Secretul Melaniei

de Mélanie Calvat

Traducere, prezentare şi trimiteri: M. Ianuş.

Titlul original: „Apariţia Fecioarei Maria pe Muntele La Salette”. (Muntele Săliţei – N. T.)

Această Apariţie şi profeţia încredinţată Melaniei Calvat sunt recunoscute oficial de Biserica apuseană. Revelația Melaniei îmi pare absolut ortodoxă și de asta o și public aici.

O fetiţă necăjită din satul Corps îşi duce zilele începutului de adolescenţă într-un sătuc din Alpi, păscând vacile unui om mai înstărit. Un băieţel mai tânăr decât ea, Maximin Giraud, o însoţeşte timp de două zile. În a doua zi, în data de 19 septembrie 1846, li se arată şi le vorbeşte Măicuţa Domnului.

Măicuţa le spune amândurora câteva lucruri, apoi le împărtăşeşte fiecăruia dintre ei câte un secret, pe care celălalt nu îl poate auzi. Melania Calvat primeşte interdicţie de a-şi face cunoscut secretul până în 1858. În 1858, devenită călugăriţă, îi împărtăşeşte acest secret Papei Pius al IX-lea. Apoi, sub diverse pretexte, Biserica Catolică îi interzice sau o convinge să amâne să îşi publice Secretul până în 1879, când, cu binecuvântarea Episcopului Salvatore Luigi Zola, cărticica de mai jos vede lumina tiparului, oficial (pentru că neoficial secretul circula deja de câţiva ani), la Lecce.

Am semnalat prin trimiteri câteva din profeţiile împlinite anunţate atunci micilor păstori de Măicuţa Domnului, doar pe cele care mi s-au părut foarte importante şi la îndemâna oricui. Un cititor sârguincios şi priceput în ale istoriei le poate găsi şi pe celelalte. (M.I.)

„«Ei, bine, copii, veţi spune acestea tuturor celor care cred în mine.»

Mă supun Sfintei Fecioare, Maică a Lui Dumnezeu şi Maică a tuturor credincioşilor. Supun această publicaţie judecăţii Sfântului Scaun apostolic şi declar că condamn de la început tot ceea ce acesta va găsi contrar doctrinei catolice în ea.”

Mélanie Calvat,
păstoriţa din La Salette

I.

În data de 18 septembrie, în ajunul Sfintei Apariţii a Sfintei Fecioare, eram singură, ca de obicei, păzind cele patru vaci ale stăpânilor mei. Pe la orele 11 ale dimineţii am văzut că vine lângă mine un băieţel. Când l-am văzut m-am speriat, pentru că mi se părea că toată lumea trebuie să ştie că mie nu-mi place să stau cu nimeni. Acest copil s-a apropiat de mine şi mi-a zis: „Fetiţo, vin şi eu cu tine. Şi eu sunt din Corps.” La aceste cuvinte dispoziţia mea proastă a ieşit la lumină şi am făcut câţiva paşi înapoi şi i-am spus: „Nu vreau să fiu cu nimeni. Vreau să rămân singură.” Apoi m-am îndepărtat, dar acest copil mă urmărea, zicându-mi: „Haide, lasă-mă să stau cu tine. Aşa mi-a spus stăpânul meu. Eu sunt din Corps…”

Dar eu m-am îndepărtat de el, făcându-i semn că vroiam să fiu singură. Iar după ce m-am îndepărtat, m-am aşezat în iarbă. Acolo mi-am început conversaţia obişnuită cu florile Bunului Dumnezeu. Un pic mai apoi, privesc în spatele meu şi îl văd iar pe Maximin, care se aşezase aproape de mine. El mi-a spus: „Nu mă alunga, că voi fi cuminte.” Dar eu eram tot într-o dispoziţie proastă. Aşa că m-am ridicat repede şi am alergat un pic mai încolo şi am început iar să mă joc cu florile Bunului Dumnezeu. O clipă mai apoi Maximin era iar lângă mine şi îmi spunea că va fi foarte cuminte, că nu va spune nimic, că se plictiseşte să stea singur şi stăpânul lui l-a trimis să stea cu mine etc… De data asta mi s-a făcut milă de el, i-am făcut semn să se aşeze, iar eu am continuat să mă joc cu floricelele Bunului Dumnezeu.

Maximin a rupt tăcerea imediat, începând să râdă (şi cred că râdea de mine). L-am privit, iar el mi-a spus: „Haide să ne distrăm, să ne jucăm.” Eu nu i-am răspuns nimic, pentru că eram atât de ignorantă încât nu ştiam nimic despre cum e să te joci cu altă persoană, pentru că fusesem mereu singură. Mă amuzam singură, cu florile, iar Maximin, apropiindu-se de mine, nu făcea decât să râdă şi să-mi spună că florile nu au urechi ca să mă audă şi că ar trebui să ne jucăm împreună. Dar eu nu aveam chef de jocul pe care mi-l propunea el. Totuşi, am început să-i vorbesc, iar el mi-a spus că cele zece zile pe care urma să le petreacă la stăpânul său aveau să se termine curând, iar apoi se va întoarce în Corps, la tatăl său etc…

În timp ce îmi vorbea, clopotul din La Salette începu să bată, pentru că se făcea „Angelus”. I-am făcut semn lui Maximin să-şi înalţe sufletul către Dumnezeu. El îşi descoperi capul şi păstră un moment de tăcere. După asta i-am spus: „Vrei să mănânci?” „Da”, mi-a răsuns. „Haide!” Ne-am aşezat iar eu am scos din sac mâncarea pe care mi-o dăduseră stăpânii mei şi, după cum îmi era obiceiul, înainte să muşc din chifla mea, am făcut cu vârful cuţitului semnul crucii pe ea, iar în mijlocul crucii o mică gaură, zicând: „Dacă e acolo diavolul să iasă, iar dacă e Bunul Dumnezeu, să rămână!” şi repede-repede am astupat gaura. Maximin izbucni în râs şi îi dădu un picior chiflei mele care îmi sări din mâini, se rostogoli până la picioarele muntelui şi se pierdu.

Dar mai aveam o chiflă, aşa că am mâncat-o
pe aceea împreună. Apoi ne-am jucat puţin. Apoi, dându-mi seama că Maximin iar e flămând, i-am arătat un loc al muntelui plin de afine şi l-am trimis acolo ca să mănânce. A mâncat şi a adus destule şi în pălărie. Seara am coborât de pe munte împreună şi ne-am înţeles ca a doua zi să ne păzim din nou vacile împreună.

