Cât de eroi sunt aşa-zişii noştri eroi?

Nu mă refer la cei, puţini, care într-adevăr şi-au dat viaţa benevol şi conştient pentru Adevăr, cum sunt sfinţii martiri Brâncoveni, care merită să li se spună eroi. Şi nici la toţi ceilalţi mucenici creştini sau luptători pentru Adevărul Absolut.
Mă refer doar la cei care, fără a purta însemnele martiriului creştin, ale mărturisirii credinţei, au fost omorâţi subit, în diferite conjuncturi sângeroase, războaie, revoluţii etc. Cei pe care până şi Biserica Ortodoxă Română a ajuns să-i pomenească la liturghii, în formularea „pentru toţi eroii români căzuţi pe câmpurile de luptă”.
Eu cred că în această „eroizare” e ceva foarte periculos, tocmai pentru sufletele celor astfel „omagiaţi”. Cred că sufletele noastre pot suferi de bolile pământeşti şi după moarte. Să ne amintim că însuşi cel mai mare dintre Îngerii Lui Dumnezeu a căzut din cer pentru mândrie, deci şi lumea nevăzută e supusă unor astfel de ispite… Atunci, fiecare glorificare pământeană a unui suflet care nu merită această glorificare poate fi doar încă o lovitură care afundă acel suflet, în care „omagierea” zgândăre păcatul mândriei, şi mai adânc în Iad.
Pentru cei care mor pe nepusă masă, nespovediţi şi neîmpărtăşiţi, sunt două posibilităţi. Fie cei care i-au omorât le iau asupra lor păcatele pe care le-au făcut şi atunci ei se prezintă curaţi în faţa Lui Dumnezeu (dar nu curăţaţi printr-un efort interior de durată, aşa că e de presupus că aceste suflete pot fi mai slabe, coruptibile), fie, a doua posibilitate, îşi primesc moartea ca pedeapsă, pentru păcatele lor sau ca să nu ajungă să înfăptuiască felurite păcate mari.
Sunt aceştia eroi? Poate unii dintre ei chiar sunt, dar oamenii nu trebuie băgaţi toţi într-o oală. Părintele Paisie Aghiorâtul spunea că pe front se diferenţează clar cine are credinţă în Dumnezeu de cine nu are. Moartea îi ocoleşte pe cei care cred în Domnul. Şi atunci cum rămâne cu „eroismul”? Sau ce e el?
Iată, noi am făcut eroi acum din sărmanii oameni care au murit la Revoluţie. Toţi au fost eroi mucenici şi toţi au luptat pentru Dumnezeu. Toţi? Şi eu am fost pe străzile Braşovului în 22 decembrie şi puteam să-mi iau un glonţ în cap dacă ar fi început să se tragă mai devreme. Luptele au început la Braşov mai spre seară, când eu, ajuns pe acasă ca să văd ce „se dă” la televizor, am fost sechestrat de maică mea în casă. Eram eu un luptător pentru Dumnezeu? Adevărul e că pe la vârsta aia citeam Biblia asiduu şi aveam conştiinţa păcatului. Dar mă duceam la Biserică doar de Paşti şi habar nu aveam de rînduielile liturgice şi de rugăciune.
Puteam să iau un glonţ în cap. Ar fi fost doar o chestiune de ore şi de ţintă. Dar aş fi murit ca un „erou creştin”, ca un „martir”? Nici pe departe. Dumnezeu n-a vrut să-mi iau un glonţ în cap, aşa că mi-a întors paşii către casă. Nu cred că am fost mai puţin curajos decât majoritatea celor care au fost atunci pe străzi. Pur şi simplu, am fost mai curios în privinţa lucrurilor care se întâmplau la televizor. Pe ecranele televizoarelor pe care le scoseseră câţiva oameni în balcoane nu se vedea bine…
Acolo, în stradă, parcă tocmai pe fostul Bulevard Karl Marx, în zona cinematografului Patria, l-am văzut, pe ecranul unui televizor scos pe un pervaz, pe Mircea Dinescu sărutând crucea. „Pentru asta am luptat noi!”, a spus poetul de la Slobozia ridicând crucea şi îndreptând-o spre noi.
După ani aveam să mă trezesc, undeva într-o zonă mai mult decât bună a Bucureştiului, între fostul Bulevard Ana Ipătescu şi Calea Dorobanţilor, la aceeaşi masă plină de sticle cu poetul Dinescu şi colegii lui de redacţie şi pahar. Nu mai ţin minte despre ce vorbeam şi ce am spus. Probabil mi-a scăpat vreun „Doamne fereşte!” într-o discuţie oarecare. Dinescu m-a privit oarecum trist şi mi-a spus: „Nu există Dumnezeu. Să ştii asta.” Ce schimbare! Şi ce reacţie în faţa unui puşti a cărui credinţă ţinea mai mult de câteva reflexe de limbaj – „Doamne ajută!”, „Doamne fereşte!” – şi de crucile făcute cu limba în cerul gurii!…
A luptat Mircea Dinescu pentru Dumnezeu? Poate atunci da… Va fi fiind dintre aceia în care sămânţa credinţei a scos frunză de-o geană, iar apoi, din pricina solului neprielnic în care a căzut, s-a uscat şi s-a stins? Poate că Duhul Sfânt l-a îndemnat atunci, în acele clipe euforice, să creadă şi să se închine Lui Dumnezeu, dar apoi firea noastră căzută l-a tras în jos, până a ajuns să conteste existenţa Lui Dumnezeu…
Scriu aceste rânduri duminică, 15 ianuarie. Azi e comemorat, dar de-a dreptul eroizat, osanalizat şi omagiat, sărmanul poet Mihail Eminescu. Până şi un organ al Patriarhiei Române, „Lumina de duminică”, îi va fi dedicat câteva pagini, la care mi se ceruse să contribui şi eu…
Un sărman, zdruncinat poet care ajunsese să se închine „poeziei”, negându-L pe Dumnezeu. Şi care îl poetiza pe „Lucifer”…
Un poet care cred că e afundat tot mai adânc în iad cu fiecare prilej de mândrie care i se oferă. I-ar prinde mai bine câteva masluri. Am mai spus asta. Dar să vrea Dumnezeu să nu fie aşa, iar poetul Mihail Eminescu să fie la lumină. Nefiind un om al rugăciunii, unul care să îşi poată controla mândria deşartă, tot de nişte masluri ar avea nevoie, iar nu de recunoaştere unanimă. Ce să recunoaştem la el? Că diviniza femeia, iubirea păcătoasă, o naţie incertă (pe care o identifica în cei cu păr şi ochi negri! – oare doar aceștia sunt români?!) şi poezia? Că a murit de sifilis, după cinci ani de demenţă aproape completă? După ce se încurcase cu o femeie căsătorită, căreia i-a scris o mulţime de poezii înşelătoare, chemătoare la păcat?
Haideţi să-i facem un bine poetului Eminescu, iar nu un rău mai mare decât cel pe care şi l-a făcut deja el. Departe de a fi vreun „erou al neamului” acest foarte talentat poet a fost într-o rătăcire cumplită mai toată viaţa lui. El are nevoie de susţinerea pe care o au cei care au intrat în moarte cu păcate. Mai ales pentru că scrierile lui lucrează în continuare în lume lucrarea păcatului. Să-l susţinem ca pe un păcătos (cum suntem şi noi), în pomelnicele noastre, iar nu oferindu-i prilejuri ca să alunece din locul în care va fi izbutit, prin suferința de la sfârșitul vieții sale, pe care a primit-o, fără îndoială, din marea milă a Lui Dumnezeu, pentru căutările și neliniștile sale, să fi urcat…

