Monthly Archives: Decembrie 2011

Binecuvântarea ta

Cu binecuvântarea ta, Maică Fecioară,
vieţile noastre se întind către soare,
sufletele noastre înfloresc,
pentru că tu ne iubeşti.

Cu binecuvântarea ta, Măicuţă din Astre,
inimile noastre se încarcă de dragoste,
sufletele noastre se umplu de Duh,
de Darul secret ascuns în Văzduh.

Cu binecuvântarea ta, Fecioară Marie,
toate cele din noi ţi se închină ţie
inima strigă, mintea te înconjoară,
sufletele noastre în braţele tale
ar vrea să sară.

Anunțuri

Lacrima ta

De câte ori
te-ai întors înapoi?

De câte ori ai plâns acolo unde
ai strâns la piept trupul coborât de pe cruce?

De câte ori ai simţit durerea aceea cumplită
a mamei care primeşte un trup mort într-o clipă grăbită?

De câte ori ai simţit durerea nebună
a Pruncului tău omorât, mamă bună?

Câte lacrimi ai plâns tu, care şi astăzi plângi?
De câte ori ai urcat cu paşi grei acele stânci?

Câte vieţi de amar ai trăit tu în clipa cea rea?
De câte ori a stors durerea şi ultima picătură din inima ta?

Inima Fiului tău

Inima Fiului tău a salvat lumea!
Cum a fost când ţi-a fost descoperită minunea?
Tu, care eşti cea mai pură bătaie a Inimii Lui…
cum a fost când ai înţeles ceea ce nu puteai să spui?

Inima Fiului tău se coboară în inimile noastre
prin inima ta. Ca un picur de lumină care se scurge din astre.
Ca o mângâiere care ne apasă uşor
împingând al inimii uşor.

Inima Fiului tău se aşează în inimile copiilor tăi
aducând puterile Crucii în ei.
Inima Fiului tău apasă stăruitor
ca un soare care vrea să străpungă un nor.

Ca o mână deschizând un zăvor.

Să te văd la capătul vieţii mele…

coperta_Vino_Maicuta_editia_2_webTu eşti lumina care risipeşte bezna vieţii.
Aş vrea să te văd la capătul vieţii mele.
Tu eşti prima strălucire adevărată a dimineţii.
Aş vrea să te văd la capătul vieţii mele.

Aş vrea să mă aştepţi şi să mă aperi când voi pleca,
aş vrea să ştiu că mă vei feri mereu de rele,
în toate cele ale acestei vieţi şi după ea,
când aş vrea să te văd, coborâtă din stele.

Aş vrea să te văd în clipa de la capătul vieţii mele.
Aş vrea să simt mângâierea despre care atâtea am auzit…
Aş vrea să mă cureţi cu privirea ta de toate păcatele mele
şi să te porţi cu mine ca şi cu un fiu destul de iubit.

Aş vrea să fiu atât de smerit
încât să cobori pentru mine din stele.

 

Comandați cărțile mele pe internet: 

http://librariasophia.ro/editura-Garofina-se-519.html

Scrisoare unui poet de la Iaşi care mă consideră „profet”

Îmi scrieţi într-o dedicaţie că am fost cu adevărat un profet al necazurilor prin care trece România azi. Serios? Vedeam şi eu cu puterea satanei, care mă orbea, printre irizările Duhului Sfânt, cât mai clipocea El în mine.

Şi diavolul ne arată lucruri din viitor…

Dar acum, pentru dumneavoastră, chiar sunt profet. Vă spun ce va fi: Antihristul s-a născut deja, e în lume. E un politician sau un lider religios care s-a născut dintr-o femeie evreică, undeva în anii `60-`70. Într-o viaţă de om născut în anii `60-`70 Citește în continuare

Cum ar trebui să ne raportăm la catolici?