A doua zi, pe 19 septembrie, m-am întâlnit cu Maximin pe drum. Am urcat împreună pe munte. Mi se părea că Maximin e foarte bunuţ, foarte simplu şi că îi place să vorbească despre lucrurile despre care vreau eu să vorbim. Era şi foarte docil şi nu vroia să mă contrazică. Era doar un pic cam curios. De îndată ce mă îndepărtam puţin de el, imediat ce mă opream alerga repede să vadă ce fac şi să audă ce le zic florilor Bunului Dumnezeu. Iar dacă nu ajungea la timp, mă întreba ce spusesem.

Maximin îmi ceru să îl învăţ un joc. Dimineaţa era deja pe sfârşite. I-am spus să strângem flori ca să facem „Paradisul”. Ne-am pus
amândoi pe treabă, iar în curând am strâns o grămadă de flori de mai multe culori. Din sat s-a auzit „Angelus”, pentru că cerul era senin. După ce i-am spus Bunului Dumnezeu ce ştiam să-i spunem, i-am spus lui Maximin că trebuie să ne conducem vacile pe un mic platou, în apropierea micuţei văiogi a unui pârâu, unde vom găsi pietre ca să ne construim „Paradisul”. Ne-am condus vacile acolo, iar apoi am luat o gustare. Apoi, ne-am apucat să aducem şi să construim mica noastră căsuţă, care consta într-un parter şi ziceam noi că e „locuinţa noastră”, apoi un etaj deasupra ei, care era, potrivit nouă, „Paradisul”.

Etajul era îmbrăcat în flori de diferite culori, unele strânse în coroane pe câte o tulpină. Acest „Paradis” era acoperit de o singură piatră mare, pe care o acoperiserăm în întregime cu flori. De asemenea, agăţaserăm coroniţe peste tot în jur. Odată „Paradisul” terminat, am stat să-l admirăm. Atunci ne prinse somnul şi ne-am depărtat cîţiva paşi de acolo şi ne-am culcat în iarbă.

Doamna cea Frumoasă s-a aşezat pe „Paradisul” nostru fără să îl dărâme.

II.

Când m-am trezit, nu am mai văzut vacile, aşa că l-am chemat pe Maximin şi am urcat micuţa culme de lângă noi. De acolo, văzând că vacile noastre stăteau culcate ceva mai încolo în linişte, coboram, în vreme ce Maximin urca. Şi dintr-odată am văzut o lumină frumoasă, mai strălucitoare decât soarele, şi abia dacă am putut să spun: „Maximin, vezi? Acolo?! O, Doamne!”, iar bastonul pe care îl ţineam în mână mi-a căzut. Nu ştiu exact ce s-a petrecut cu mine atunci, ceva foarte mângâietor, mă simţeam atrasă de lumină şi simţeam un mare respect, plin de iubire, iar inima mea ar fi vrut să alerge mai repede decât mine.

Priveam fix la această lumină, care nu se mişca şi, ca şi cum s-ar fi deschis, am văzut înăuntrul ei o altă lumină, mult mai strălucitoare, care se mişca, iar în această lumină era o Femeie foarte frumoasă care stătea aşezată pe „Paradisul” nostru, ţinându-şi capul în mâini. Această Femeie frumoasă s-a ridicat, şi-a încrucişat braţele şi, privindu-ne, ne-a spus:

„Veniţi, copii, nu vă temeţi. Am venit ca să vă dau o veste mare.”

Aceste cuvinte blânde, suave, m-au făcut să zbor până la ea, iar inima mea ar fi vrut să se lipească de ea pentru totdeauna. Iar când am ajuns în faţa ei, la dreapta sa, ea începu să vorbească, iar lacrimile începură să-i curgă din ochii cei frumoşi:

„Dacă poporul meu nu vrea să se supună, voi fi forţată să îi dau drumul asupra sa mâinii Fiului meu. Ea e atât de grea şi de apăsătoare, că nu mai pot să o ţin.

De cât timp sufăr pentru voi! Dacă vreau ca Fiul meu să nu vă părăsească, trebuie să-l rog neîncetat. Iar vouă nu vă pasă. Puteţi să vă rugaţi cât vreţi şi să faceţi cât bine vreţi, nu o să puteţi niciodată să răsplătiţi durerea pe care o trăiesc pentru voi.

V-am dat şase zile ca să lucraţi, iar una am ţinut-o pentru mine, dar voi nu vreţi să mi-o daţi. Asta îngreunează atât braţul Fiului meu.

Iar cei care conduc birjele nu ştiu să vorbească fără a amesteca în mizerie numele Fiului meu. Acestea sunt cele două lucruri care fac braţul Fiului meu atât de greu.

Dacă se va strica recolta, e din vina voastră.

V-am arătat-o anul trecut, cu cartofii („pommes de terres” – fr.). Nu aţi ţinut seama. Dimpotrivă, când găseaţi cartofi stricaţi înjuraţi şi puneaţi în înjurăturile voastre numele Fiului meu. Cartofii vor continua să se strice, iar de Crăciun nu veţi mai avea deloc.”

Aici am căutat să înţeleg cuvântul „pommes de terres”, credeam că înseamnă mere („pommes” – fr.) Frumoasa şi buna Doamnă a ghicit gândul meu şi a reluat:

„Nu mă înţelegeţi, copii? O să vă spun altfel.”

Traducerea în franceză e aşa (în acest punct Fecioara Maria le traduce copiilor o parte din ce a spus în dialectul local, un dialect occitan, ca să înţeleagă mai bine):

„Dacă recolta se strică, e doar din cauza voastră. V-am arătat-o anul trecut cu cartofii, dar nu v-a păsat. Dimpotrivă, când găseaţi cartofi stricaţi, înjuraţi, şi puneaţi în înjurături numele Fiului meu. Cartofii vor continua să se strice, iar la Crăciun nu veţi mai avea deloc.

Dacă aveţi grâu, să nu îl semănaţi. Tot ceea ce veţi semăna va fi mâncat de animale. Iar ceea ce totuşi va răsări, o să se facă praf când o să strângeţi recolta. Va veni o mare foamete. Înainte să vină foametea, copiii mai mici de şapte ani se vor îmbolnăvi de friguri şi vor muri între braţele celor care îi au. Alţii vor face penitenţă prin foame. Nucile se vor strica, iar strugurii vor putrezi.”

În acest moment frumoasa Doamnă care mă fascina rămase o vreme fără voce. Totuşi, vedeam că ea continuă să îşi mişte graţios buzele, ca şi cum ar fi vorbit. Atunci şi-a primit Maximin secretul. Apoi, adresându-mi-se mie, Preasfânta Fecioară îmi dădu, în franceză, un secret. Iată acest secret în întregime, exact aşa cum mi l-a spus:

III

„Melania, ceea ce îţi spun acum nu va fi mereu un secret. Puteţi să îl publicaţi în 1858.

