virtutea” măgarului care se încăpăţânează să dea cu copita în piatră în loc să mai facă un singur pas spre locul unde trebuie să îşi ducă încărcătura. Statornicia în rău e, de fapt, starea spre care ne împinge diavolul. De aceea renunţăm aşa de greu la băutură, desfrâu, tutun şi la tot lucrul rău care se lipeşte de noi. Nu e bine să fim egali cu noi înşine, bătuţi în cap, constanţi, şi îţi voi demonstra asta cu două citate din Evanghelie.
„Şi pe când şedea El la masă, în casă, iată mulţi vameşi şi păcătoşi au venit şi au şezut la masă împreună cu Iisus şi cu ucenicii Lui. Şi văzând fariseii, au zis ucenicilor: Pentru ce mănâncă Învăţătorul vostru cu vameşii şi cu păcătoşii? Şi auzind El, a zis: Nu cei sănătoşi au nevoie de doctor, ci cei bolnavi.” (Matei 9, 10-12; Marcu 2, 15-17; Luca 5, 30-32)
Dacă o să parcurgi toate citatele cu atenţie o să găseşti la sfârşitul ultimului dintre ele o concluzie nespus de frumoasă a întâmplării acesteia: „N-am venit să chem pe drepţi, ci pe păcătoşi la pocăinţă.” (Luca 5, 32)
Dar Apostolul Luca mai aminteşte încă trei pilde ale iertării păcătosului (Luca 15), din care ţi-o citez doar pe prima:
„Şi se apropiau de El toţi vameşii şi păcătoşii, ca să-L asculte. Şi fariseii şi cărturarii cârteau, zicând: Acesta primeşte la Sine pe păcătoşi şi mănâncă cu ei. Şi a zis către ei pilda aceasta: Care om dintre voi, având o sută de oi şi pierzând din ele una, nu lasă pe cele nouăzeci şi nouă în pustie şi se duce după cea pierdută, până ce o găseşte? Şi găsind-o, o pune pe umerii săi, bucurându-se; Şi, sosind acasă, cheamă prietenii şi vecinii, zicându-le: Bucuraţi-vă cu mine, că am găsit oaia cea pierdută. Zic vouă: Aşa şi în cer va fi mai multă bucurie pentru un păcătos care se pocăieşte, decât pentru nouăzeci şi nouă de drepţi, care n-au nevoie de pocăinţă.” (Luca 15, 1-7)

Ei, eu am fost un mare păcătos şi m-am întors către Domnul şi Domnul mi-a arătat milă şi iertare. Ce poate fi mai frumos? Dumnezeu mi-a iertat mult, ştiind că voi încerca să Îl iubesc pe măsura iertării pe care mi-a arătat-o. (Luca 7, 36-50)
„Şi răspunzând, Iisus a zis către el: – Simone, am să-ţi spun ceva. – Învăţătorule, spune, zise el. – Un cămătar avea doi datornici. Unul era dator cu cinci sute de dinari, iar celălalt cu cincizeci. Dar, neavând ei cu ce să plătească, i-a iertat pe amândoi. Deci, care dintre ei îl va iubi mai mult? Simon, răspunzând, a zis: – Socotesc că acela căruia i-a iertat mai mult. Iar El i-a zis: – Drept ai judecat.”

Aşa că, dragul meu, îţi doresc dreaptă judecată şi să admiri virtutea de care păcătosul de mine s-a învrednicit, pocăinţa, iar nu să mă învinuieşti pentru că nu mă mai ţin de relele mele din trecut sau să mi le arunci în faţă de parcă ar fi… irevocabile. Dacă Dumnezeu m-a iertat, cine eşti tu să spui că nu pot fi iertat?

Când, îndemnat de Dumnezeu, Sfântul Apostol Petru începe să îi cheme la credinţă pe neevrei, prin sutaşul Cornel şi casa sa (Fapte 10 şi 11), însuşi el, cel lăsat de Dumnezeu păstor al turmei Sale, are un moment de cumpănă.
Dar, cum i se arătase şi spusese de trei ori „să nu le numească spurcate pe cele pe care Dumnezeu le-a curăţit” şi cum semnele primirii Duhului Sfânt apăruseră şi la neevrei, care au început să vorbească în limbi şi să slăvească pe Dumnezeu imediat ce le-a împărtăşit Evanghelia („Vestea cea bună”), Sfântul Petru se limpezeşte şi îi lămureşte şi pe „apostolii şi fraţii care erau în Iudeea”: „Deci, dacă Dumnezeu a dat lor acelaşi dar ca şi nouă, acelora care au crezut în Domnul Iisus Hristos, cine eram eu ca să-L pot opri pe Dumnezeu?”

De la manifestele tinereții mele până la „Măicuța îndurărilor” e un drum destul de lung, dar, prin mila Lui Dumnezeu, l-am parcurs.

Pace şi bucurie de la Domnul Hristos!

Anunțuri
Post a comment or leave a trackback: Trackback URL.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s