Ca la nişte fraţi pe care i-am pierdut. Ca la nişte oiţe care s-au îndepărtat de turma noastră. Sau turma noastră s-a îndepărtat de turma lor. Oricum ar fi, nu ar trebui să plecăm în căutarea lor? Sau să stăm aici bucurându-ne că noi „ne vom mântui” iar ei au căzut, poate, în cine ştie ce capcană a lumii, pentru că vor fi căutat o oarecare conciliere cu ea (zicem noi) sau cu modernitatea ei (zic ei)?
Nu catolicii sunt duşmanii noştri, cum ne fac să credem uneori cei cărora eu am început să le spun „ultraşii” Ortodoxiei, folosind un termen care desemnează îndeobşte „extremiştii” galeriilor de fotbal, oameni fără prea multă minte, dar cu gura foarte mare. Duşmanii noştri şi ai catolicilor sunt diavolii şi închinătorii lor, masonii. Catolicii se luptă cu masonii de peste două sute de ani. Asta dacă nu punem la socoteală şi smintelile similare masoneriei din Evul Mediu, pentru că şi atunci au fost mai multe secte care îl confundau pe Dumnezeu cu diavolul. Citește în continuare

Floarea Cerului, roagă-te pentru noi

Cu rugăciunile tale se mai ţine lumea,
cu rugăciunile tale mai trăim.
Fiecare lacrimă a ta prelungeşte minunea
în care ar trebui să învăţăm să iubim…

Vorbele tale mai fac posibilă viaţa,
tristeţea ta ce ne mai dă bucurii…
Dar ne-mbulzim la rău şi nu ne trage aţa
să ne întoarcem şi să îţi fim ca nişte copii…

Niciodată nu vom putea să-ţi înapoiem ce ne dăruieşti.
Niciodată nu îţi vom merita iubirea cea atât de adâncă…
Floarea Cerului eşti!
Ridică în inimile noastre a credinţei nebiruită stâncă!

Ţine-o deasupra minţilor noastre rele ca o ameninţare…
Învaţă-ne să iubim!
Atinge-ne şi dă-ne alinare,
şi-ai tăi să fim!

Măicuţă,-ndură-te de noi!

Preasfântă,-ndură-te de noi!
În această Vale a Lacrimilor,
patimile au muşcat inimile noastre
şi ne-au lăsat străini şi goi…

Măicuţă,-ndură-te de noi!
Suntem cuiburi şerpilor vicleni!
Am pierdut tot ce aveam din Astre!
Nu mai ştim să ne întoarcem la Voi!

Mireasă a Cerului, îndură-te de noi,
sumlge-ne din patimi
cu rugăciunile tale preacaste
şi ne ridică înapoi.

Smulge-ne dintre aceşti moroi!

Măicuţa Domnului şi Sfântul Nicolae

Părinţii mei sunt Nicolae şi Maria.
Am fost născut la 24 decembrie 1975 la Braşov şi botezat la Mănăstirea Sfântul Nicolae din Predeal, unde sunt două biserici, cea mai mică şi mai veche cu hramul Sfântul Nicolae, cea ma nouă cu hramul Adormirii Maicii Domnului. Părinţii mei erau cabanieri în zonă.
Când m-am despărţit de soţia mea şi m-am întors la Braşov, încă bolnav sufleteşte, dar deja spovedit, pe calea tămăduirii, Dumnezeu mi-a îndrumat paşii către biserica Adormirii Maicii Domnului din Cernatu, Săcele, la Părintele Laurenţiu Milotoiu. Parohia are două biserici: aceasta, cu hramul Adorimirii Maicii Domnului şi o alta, nu departe de prima, biserica „de la cimitir”, cu hramul… Sfântul Nicolae.
De altfel, pentru că „nu am avut nume de sfânt” (o eroare a preotului, pentru că Marius e nume de sfânt), la botez mi s-a adăugat şi numele Nicolae. (Maică-mea mă numise Marius-Christian, după numele celor doi medici sud-africani care au făcut prima operaţie de transplant de inimă – a se vedea cartea „Inima fiului meu”, mărturia unei femei al cărei copil a fost salvat de aceşti medici.)
Aşa văd urma Măicuţii Domnului şi a Sfântului Nicolae în viaţa mea. (Dar, din păcate, părinții mei nu sunt prea credincioși…)
Iar fetiţa mea, Zvera-Maria, pare şi ea însemnată tainic. E născută în Duminica Floriilor, în data de 4.04.2004, la ora 17.04, după ora de vară, 16.04 în timp absolut. Eu cred că cifra 4 e un simbol al Măicuţii Domnului, a patra putere din Cer, după Sfânta Treime, care nu întâmplător apare în Scripturi în Psalmul 44 (45 la catolici, dar, vezi mai sus – ora de vară). Iar la Roma am întâlnit adesea cifra 4 în locurile în care sunt Sanctuare ale Măicuţii Domnului. De altfel, autobuzul roman 044 merge de la un Sanctuar al Măicuţii Domnului, cel de la Divino Amore, până la Via Laurentina 440, unde e alt Sanctuar dedicat Măicuţii Domnului, Madonna delle Tre Fontane.
Cred că momentul naşterii fetiţei mele e un semn că Măicuţa Domnului a luat-o pe fetiţa mea în grija ei. Doamne ajută să fie aşa! Apăr-o tu, Măicuţa Domnului, pe această fetiţă pe care eu nu o mai pot vedea! Ai grijă de ea mai mult decât aş fi putut să am eu, fii mereu lângă ea şi fă să ajungă la mântuire pe cea mai lină cale, prin credinţă statornică şi rugăciune nestrămutată, fără necazuri şi păcate mari.