Preoţii, miniştrii ai Fiului meu, preoţii, prin viaţa lor urâtă, prin lipsa lor de evlavie şi necurăţia cu care fac sfintele slujbe, prin iubirea de argint şi de onoruri şi de plăceri, preoţii au devenit cloace mizerabile. Da, preoţii cheamă răzbunarea, iar răzbunarea stă suspendată deasupra capetelor lor. Vai de preoţii şi de persoanele dedicate Lui Dumnezeu care, prin lipsa lor de fidelitate şi prin vieţile lor păcătoase, îl bat pe cruce încă o dată pe Fiul meu! Păcatele slujitorilor Lui Dumnezeu strigă către Cer şi cer răzbunare şi iată că răzbunarea e la porţile lor, pentru că nu mai e nimeni care să ceară milă şi iertare pentru popor! Nu mai sunt suflete generoase! Nu mai e nimeni demn să ofere Jertfa neîntinată Celui Etern pentru lume.

Dumnezeu va lovi cum nu a mai lovit vreodată.

Vai de locuitorii pământului! Dumnezeu îşi va descărca toată mânia şi nimeni nu va putea sta în calea mâniei Sale.

Căpeteniile, conducătorii poporului Lui Dumnezeu au neglijat rugăciunea şi penitenţa, iar diavolul le-a întunecat minţile. Ei au devenit nişte stele căzătoare, pe care diavolul cel învechit în rele o să le tragă cu coada sa în pierzanie. Dumnezeu o să-i îngăduie bătrânului şarpe să pună dezbinare între oameni, în toate grupurile şi în toate familiile. Vor veni suferinţe fizice şi morale. Dumnezeu îi va părăsi pe oameni, lăsându-i în propriile lor mâini, şi le va trimite pedepse care se vor înlănţui vreme de treizeci şi cinci de ani.

Societatea e în ajunul unor flăcări teribile şi a unor evenimente foarte mari. Trebuie să vă aşeptaţi să fiţi conduşi cu o vargă de fier şi să beţi paharul mâniei Lui Dumnezeu.

Suveranul Pontif Pius IX, să nu mai iasă din Roma după anul 1859. Să fie ferm şi generos şi să lupte cu armele credinţei şi iubirii. Eu voi fi alături de el.

Să nu se încreadă în Napoleon. Inima lui e dublă, iar când va vrea să fie şi Papă şi Împărat, Dumnezeu va ieşi de la el. El e vulturul care, dorind mereu să se înalţe, va cădea chiar în spada pe care vroia să o folosească ca să oblige popoarele să ăl slăvească.

Italia va fi pedepsită pentru dorinţa ei de a se scutura de jugul Stăpânilor tuturor stăpânitorilor. Aşa că va fi aruncată în război. Sângele ca curge peste tot. Bisericile vor fi închise sau profanate. Preoţii şi clericii vor fi alungaţi. O să fie omorâţi, cu cruzime. Tot mai mulţi vor părăsi credinţa, iar numărul celor care se vor despărţi de adevărata credinţă va fi mare. Printre aceştia vor fi chiar şi Episcopi.

Papa să fie pregătit să îi înfrunte pe făcătorii de minuni, căci a venit vremea ca minunile cele mai neînchipuite să fie făcute pe pământ şi în aer.

În anul 1864, Lucifer cu un mare număr de demoni vor ieşi din infern. Ei vor stinge credinţa puţin câte puţin, chiar şi în persoanele dedicate Lui Dumnezeu. Le vor orbi în aşa fel încât fără o milă cerească ieşită din comun aceste persoane vor lua duhul îngerilor răului. Mai multe lăcaşuri religioase îşi vor pierde în întregime credinţa şi vor duce la pierzanie multe suflete.

Cărţile rele vor inunda pământul, iar duhurile tenebrelor vor răspândi peste tot o indiferenţă generală pentru tot ce priveşte slujirea Lui Dumnezeu. Aceste duhuri vor avea o mare putere asupra naturii şi vor fi biserici care să le slujească. Unele persoane vor fi transportate dintr-un loc în altul de aceste duhuri rele, ba chiar şi unii preoţi, pentru că nu s-au condus după duhul cel bun al Evangheliei, care e un duh al smereniei, al bunătăţii şi al hărniciei în slujirea Lui Dumnezeu.  Vor fi înviaţi morţi şi drepţi.” (Asta vrea să spună aceşti morţi vor lua chipurile unor suflete drepte care au trăit pe pământ, ca să poată mai bine să îi păcălească pe oameni. Aceşti aşa-zişi morţi înviaţi, care nu vor fi altceva decât demoni ascunşi, vor predica o altă evanghelie, opusă celei a Domnului Hristos, una care neagă existenţa Cerului sau sufletele damnate. Toate aceste duhuri vor apărea ca unite cu trupurile lor. Nu se precizează cui aparţine această notă – N.T.)

„Vor fi peste tot minuni nemaivăzute, pentru că adevărata credinţă s-a stins şi o lumină falsă luminează lumea.

Vai de principii bisericii, care nu se vor ocupa decât cu agonisirea de averi, cu păstrarea autorităţii lor şi cu dominarea celorlalţi cu orgoliu!

Papa va avea mult de suferit, pentru că pentru o vreme Biserica va fi lăsată pradă unor mari persecuţii. Va fi vremea întunericului. Biserica va trece printr-o criză îngrozitoare.

Sfânta credinţă în Dumnezeu fiind uitată, fiecare om va dori să se conducă numai după mintea sa şi să le fie superior celorlalţi. Vor fi abolite puterea civilă şi cea ecleziastică şi orice urmă de ordine şi dreptate vor fi călcate în picioare. Peste tot vor fi crime, ură, gelozie, minciună şi dezbinare, nu va mai fi dragoste pentru patrie, nici pentru familie.

Sfântul Părinte va suferi mult. Voi fi alături de el până la sfârşit, ca să îi primesc jertfirea.

Cei răi vor atenta de mai multe ori la viaţa sa, dar nu vor putea să-i curme zilele. Dar nici el, nici cel care îi va urma* nu vor vedea triumful Bisericii Lui Dumnezeu. (* Pe marginea exemplarului ei tipărit la Lecce, Melania a scris, între paranteze: „care nu va domni mult”.)

Conducătorii civili vor avea toţi acelaşi scop, acela de a aboli şi a face să dispară toate principiile religioase, ca acestea să fie înlocuite de materialism, de ateism, de spiritism şi de tot felul de alte vicii.