Eu cred că Mihai Eminescu e în Rai și că și-a ispășit prin suferința de la sfârșitul vieții păcatele, dar cel mai mare bine care i s-ar putea face ar fi să se despartă în opera lui ceea ce este bun, ziditor, creștin-naționalist de fantasmagoriile orientale și de scrierile prea încărcate de eros. Așa, am obține o carte ziditoare, care aar lucra pentru, iar nu împotriva marelui poet.

Anunțuri
Post a comment or leave a trackback: Trackback URL.

Comentarii

  • dan antonovici  On 26 Februarie 2012 at 23:30

    Le cam amesteci, draga Marius si sari de la una la alta.Vrei sa spui ca ceea ce face biserica poate fi interpretat.Ca vezi Doamne, printre eroii pomeniti de biserica la modul general s-ar baga si cei ce nu merita sa li se spuna asa si ca s-ar mandri cu aceasta acolo unde sunt in rai sau in iad. E cam comica interpretarea. Vezi ca interpretarile acestea facute dupa ureche sau dupa cum credem noi ca ar fi bine, uneori ne arunca in postura de eretici.Mai ales pe noi mirenii care nu avem nici o pregatire teologic atestata. Asa au aparut sectele, pentru ca au interpretat fiecare dupa ureche sau dupa parerea lor.
    Vreau sa te intreb, ca sa ma lamuresc si sa fiu increzator in ceea ce interpretezi, ai facut cumva Teologia? Ceva cursuri seminariale? Cursuri de dogmatica in particular? Vezi ca parerile particulare care nu-si au temei sau justificare in Sfanta Scriptura devin erezii. Poate te trezesti a fi eretic. Doamne fereste! Vezi ca ereticii mostenesc „talpa iadului”. Sfatul meu este sa nu te hazardezi in zone nu prea temeinic cunoscute. Eu, cel putin cand am cate o problema si inainte de a-mi face eu vreo parere sau vreo interpretare, ma duc la duhovnicul meu si il intreb cum stau lucrurile. El, indata ma lamureste cum sta adevarata fata a lucrurilor. Nu vreau sa-l laud ca sa nu mi se ia acest dar, trebuie sa recunosc ca e un preot minunat: bland,rugator, postitor, cu extraordinara rabdare si bunatate de a te asculta si indruma si nu in ultimul rand un om foarte bine pregatit atat cu cunostinte teologice si de duhovnicie cat si cu cunostinte generale. Din doua vorbe esti lamurit. Sper sa fiu pazit de pacatul ereziei prin grija lui Dumnezeu si a duhovnicului meu. Intotdeauna am crezut si cred cu tarie ca prin gura duhovnicului meu Dumnezeu imi vorbeste, imi spune ce are de spus. Prin gura lui de multe ori ma cearta dar de multe ori ma mangaie si ma indruma. Toate imi sunt de folos.Daca esti smerit si nu te munceste duhul mandriei sau a iubirii de sine sau vreo slava desarta, le primesti ca pe o mancare.
    Ma intreb: ce treaba are pomenirea eroilor la Biserica cu poetul national Mihai Eminescu? Nu-i declarat sfant si nu are nici cum sa fie. Nu este erou national ci poet national.Nu este pomenit la nici o slujba bisericeasca. Nu i se face Tedeum. Nu inteleg de ce l-ai adus contrargument tocmai pe el. Cand biserica pomeneste eroii, nu se refera la cineva anume, nu spune si numele, ci la modul general fara sa le pomeneasca numele, se considera ca numai Dumnezeu stie numele si numarul lor. Se considera ca datorit jertfei lor noi am ramas crestini si nu musulmani. Erou inseamna cel ce s-a jertfit pentru credinta si pentru popor. Eu i-as numi martiri pe toti eroii care s-au jertfit.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s