Un gunoi al fiinţei mele: mândria

Nimic din ce am nu este al meu. Nici măcar viaţa sau sufletul, darămite alte lucruri mai mici. Scriu cât de cât cu talent nu din pricina vreunei mari strădanii personale, ci pentru că mama mea mi-a citit multe poezii şi poveşti când eram mic şi pentru că mai apoi mi-a plăcut să citesc şi am trecut prin împrejurări în care am avut vreme să citesc.

Talentul literar însuşi îl am de la Dumnezeu, ca şi toate împrejurările care au făcut ca el să rodească. Atunci de ce, în faţa primei ispite venită să-mi înfrunte orgoliul, cad în păcatul mândriei deşarte?

Mândria e boala diavolului, ea a făcut ca o fiinţă strălucitoare a cerului să se transforme în jalnicul şi vicleanul şarpe. Şi eu am această boală. Cel mai recent episod din istoria ei: Citește în continuare

Secretul Melaniei

de Mélanie Calvat

Traducere, prezentare şi trimiteri: M. Ianuş.

Titlul original: „Apariţia Fecioarei Maria pe Muntele La Salette”. (Muntele Săliţei – N. T.)

Această Apariţie şi profeţia încredinţată Melaniei Calvat sunt recunoscute oficial de Biserica apuseană. Revelația Melaniei îmi pare absolut ortodoxă și de asta o și public aici.

O fetiţă necăjită din satul Corps îşi duce zilele începutului de adolescenţă într-un sătuc din Alpi, păscând vacile unui om mai înstărit. Un băieţel mai tânăr decât ea, Maximin Giraud, o însoţeşte timp de două zile. În a doua zi, în data de 19 septembrie 1846, li se arată şi le vorbeşte Măicuţa Domnului.

Măicuţa le spune amândurora câteva lucruri, apoi le împărtăşeşte fiecăruia dintre ei câte un secret, pe care celălalt nu îl poate auzi. Melania Calvat primeşte interdicţie de a-şi face cunoscut secretul până în 1858. În 1858, devenită călugăriţă, îi împărtăşeşte acest secret Papei Pius al IX-lea. Apoi, sub diverse pretexte, Biserica Catolică îi interzice sau o convinge să amâne să îşi publice Secretul până în 1879, când, cu binecuvântarea Episcopului Salvatore Luigi Zola, cărticica de mai jos vede lumina tiparului, oficial (pentru că neoficial secretul circula deja de câţiva ani), la Lecce.

Am semnalat prin trimiteri câteva din profeţiile împlinite anunţate atunci micilor păstori de Măicuţa Domnului, doar pe cele care mi s-au părut foarte importante şi la îndemâna oricui. Un cititor sârguincios şi priceput în ale istoriei le poate găsi şi pe celelalte. (M.I.)

„«Ei, bine, copii, veţi spune acestea tuturor celor care cred în mine.»

Mă supun Sfintei Fecioare, Maică a Lui Dumnezeu şi Maică a tuturor credincioşilor. Supun această publicaţie judecăţii Sfântului Scaun apostolic şi declar că condamn de la început tot ceea ce acesta va găsi contrar doctrinei catolice în ea.”

Mélanie Calvat,
păstoriţa din La Salette

I.