În anul 1865 veţi vedea ceva abominabil în locurile sfinte: în mănăstiri florile Bisericii vor putrezi, iar demonul se va prezenta ca rege al inimilor. Cei care conduc comunităţi religioase să fie atenţi pe cine primesc, pentru că diavolul va folosi toate vicleniile ca să bage în ordinele religioase persoane păcătoase, pentru că dezordinea şi iubirea păcatelor carnale vor fi răspândite peste tot pe pământ.

Franţa, Italia, Spania şi Anglia vor fi în război. Sângele va curge pe străzi. Francezul se va lupta cu francezul, italianul cu italianul. Iar după asta va avea loc un război general care va fi înspăimântător. Pentru o vreme Dumnezeu nu îşi va mai aminti de Franţa şi de Italia, pentru că Evanghelia Domnului Hristos nu va mai fi cunoscută de ele. Cei răi îşi vor da frâu liber răutăţii. Se vor omorî şi se vor ucide unii pe alţii chiar şi în casele lor.

La prima lovitură a spadei Sale necruţătoare, munţii şi întreaga natură se vor cutremura de spaimă, pentru că dezordinea şi crimele oamenilor au străpuns bolta cerească. Parisul va arde, iar Marsilia va fi dărâmată. Mai multe oraşe vor fi zguduite şi înghiţite de cutremure de pământ şi se va crede că totul e pierdut. Peste tot vor fi crime şi nu se va auzi decât zgomot de arme şi blasfemii. Drepţii vor suferi mult, rugăciunile, pocăinţa şi lacrimile lor vor urca până la Cer şi întregul popor al Lui Dumnezeu va cere iertare şi milă şi ajutorul şi mijlocirea mea. Atunci, printr-un act de milă şi îndreptăţire a celor curaţi, Iisus Hristos le va cere Îngerilor Săi ca toţi duşmanii Săi să fie daţi morţii. Atunci toţi prigonitorii Bisericii şi ai Lui Iisus Hristos şi toţi oamenii daţi păcatului vor pieri, iar pământul va deveni ca un deşert. Atunci va fi pace, iar Dumnezeu se va împăca cu oamenii. Iisus Hristos va fi slujit, adorat şi preamărit. Mila creştină va înflori peste tot. Noii regi vor fi braţul drept ai Sfintei Biserici, care va fi puternică, smerită, plină de zel şi imitatoare a virtuţilor Lui Iisus Hristos. Evanghelia va fi predicată peste tot, iar oamenii vor face mari progrese în credinţă, pentru că va fi unitate între lucrătorii Lui Iisus Hristos, iar oamenii vor trăi în frica de Dumnezeu.

Dar această pace a lumii nu va fi lungă: douăzeci şi cinci de ani* de recolte îmbelşugate îi vor făcea pe oameni să uite că păcatele lor sunt cauza tuturor relelor care vin pe pământ.

(*1918-1943? – N. Trad.)

Un înainte-mergător al lui antihrist*, cu trupele sale din mai multe naţiuni, va lupta împotriva adevăratului Hristos, singurul Salvator al lumii. El va face să curgă mult sânge şi va vrea să distrugă cultul Lui Dumnezeu, ca să facă să fie privit el ca un dumnezeu.

(*Hitler? Mai degrabă Stalin. – N. Trad.)

Pământul va fi lovit de tot felul de boli, în afară de ciumă şi foamete, care vor fi
generale. Vor fi mai multe războaie, până la ultimul război, care va fi purtat de cei zece regi ai lui antihrist, care vor avea toţi acelaşi scop şi vor fi singurii conducători ai lumii. Înainte să se întâmple asta, în lume va fi un fel de falsă pace. Lumea nu se va gândi decât la distracţii, iar cei răi se vor deda la tot felul de păcate. Dar copiii Sfintei Biserici, copiii credinţei, adevăraţii mei imitatori, vor creşte în iubirea pentru Dumnezeu şi în virtuţile care îmi sunt atât de dragi. Fericite vor fi sufletele smerite care se vor lăsa conduse de Duhul Sfânt! Voi lupta alături de ele până vor creşte destul de mult ca să se poată apăra singure.

Natura cere răzbunare asupra oamenilor şi freamătă de spaimă aşteptând ceea ce trebuie să se petreacă pe pământul murdărit de crime.

Tremură, pământule, şi tremuraţi voi, cei care vă prefaceţi că îl slujiţi pe Iisus-Hristos şi care, înăuntrul vostru, vă adoraţi pe voi înşivă! Tremuraţi, pentru că Dumnezeu vă va da potrivnicului Său, pentru că locurile sfinte au fost întinate, iar multe dintre mănăstiri nu mai sunt casele Lui Dumnezeu, ci păşunile lui Asmodeu şi ale celor ai lui.

În această vreme se va naşte antihrist, dintr-o femeie de religie ebraică, dintr-o falsă fecioară care va fi în legătură cu bătrânul şarpe, stăpânul mizeriei. Tatăl său va fi Ev.*. Când se va naşte va vomita blasfemii şi va avea dinţi. Într-un cuvânt, va fi diavolul încarnat. Va scoate ţipete înspăimântătoare, va face minuni, nu se va hrăni decât cu murdării. Va avea fraţi care, chiar dacă nu vor fi ca el, diavoli întrupaţi, vor fi copii ai răului. La 12 ani ei se vor remarca deja prin câteva victorii viclene, iar în curând va fi fiecare dintre ei în fruntea armatelor asistate de legiunile iadului.

(*? – N. Tr.)

Anotimpurile se vor schimba, pământul nu va produce decât fructe rele, astrele nu se vor mai mişca regulat, luna nu va mai reflecta decât o palidă lumină roşiatică. Apa şi focul îi vor da pământului mişcări convulsive şi cutremure îngrozitoare care vor înghiţi munţi, oraşe (etc).

Roma îşi va pierde credinţa şi va deveni sediul lui antihrist.

Demonii din văzduh şi antihrist vor face mari minuni pe pământ şi în aer, iar oamenii se vor strica tot mai mult. Dumnezeu va avea grijă de slujitorii săi fideli şi de oamenii cu voinţă bună. Evanghelia va fi predicată peste tot, iar toţi oamenii din toate naţiile vor cunoaşte adevărul!