În data de 18 septembrie, în ajunul Sfintei Apariţii a Sfintei Fecioare, eram singură, ca de obicei, păzind cele patru vaci ale stăpânilor mei. Pe la orele 11 ale dimineţii am văzut că vine lângă mine un băieţel. Când l-am văzut m-am speriat, pentru că mi se părea că toată lumea trebuie să ştie că mie nu-mi place să stau cu nimeni. Acest copil s-a apropiat de mine şi mi-a zis: „Fetiţo, vin şi eu cu tine. Şi eu sunt din Corps.” La aceste cuvinte dispoziţia mea proastă a ieşit la lumină şi am făcut câţiva paşi înapoi şi i-am spus: „Nu vreau să fiu cu nimeni. Vreau să rămân singură.” Apoi m-am îndepărtat, dar acest copil mă urmărea, zicându-mi: „Haide, lasă-mă să stau cu tine. Aşa mi-a spus stăpânul meu. Eu sunt din Corps…”

Dar eu m-am îndepărtat de el, făcându-i semn că vroiam să fiu singură. Iar după ce m-am îndepărtat, m-am aşezat în iarbă. Acolo mi-am început conversaţia obişnuită cu florile Bunului Dumnezeu. Un pic mai apoi, privesc în spatele meu şi îl văd iar pe Maximin, care se aşezase aproape de mine. El mi-a spus: „Nu mă alunga, că voi fi cuminte.” Dar eu eram tot într-o dispoziţie proastă. Aşa că m-am ridicat repede şi am alergat un pic mai încolo şi am început iar să mă joc cu florile Bunului Dumnezeu. O clipă mai apoi Maximin era iar lângă mine şi îmi spunea că va fi foarte cuminte, că nu va spune nimic, că se plictiseşte să stea singur şi stăpânul lui l-a trimis să stea cu mine etc… De data asta mi s-a făcut milă de el, i-am făcut semn să se aşeze, iar eu am continuat să mă joc cu floricelele Bunului Dumnezeu.

Maximin a rupt tăcerea imediat, începând să râdă (şi cred că râdea de mine). L-am privit, iar el mi-a spus: „Haide să ne distrăm, să ne jucăm.” Eu nu i-am răspuns nimic, pentru că eram atât de ignorantă încât nu ştiam nimic despre cum e să te joci cu altă persoană, pentru că fusesem mereu singură. Mă amuzam singură, cu florile, iar Maximin, apropiindu-se de mine, nu făcea decât să râdă şi să-mi spună că florile nu au urechi ca să mă audă şi că ar trebui să ne jucăm împreună. Dar eu nu aveam chef de jocul pe care mi-l propunea el. Totuşi, am început să-i vorbesc, iar el mi-a spus că cele zece zile pe care urma să le petreacă la stăpânul său aveau să se termine curând, iar apoi se va întoarce în Corps, la tatăl său etc…

În timp ce îmi vorbea, clopotul din La Salette începu să bată, pentru că se făcea „Angelus”. I-am făcut semn lui Maximin să-şi înalţe sufletul către Dumnezeu. El îşi descoperi capul şi păstră un moment de tăcere. După asta i-am spus: „Vrei să mănânci?” „Da”, mi-a răsuns. „Haide!” Ne-am aşezat iar eu am scos din sac mâncarea pe care mi-o dăduseră stăpânii mei şi, după cum îmi era obiceiul, înainte să muşc din chifla mea, am făcut cu vârful cuţitului semnul crucii pe ea, iar în mijlocul crucii o mică gaură, zicând: „Dacă e acolo diavolul să iasă, iar dacă e Bunul Dumnezeu, să rămână!” şi repede-repede am astupat gaura. Maximin izbucni în râs şi îi dădu un picior chiflei mele care îmi sări din mâini, se rostogoli până la picioarele muntelui şi se pierdu.

Dar mai aveam o chiflă, aşa că am mâncat-o
pe aceea împreună. Apoi ne-am jucat puţin. Apoi, dându-mi seama că Maximin iar e flămând, i-am arătat un loc al muntelui plin de afine şi l-am trimis acolo ca să mănânce. A mâncat şi a adus destule şi în pălărie. Seara am coborât de pe munte împreună şi ne-am înţeles ca a doua zi să ne păzim din nou vacile împreună.

A doua zi, pe 19 septembrie, m-am întâlnit cu Maximin pe drum. Am urcat împreună pe munte. Mi se părea că Maximin e foarte bunuţ, foarte simplu şi că îi place să vorbească despre lucrurile despre care vreau eu să vorbim. Era şi foarte docil şi nu vroia să mă contrazică. Era doar un pic cam curios. De îndată ce mă îndepărtam puţin de el, imediat ce mă opream alerga repede să vadă ce fac şi să audă ce le zic florilor Bunului Dumnezeu. Iar dacă nu ajungea la timp, mă întreba ce spusesem.