Le adresez o chemare foarte importantă celor de pe pământ. Îi chem pe adevăraţii discipoli ai Lui Dumnezeu cel Viu, care domneşte în Ceruri. Îi chem pe adevăraţii imitatori ai Lui Hristos-Omul, singurul şi adevăratul Salvator al oamenilor. Îi chem pe copiii mei, adevăraţii mei credincioşi, cei care mi s-au dăruit mie ca să îi conduc eu la Fiul meu Divin, cei pe care îi port, ca să zicem aşa, în braţe, cei care au trăit cu duhul meu. Şi îi chem pe Apostolii ultimelor timpuri, discipolii fideli ai lui Iisus Hristos, cei care au trăit în dispreţ faţă de lume şi faţă de ei înşişi, în sărăcie şi umilinţă, în dispreţ şi în tăcere, în rugăciune şi în mortificare, în castitate şi în unire cu Dumnezeu, în suferinţă, necunoscuţi
de lume. E vremea ca ei să iasă din ascunzişuri şi să vină să lumineze pământul. Mergeţi şi purtaţi-vă ca ai mei dragi copii. Eu sunt cu voi şi în voi, atâta vreme cât credinţa e lumina în care staţi în aceste zile ale durerii. Fie ca zelul vostru să vă facă înfometaţi după gloria şi onorurile Lui Iisus Hristos. Luptaţi, copii ai luminii, tu, turmă mică care vezi adevărul, căci iată că vine timpul timpurilor, sfârşitul sfârşiturilor.

Biserica se va stinge, lumea va cădea în nedumerire. Dar vor veni Enoh şi Ilie, plini de Duhul Lui Dumnezeu. Ei vor predica cu putere de la Dumnezeu, iar oamenii de bună credinţă vor crede în Dumnezeu şi multe suflete vor fi mângâiate. Ei* vor face lucruri mari cu puterea Duhului Sfânt şi vor condamna erorile diabolice ale lui antihrist.

(* Enoh şi Ilie – N. Trad.)

Vai de locuitorii pământului! Vor fi războaie sângeroase şi foamete, ciume şi alte boli contagioase! Vor fi ploi cu grindină care vor speria de moarte animalele, tunete care vor zgudui oraşele, cutremure care vor înghiţi ţări întregi! În aer se vor auzi voci, iar oamenii se vor izbi cu capetele de ziduri! Îşi vor cere moartea, iar moartea, altfel decât gândesc ei, îi va chinui. Sângele va curge peste tot. Cine ar putea să biruiască dacă Dumnezeu nu ar micşora timpul încercării? Pentru sângele, lacrimile şi rugăciunile celor drepţi, Dumnezeu se va milostivi. Enoh şi Ilie vor fi omorâţi. Roma cea păgână va dispărea. Din cer va cădea foc şi acest foc va mistui trei oraşe. Întregul univers va fi cuprins de teroare şi mulţi se vor lăsa seduşi de cel rău pentru că nu L-au iubit pe adevăratul Hristos, care trăia între ei. Timpul e la sfârşit, soarele se întunecă, numai credinţa va supravieţui. Iată timpul: abisul se deschide. Iată-l pe regele regilor întunericului. Iată fiara şi supuşii ei, cea care îşi zice „salvatorul lumii”. Ea se va înălţa cu mândrie până la Cer, dar va fi înăbuşită de suflarea Sfântului Arhanghel Mihail. Fiara va cădea, iar pământul care va fi de trei zile într-o continuă frământare, îşi va deschide adâncul plin de foc. Fiara va cădea pentru totdeauna, cu toţi ai săi, în întunecimile eterne ale infernului. Atunci apa şi focul vor curăţa lumea şi vor înghiţi toate operele mândirei oamenilor şi totul va fi reînoit. Dumnezeu va fi slujit şi preamărit.”

IV.

Apoi Sfânta Fecioară mi-a dat, tot în franceză, Regula unui nou Ordin religios.

Iar după ce mi-a dat Regula acestui nou Ordin religios, Sfânta Fecioară îşi continuă discursul astfel:

„Dacă oamenii se convertesc, pietrele şi stâncile se vor transforma în grâu, iar cartofii se vor însămânţa singuri în pământ.

Voi vă spuneţi rugăciunile, nu-i aşa?”

Am răspuns împreună:

„O, Doamnă, nu prea le spunem…”

„Vai, copii, trebuie să facem asta, seara şi dimineaţa. Când nu puteţi spune mai mult, spuneţi un «Tatăl nostru» şi un «Ave Maria». Iar când aveţi mai mult timp, spuneţi mai multe.

La slujbă nu se mai duc decât câteva femei bătrâne, celelalte lucrează în fiecare duminică, toată vara… Iar iarna, când nu au de lucru, se duc la slujbă doar ca să-şi bată joc de religie. Şi în post se duc la măcelărie ca nişte câini.

Aţi văzut vreodată grâu stricat, copiii mei?”

Am răspuns împreună: „Nu, Doamnă!”

Atunci Sfânta Fecioară i se adresă lui Maximin: „Dar tu, copilul meu, trebuie să fii văzut o dată, la Coin, cu tatăl tău. Omul din acea încăpere i-a spus tatălui tău: «Veniţi să vedeţi cum mi s-a stricat grâul.» V-aţi dus cu el. Tatăl tău a luat două sau trei spice în mâna lui, le-a frecat între degete, iar ele s-au transformat în pulbere. Apoi, când vă întorceaţi, când nu mai aveaţi decât o jumătate de oră până la Corps, tatăl tău ţi-a dat o bucată de pâine şi ţi-a spus: «Ţine, băiete, mănâncă anul ăsta, că nu ştiu cine va mânca anul care vine dacă grâul se strică aşa… »”

Maximin răspunse: „E adevărat, Doamnă, nu mi-am adus aminte.”

Atunci Preasfânta Fecioară şi-a înheiat discrusul, spunând, în franceză:

„Ei bine, copii, veţi spune asta tuturor celor care cred în mine.”

Apoi frumoasa Doamnă traversă pârâul şi, la doi paşi de pârâu, fără să se întoarcă spre noi, care o urmam (pentru că ea atrăgea cu strălucirea ei şi mai ales cu bunătatea ei, care mă ameţea, de mi se părea că mi se topeşte inima), ne spuse iar:

„Ei bine, copii, veţi spune asta tuturor celor care cred în mine.”

Apoi ea continuă să meargă până la locul unde urcasem eu ca să mă uit după vacile noastre. Picioarele ei nu atingeau decât vârful ierbii, fără să o îndoaie. Ajunsă pe micuţa culme, frumoasa Doamnă se opri, iar eu am sărit iute în faţa ei, ca să o văd bine-bine şi să văd pe unde vrea să plece. Pentru că eram topită, uitasem şi de vaci şi de stăpânii la care slujeam. Mă legasem pentru totdeauna şi necondiţionat de Doamna Mea. Nu mai vroiam s-o părăsesc vreodată. O urmam fără niciun gând ascuns, dorindu-mi să o slujesc cât voi trăi.