Maximin îmi ceru să îl învăţ un joc. Dimineaţa era deja pe sfârşite. I-am spus să strângem flori ca să facem „Paradisul”. Ne-am pus
amândoi pe treabă, iar în curând am strâns o grămadă de flori de mai multe culori. Din sat s-a auzit „Angelus”, pentru că cerul era senin. După ce i-am spus Bunului Dumnezeu ce ştiam să-i spunem, i-am spus lui Maximin că trebuie să ne conducem vacile pe un mic platou, în apropierea micuţei văiogi a unui pârâu, unde vom găsi pietre ca să ne construim „Paradisul”. Ne-am condus vacile acolo, iar apoi am luat o gustare. Apoi, ne-am apucat să aducem şi să construim mica noastră căsuţă, care consta într-un parter şi ziceam noi că e „locuinţa noastră”, apoi un etaj deasupra ei, care era, potrivit nouă, „Paradisul”.

Etajul era îmbrăcat în flori de diferite culori, unele strânse în coroane pe câte o tulpină. Acest „Paradis” era acoperit de o singură piatră mare, pe care o acoperiserăm în întregime cu flori. De asemenea, agăţaserăm coroniţe peste tot în jur. Odată „Paradisul” terminat, am stat să-l admirăm. Atunci ne prinse somnul şi ne-am depărtat cîţiva paşi de acolo şi ne-am culcat în iarbă.

Doamna cea Frumoasă s-a aşezat pe „Paradisul” nostru fără să îl dărâme. Citește în continuare

Îngerii te adoră

Îngerii te adoră, sfinţii te preamăresc,
Măicuţă a Necuprinsului Ceresc,
Fecioară curată, Preanevinovată,
lumii dată.

Îngerii te înconjoară, sufletele ţi se cucernicesc,
iar lacrimile tale toţi le iubesc.

Toţi tac înaintea durerii tale,
pentru că şi ea e ruptă din soare.

Durerea ta e frumoasă
ca o Împărăteasă!

Lacrimile tale sunt un tezaur
din fire de aur.

Iubirea ta pentru noi
ne scoate curaţi din noroi.

Lacrimile tale
ne spală de jale.

Iar inima ta ne dă nouă
inimă nouă.

Lumină preafrumoasă

Inima mea e rănită,
Măicuţă Preaiubită!

Ridică-mi întristarea
cu binecuvântarea!

Pune foc ceresc în inima mea
cu puterea ta!

Cu mâna ta cea nevăzută
mângâie mintea mea căzută!

Din coroana ta de flori cereşti
aş vrea să-mi zâmbeşti.

Cu lumina ta nelumească
să atingi firea mea păcătoasă.

Cu lumina ta nemaipomenită
să înalţi firea mea pocăită.

Apără-ne, Măicuţă

Tu, care stai în două lumini,
înconjurată de trandafiri!

Tu care eşti
lumina din inima Trandafirului Ceresc!

Tu, care ai nebiruită putere
asupra tuturor celor care ne sunt spre durere!

Apără-ne, în orice clipă şi în orice loc,
ridică-ne neloviţi din acest joc
pe care nu îl înţelegem până la capăt…
Fereşte-ne de patimi!

Apără-ne, Măicuţă, cu rugăciunea ta nestinsă.
Lacrima ta las-o să cadă în inima noastră întinsă.

Măicuţă îndurerată

Măicuţă îndurerată, ai milă de noi,
tu le ştii pe toate care vor veni peste noi,
pentru că ne-am făcut nemernici şi reci
ca nişte strigoi.

Nici soarele n-ar mai trebui să răsară
pentru noi!

Măicuţă, ai milă de noi,
du-ne încet şi cu grijă pe Calea Îngerească,
fă ca nimic să nu ne atingă, nimic să nu ne lovească,
ai milă de copiii tăi cei reci şi goi.

Nu ne părăsi în vânturi îngheţate,
nu îl lăsa pe diavol să ne ardă,
fii lângă noi în fiecare zi,
în toată prigoana care va veni…

Ajută-mă, Măicuță

Ai văzut, Măicuţă, cât sunt de slab,
cum a încercat diavolul să mă dea peste cap
când a văzut iubirea pe care ţi-o port…
Cum a vrut să mă azvârle în ceva fără rost…

Nu-l lăsa să se mai apropie de mine,
să mă mai îmbrobodească în aşa nebunie…
Oricât de frumoasă şi de bună ar fi,
fata de la Codlea e un puf de-o zi.

Fata de la Codlea m-ar putea iubi?