Uitasem de toate cu Doamna Mea. Nu mai aveam în minte decât gândul de a-i fi pe plac şi a-i sluji bine în toate. Şi cred că aş fi putut să fac tot ceea ce mi-ar fi cerut să fac, pentru că mi se părea că are multă putere. Mă privea cu o bunătate tandră care mă atrăgea la ea. Aş fi vrut să mă arunc în braţele ei, cu ochii închişi! Dar ea nu mi-a dat timp să o fac. S-a ridicat pe nesimţite de la pământ la mai bine de un metru şi, rămânând aşa suspendată în aer pentru o clipă lungă, Frumoasa Mea Doamnă privi cerul, apoi pământul, la dreapta şi la stânga, apoi mă privi pe mine cu nişte ochi atât de dulci, atât de amabili şi buni, încât mi se părea că mă atrage înăuntrul ei şi că inima mea se deschide în inima ei.

Şi, în vreme ce inima mea se topea într-o dulce dilatare, frumosul chip al bunei Mele Doamne dispărea, puţin câte puţin. Mi se părea că lumina în mişcare se multiplica sau se condensa în jurul Preasfintei Fecioare, ca să mă împiedice să o mai văd. Lumina înlocuia părţile corpului care dispăreau din faţa ochilor mei. Sau parcă trupul Doamnei Mele se preschimba în lumină, topindu-se. Iar lumina, în formă de glob, începu să se ridice, către dreapta.

Nu aş putea spune dacă volumul de lumină se micşora pe măsură ce globul se înălţa, sau mi se părea că se micşorează din cauza îndepărtării sale. Ceea ce ştiu e că am rămas multă vreme cu ochii aţintiţi după această lumină, care se îndepărta întruna micşorându-se, chiar şi după ce ea dispăruse cu desăvârşire.

După ce mi-am dezlipit ochii de pe cer m-am uitat în jurul meu, l-am văzut pe Maximin care mă privea şi i-am zis: „Maximinuţ, a fost fie Bunul Dumnezeu al lui tăticu, fie Fecioara Maria, fie vreo sfântă mare.” Iar Maximin, ridicându-şi mâna în aer, spuse: „Ah! Dacă aş fi ştiut!”

V.

În seara de 19 septembrie ne-am dus acasă un pic mai devreme decât de obicei. Când am ajuns la stăpânii mei, am legat vacile şi am început să fac ordine în poiată. Nu terminasem treaba când stăpâna mea a venit la mine plângând şi mi-a spus: „Fetiţo, de ce n-ai venit să-mi spui ce s-a întâmplat pe munte?” (Maximin nu îi găsise pe stăpânii lui acasă, pentru că ei nu îşi terminaseră lucrul, şi venise la ai mei şi le povestise tot ce văzuse şi auzise.) I-am răspuns: „Am vrut să vă spun, dar vroiam să-mi termin mai întâi treaba.” Apoi m-am dus în cas, iar stăpâna mea îmi spuse:

„Spune-mi ce ai văzut. Păstorul Bruitei (aşa i se spunea lui Pierre Seime, stăpânul lui Maximin) mi-a povestit tot.”

Am început să-i povestesc şi, pe la mijlocul întâmplării, stăpânii sosiră de la câmp. Stăpâna, care plângea ascultând plângerile şi ameninţările dragii noastre Măicuţe, spuse:
„Vai, voiaţi să mergeţi să strângeţi grâul mâine… aveţi grijă! Veniţi să auziţi ce li s-a întâmplat azi acestei copile şi păstorului lui Selme!” Şi, întorcându-se spre mine, îmi spuse: „Povesteşte de la început tot ce mi-ai spus.” Am repovestit tot şi, când am terminat, stăpânul spuse: „A fost Sfânta Fecioară sau o sfântă mare care a venit din partea Bunului Dumnezeu, dar e ca şi cum Bunul Dumnezeu ar fi venit el însuşi. Trebuie să facem tot ce a zis această Sfântă. Cum o să faci ca să povesteşti asta tuturor credincioşilor?” I-am răspuns: „Îmi veţi spune cum să fac şi aşa voi face.” După care el spuse, privindu-şi mama, soţia şi fratele: „Mă voi gândi la asta.” Apoi fiecare se duse la treburile lui.

După cină Maximin şi stăpânii lui veniră la noi ca să povestească ceea ce le spusese Maximin şi ca să hotărască ce era de făcut: „Pentru că”, spuseră ei, „ni se pare că a fost Sfânta Fecioară, care a fost trimisă de Bunul Dumnezeu. Asta ne fac să credem cuvintele pe care le-a spus. Şi le-a spus să spună asta tuturor credincioşilor ei. Va trebui, poate, ca aceşti copii să străbată întregul pământ ca să le spună tuturor că lumea trebuie să respecte poruncile Lui Dumnezeu, că altfel vor veni necazuri mari peste noi…” După o clipă de tăcere, stăpânul meu ne spuse, mie şi lui Maximin: „Ştiţi ce trebuie să faceţi, copii? Vă treziţi mâine dis-de-dimineaţă şi mergeţi la preotul satului şi îi povestiţi tot ce aţi văzut şi auzit şi cum s-a petrecut totul. El vă va spune ce trebuie să faceţi.”

În data de 20 septembrie, a doua zi după Apariţie, m-am dus încă din zori, însoţită de Maximin, la preot şi am bătut în uşa casei sale. Ne-a deschis servitoarea Domnului Preot şi ne-a întrebat ce vrem. I-am spus (în franceză, deşi eu nu mai vorbisem niciodată
în franceză): „Vrem să vorbim cu Domnul Preot.” „Şi ce vreţi să-i spuneţi?”, ne întrebă ea. „Vrem să-i spunem, domnişoară, că ieri ne-am dus să ne paştem vacile pe Muntele Baisses (Muntele Adâncurilor) şi, după ce am mâncat etc etc” Şi i-am povestit o bună parte din ce ne-a spus Preasfânta Fecioară. Atunci sună clopotul bisericii. Era ultima bătaie înaintea slujbei.

Domnul abate Perrin, preotul din La Salette, care ne auzise, deschise uşa cu zgomot. Plângea şi se bătea cu pumnul în piept. Ne-a spus: „Copii, suntem pierduţi. Bunul Dumnezeu are să ne pedepsească. O, Doamne!, vi s-a arătat chiar Sfânta Fecioară!” Şi se duse să spună slujba. Ne-am privit unul pe celălalt, servitoarea, Maximin şi cu mine. Apoi Maximin îmi spuse: „Eu mă duc la tata, la Corps.” Şi ne-am despărţit.

Pentru că nu aveam poruncă de la stăpâni să mă întorc imediat după ce am vrobit cu preotul, am crezut că nu fac niciun rău dacă asist la slujbă. M-am dus deci în biserică şi, după prima Evanghelie, Domnul Preot s-a întors spre oameni şi le-a povestit celor din parohie apariţia care avusese loc, în ajun, pe unul dintre munţii lor şi îi imploră să nu mai lucreze Duminica. Vocea sa era întreruptă de izbucniri în plâns şi toată lumea era emoţionată. După Sfânta Slujbă, m-am dus la stăpânii mei. Domnul Peytard, care e şi azi primar în La Salette, veni la mine să mă interogheze asupra apariţiei. Iar, după ce s-a asigurat că spuneam adevărul, s-a dus acasă convins.

Am rămas în slujba stăpânilor mei până la Sărbătoarea Tuturor Sfinţilor. Apoi am fost luată în întreţinere de călugăriţele din ordinul Providenţei, la mine, la Corps.

VI.

Preasfânta Fecioară era foarte mare şi bine proporţionată. Părea să fie atât de uşoară încât ai fi putut să o mişti cu răsuflarea. Dar era nemişcată şi bine aşezată. Fizionomia ei era maiestuoasă, impozantă, dar nu în felul în care sunt impozanţi domnitorii din lume. Ea îţi impuea o teamă plină de respect. În acelaşi timp Maiestatea Sa impunea un respect amestecat cu iubire şi te atrăgea către ea. Privirea ei era drăgăstoasă şi pătrunzătoare. Ochii ei păreau să vorbescă cu ochii mei, iar această conversaţie venea dintr-un puternic şi viu sentiment de dragoste faţă de această frumuseţe răpitoare care mă topea.

Blândeţea privirii ei, aerul ei de frumuseţe neînţeleasă te făcea să înţelegi şi să simţi că ea te atrage la ea şi vrea să îţi ofere ceva. Avea o expresie de o iubire care nu se poate exprima cu limba de carne şi cu literele alfabetului.

Veşmântul Preasfintei Fecioare era de un alb argintiu şi foarte strălucitor. În el nu era nimic material, ci părea făcut din lumină şi slavă, unduit şi scânteietor. Nu poate fi comparat cu nimic din cele care sunt pe pământ.

Sfânta Fecioară era foarte frumoasă şi construită în întregime din iubire. Privind-o, îmi doream cu ardoare să mă topesc înăuntrul ei.
În atitudinea ei, ca şi în persoana ei, totul respira maiestatea, splendoarea, măreţia unei Regine incomparabile. Ea părea frumoasă, albă, imaculată, cristalizată, strălucitoare, cerească, proaspătă, neîntinată ca o fecioară. Cuvântul „iubire” parcă se desprindea de la sine de pe buzele ei argintii şi pure. Mi se părea o mamă plină de bunătate, de amabilitate, de dragoste pentru noi, de compasiune şi milă.

Coroana de trandafiri pe care o avea pe cap era atât de frumoasă şi atât de strălucitoare, cum nu vă puteţi închipui. Trandafirii, de diferite culori, nu erau de pe pământ. Era un fel de ansamblu de flori care înconjura capul Preafintei Fecioare în forma unei coroane, dar trandafirii se schimbau sau erau înlocuiţi. Apoi, din inima fiecărui trandafir ieşea o lumină atât de frumoasă încât te răpea şi făcea trandafirii să fie de o frumuseţe izbitoare. Din coroana de trandafir parcă se ridicau nişte ramuri de aur împodobite cu alte mici flori amestecate cu briliante.

Întregul arăta ca o foarte frumoasă diademă, care strălucea singură mai tare decât soarele nostru pământesc.

Sfânta Fecioară purta la gât o foarte frumoasă Cruce. Această Cruce părea să fie
aurită. Şi spun aurită ca să nu spun că era mai aurită decât dacă ar fi fost o placă de aur. Pentru că am văzut de multe ori obiecte aurite, cu diferite nuanţe de aur, dar nu erau aşa. Pe această frumoasă Cruce, care strălucea de lumină, era un Christ, era Domnul nostru cu braţele întinse pe cruce. Aproape de cele două extremităţi ale crucii erau, de o parte – un ciocan, iar de cealaltă – un cleşte. Domnul era de culoarea naturală a pielii, dar strălucea cu o lumină mare, iar lumina care ieşea din întregul său trup părea formată din nişte muguri foarte strălucitori, care mă făceau să îmi doresc să mă topesc în El.

Uneori Domnul Hristos părea mort. Avea capul aplecat iar trupul său parcă stătea să cadă, dacă nu ar fi fost oprit de cuiele care îl pironeau pe cruce.

Îmi era tare milă şi aş fi vrut să spun lumii întregi cât de mare e iubirea Sa necunoscută şi să nasc în sufletele muritorilor iubirea cea mai adâncă şi recunoştinţa cea mai vie pentru un Dumnezeu care nu are nicio nevoie de noi ca să fie ceea ce e, ceea ce a fost şi ceea ce va fi mereu, dar care, totuşi, o, iubire neînţeleasă de om!, a binevoit să se facă om şi să moară, da, să moară, ca să scrie mai apăsat în sufletele noastre iubirea nebună pe care o are pentru noi! O! Ce rău îmi pare că sunt atât de săracă în exprimare când trebuie să descriu iubirea, da, iubirea pe care bunul nostru Mântuitor o are pentru noi! Dar ce bine e, pe de altă parte, că putem simţi atât de bine ceea ce nu putem exprima!

Alteori Christ părea viu. Îşi ţinea capul drept şi ochii deschişi şi părea să stea pe cruce din propria sa voinţă. Alteori părea să vorbească, parcă dorind să ne arate că El e pe cruce pentru noi, din iubire pentru noi, pentru ca să ne atragă în iubirea Sa, reînoită mereu, aşa că iubirea sa de la început şi din anul 33 e la fel ca şi cea de acum şi aşa va fi mereu.

Sfânta Fecioară a plâns aproape tot timpul în care mi-a vorbit. Lacrimile ei curgeau una după alta, încet, pînă aproape de
genunchi, apoi, dispăreau, ca nişte scântei luminoase. Lacrimile ei erau strălucitoare şi pline de iubire. Aş fi vrut să o mângâi şi să nu mai plângă. Dar mi se părea că e nevoie ca să-şi arate lacrimile, pentru a arăta mai bine iubirea pe care oamenii au uitat-o. Aş fi vrut să mă arunc în braţele ei şi să îi spun: „Mamă bună, nu mai plânge! Aş vrea să vă iubesc eu cât pentru toţi oamenii de pe pământ…” Dar mi se părea că îmi spune: „Sunt atâţia care nu mă cunosc!”