Ajută-mă, Măicuţă, să rămân lângă tine
şi-alungă orice lucru necurat din mine.
Ajută-mă să rabd până la sfârșit
oricât aș fi de slab și poticnit.

Arată-mi-te!

Arată-mi-te-n taină,
a minţii noastre Doamnă.

Oricât de mult te-am supărat,
nu mă lăsa iar în păcat.

Oricâte rele am făcut
tu fă-mă ca la început,

rugându-L pe Domnul Hristos
să-mi pună-n toate un folos,

rugându-ţi Blândul Copilaş
să-Și facă-n sufletu-mi lăcaş.

Nu mă lăsa să pier!

Nu mă lăsa să pier, Măicuţă,
ci fă din grăunţa micuţă
a credinţei mele, căzută în ger,
un arbore întins către cer.

Nu mă lăsa nicicum să pier,
ci-ntinde-ţi mâna de lumină
peste a inimi-mi grădină
şi umple-o cu al tău mister.

Măicuţă, nu lăsa să pier!

Binecuvântarea

Blândă Doamnă, celor ce pierim
înăuntrul acestui chin,
departe de tine,
schimbă-ne necazurile
în zile senine.

Arată-ţi chipul preacurat
deasupra vieţilor noastre
împotmolite în păcat.

Fă deasupra noastră
semnul minunat!

Binecuvântarea,
cea nebiruită ca marea.

Iartă-mă…

Preabună Împărăteasă,
a Cerului neatinsă Mireasă…

Arată-mi-te, cum i te-ai arătat
Melaniei Calvat!

Vreau să mă duci la sfinţenie,
ca pe Părintele Arsenie!

Iartă-mă, Măicuţă,
îţi cere un om atât de mic
un lucru atât de mare…

Mă mir cum de mai am obraz
să vin la închinare…

Iartă-l pe păcătosul care sunt
şi desprinde-l încetuc de pământ!

Şi, când mă mai vezi cu atâta curaj
sărind peste al puterii mele pârleaz,
dă-mi îndreptare fără necaz.

Şi pace şi bucurie zilei de azi.

Cerească, minunată…

Cerească, neîntinată, minunată
Împărăteasă a Universului,
cum te-ar putea cuprinde pe tine
cuvintele versului?

Cum ar putea vorbi această lume
despre ceva atât de Nelumesc?
Toate cele bune din Univers
îţi cântă şi te iubesc!

Toate cele curate se roagă ţie!

Toate cele cu adevărat frumoase
sunt a ta vie!

Mai sfântă decât toţi sfinţii

Mai sfântă decât toţi sfinţii,
Crăiasa Îngerilor, Mângâietoarea minţii,
cea care ne umpli inimile cu duh curat,
cea care ai născut fără de păcat,

Ascultă rugăciunile robului tău
în orice ceas târziu şi rău,
să ai milă de mine când voi fi nătâng,
când mă voi clătina şi voi călca strâmb.

Să ai milă de mine când nimeni nu are,
să mă asculţi şi să-mi dai vindecare,
ca să pot să cutez către tine şi eu,

Măicuţa cea bună a Lui Dumnezeu,
Măicuţa sufletului meu!

„Lumină Lină…”

Îngerii se minunează, stelele plâng,
când te apropii tu, Lumină Lină, de pământ,
când te arăţi deasupra bisericilor tale,
atâtor oameni, din atâtea popoare…

Adăşti în haina ta de neînţeleasă lumină
ca o mustrare lină, ca o blândeţe
supărată că s-au uitat ale sale poveţe.

Fă Semnul Păcii deasupra Pământului,
Măicuţa Cuvântului!

Roagă-L pe Domnul să ne dea nouă
o viaţă nouă!

Îngerii se minunează…

Măicuţă Preabună, Marie Preafrumoasă,
ajută-mă să stau liniştit în casă,
inima să mi se umple de dragostea ta
şi să nu îmi mai doresc nimic altceva.

Dă-mi toate cele de folos din belşug,
nimic să nu caut, după nimic să nu fug,
ci să stau în această dragoste pentru tine frumos
ca un copilaş cuminte într-un coş,

ca inima ta înaripată şi dragă
între Îngerii care Lumina Nemaivăzută care eşti
ar vrea cu lumina lor să o înţeleagă,

ca ale tale străluciri nelumeşti
în cerul nopţii, în lumea-ntreagă.

Măicuţă preabună, Minunată Crăiasă,
ajută-mă să stau liniştit în casă.