Eram între viaţă şi moarte, văzând de o parte atâta iubire şi atâta dorinţă de a fi iubită, iar de cealaltă parte atâta răceală, atâta indiferenţă… O, Măicuţă! Măicuţă atât de frumoasă şi atât de blândă! Iubirea mea! Inimă a inimii mele!…

Lacrimile dragii noastre Măicuţe, departe de a îi lua din maiestatea înfăţişării, de Regină şi Stăpână, păreau, dimpotrivă, să o înfrumuseţeze, să o facă şi mai blândă, şi mai frumoasă, şi mai puternică, şi mai plină de iubire, şi mai maternă, şi mai minunată. Şi i-aş fi sărutat lacrimile care făceau ca inima mea să salte în piept, plină de milă şi iubire. Să vezi plângând o Mamă, şi o asemenea Mamă, fără să faci tot ce poţi ca să o împaci, ca să îi schimbi durerea în bucurie, abia acum puteţi înţelege! O, Măicuţă Preabună! Ai fost creată cu toate calităţile Lui Dumnezeu. Eşti bună, cu bunătatea Lui Dumnezeu Însuşi. Dumnezeu a crescut în tine, făcându-te capodopera vieţii pământeşti şi cereşti.

Preasfânta Fecioară avea un şorţ galben. Dar ce spun eu „galben”?! Purta un şorţ mai strălucitor decât mai mulţi sori la un loc. Acesta nu era dintr-o stofă materială, ci era format din slavă, iar această slavă era strălucitoare şi de o frumuseţe răpitoare. Tot ce avea Sfânta Fecioară mă emoţiona puternic şi mă făcea parcă să alunec la picioarele Lui Iisus în toate stările întrupării sale pământeşti.

Preasfânta Fecioară avea două lanţuri, unul un pic mai gros decât celălalt. De cel mai subţire era suspendată Crucea despre care am vorbit mai sus. Aceste lanţuri (şi le spun aşa pentru că nu ştiu cum altfel să le spun) erau ca nişte raze de slavă foarte luminoase, sclipind neaşteptat.

Papucii (pentru că aşa trebuie să le spun) erau albi, dar de un alb argintiu, strălucitor. În jurul lor erau trandafiri. Aceşti trandafiri erau de o frumuseţe nemaipomenită, iar din inima fiecărui trandafir ieşea o flacără de lumină foarte frumoasă şi foarte plăcută privirii. Pe papuci era câte o buclă de aur, dar nu din aur pământesc, ci din aur din Paradis.

Însăşi vederea Preasfintei Fecioare era, în sine, un adevărat Rai. Ea purta în sine toate lucrurile de care aveam nevoie, iar pământul căzuse în uitare.

Sfânta Fecioară era înconjurată de două lumini. Prima lumină, aflată mai aproape de Preasfânta Fecioară, ajungea până la noi. Ea avea o sticlire foarte frumoasă, scânteietoare. A doua lumină se întindea un pic mai departe de ea, iar noi ne aflam înuntrul ei. Ea era imobilă (adică nu scânteia), dar mai strălucitoare decât sărmanul nostru soare. Niciuna dintre aceste lumini nu îndurera ochii şi nu obosea privirea.

Dincolo de aceste lumini şi această splendoare, mai ieşeau fascicule sau raze de lumină din trupul Preasfintei Fecioare, din hainele ei şi de peste tot.

Vocea Frumoasei Doamne era dulce. Ea te încânta, te răpea, te ungea la inimă, te liniştea, înlătura toate grijile, calma, mângâia. Mi se părea că aş fi făcut orice mi-ar fi cerut, iar inima mea părea să danseze sau să sară către ea ca să se contopească cu ea.

Ochii Preasfintei Fecioare, blânda noastră Măicuţă, nu pot fi descrişi de o limbă omenească. Pentru a vorbi despre ei, ar trebui limbajul unui serafim şi poate chiar mai mult, limbajul Lui Dumnezeu Însuşi, Cel care a creat-o pe Preacurata Fecioară, capodopera puterii Sale.

Ochii Preaînaltei Maria păreau de mii şi mii de ori mai frumoşi decât briliantele, diamantele şi pietrele preţioase cele mai
căutate. Ei străluceau cu strălucirea unor sori. Erau blânzi şi limpezi ca o oglindă. În ochii ei întrezăreai Raiul. Mă atrăgea de parcă ar fi vrut şi ea să se contopească cu mine. Cu cât o vedeam mai mult, cu atât voiam să o mai văd, cu cât o vedeam mai mult, cu atât o iubeam mai mult şi o iubeam din toate puterile mele.

Ochii Imaculatei erau ca o poartă a Lui Dumnezeu, în care vedeai tot ceea ce poate să îmbete sufletul. Când ochii mei se întâlneau cu cei ai Măicuţii Lui Dumnezeu şi a mea, simţeam înauntrul meu o văpaia iubirii şi dorinţa de a o iubi şi de a mă topi în iubire.

Când ne priveam, ochii noştri îşi vorbeau în felul lor, şi aş fi vrut să sărut ochii care îmi umpleau sufletul şi păreau să îl atragă şi să îl topească în al ei. Ochii săi mi-au dat un plăcut tremurat în toată fiinţa şi mă temeam să fac şi cea mai mică mişcare care ar fi putut să nu-i fie pe plac, fie cât de puţin.

Această simplă vedere a ochilor Celei Mai Pure dintre Fecioare, între atâtea evenimente
care au loc în cursul unei vieţi muritoare, ar fi fost de ajuns pentru a face un suflet să intre pe de-antregul în căile Celui Preaînalt, ar fi fost de ajuns ca acest suflet să se dedice în întregime rugăciunii, laudei şi pocăinţei. Această simplă vedere îţi aruncă sufletul în Dumnezeu şi îl face ca pe un mort-viu, care priveşte lucrurile pământeşti, chiar şi pe cele care par cele mai serioase, ca pe nişte jocuri de copii, şi nu mai vrea să audă vorbindu-se decât despre Dumnezeu şi cele ce ţin de Slava Sa.

Păcatul este singurul rău pe care Ea îl vede pe pământ. Ar muri de durere dacă Dumnezeu nu ar ajuta-o.

Amin.

Castellamare, 21 Noiembrie 1878,

Maria a Crucii,

victimă a lui Iisus,

născută Melania Calvat,

păstoriţă din La Salette.

Date tehnice:

„L’apparition de la Sainte Vierge sur la montagne de La Salette”, Mélanie Calvat.

Traducere de Marius Ianuş, 2011.

Traducerea s-a efectuat după textul din broşura imprimată oficial în anul 1879, la Lecce.

Anunțuri
Post a comment or leave a trackback: Trackback URL.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s