Monthly Archives: Martie 2012

„Ultimul bastion stalinist din România”…

…aşa mi-a prezentat scriitoarea Angela Furtună judeţul Suceava cu diriguitorii săi mai mici şi mai mari.
Nu se referea neapărat la conducerea de acum, ci la însuşi modul de a se raporta al „celor puternici”, sau al celor care se cred astfel, la omul obişnuit.
Am crezut că exagerează, dar acum m-am convins pe pielea mea că nu e departe de adevăr. La început, absolut ilegal, m-am trezit că am accesul interzis la Biblioteca Orăşănească. Şi vă daţi seama ce mostră de absurd stalinist a realizat persoana care conduce această instituţie, o anume „Armada-Manuela”, interzicându-i accesul în bibliotecă unuia dintre extrem de puţinii scriitori locali!
Acum am tipărit o revistă. O revistă de atitudine, cultură şi umor. Singura firmă de difuzare care lucrează aici, ProActiv, condusă de Laurian Vartici (sau Zvarici) mi-a luat trei sute de exemplare ca să le difuzeze în judeţ. Au trecut trei zile şi revista nu mai apărea. L-am sunat pe şeful firmei de distribuţie. Nu o poate difuza din cauza a ce am scris despre primarul ilegal de la Humor, turnătorul Marius „Alin” Ursaciuc, cu care „e prieten”.
Foarte bine, azi am dat pe degeaba la Humor de vreo două ori mai multe exemplare decât aş fi vândut prin firma lui (Z)varici. Şi le-am mai şi dat exact unde trebuiau să ajungă. Şi aşa o să fac în toate oraşele din judeţ.
Şi îi mai promit ceva turnătorului Ursaciuc, care acum chiar m-a întărâtat. În campanie o să fac o publicaţie special pentru el, în patru mii de exemplare difuzate gratis, ca să ajungă la toţi alegătorii din oraş.
Ursaciuc, eu cred că o să-ţi pară tare rău că nu m-ai lăsat să vând (în tot judeţul Suceava) trei sute de exemplare dintr-o revistă în care rândurile despre tine nu erau miezul poveştii. Cred că o să ajungi să regreţi ziua de azi.

Anunțuri

O discuţie despre pictura bisericească

Am fost pe la Suceava şi m-am întâlnit cu doamna Angela Furtună, căreia i-am lăsat nişte reviste. Doamna Furtună a dorit să mergem să vizităm catedrala ortodoxă care tocmai ce se înalţă la Suceava. Cu această ocazie mi s-a dovedit că trăiam în plină confuzie, iar catedrala care se înalţă la Suceava nu e biserica din dealul care urcă spre Zamca, după cum credeam eu.
Catedrala e în zona intersecţiei străzii Mărăşeşti cu strada George Enescu. Trecusem de mai multe ori pe lângă ea, dar mi se păruse mai impunătoare biserica din zona străzii Dragoş Vodă, care are o poziţie mai bună, şi decisesem în mintea mea că aceea e catedrala.
Discuţia cu preotul Petru Argatu, care se ocupă de catedrală, a debutat sub semnul prieteniei. I-am spus că mi se pare că faptul că se înalţă atâtea biserici mari şi catedrale e semn că va fi nevoie de ele, iar Părintele mi-a întărit părerea, spunând că şi el crede că va veni prigoană. „Asupra noastră, a ortodocşilor”, mi-a spus el, „cu ceilalţi nu au treabă…” Şi aici m-a pierdut de prieten. „Cum să nu aibă treabă?”, i-am spus, „Doar italienii au aceleaşi probleme ca şi noi, vor să le scoată crucile din şcoli. Lumea nu e condusă de catolici, ci de masoni.” Părintele a refuzat din start discuţia despre masoni, lăsându-mă să înţeleg că sunt peste tot şi preferă să nu vorbim despre asta.
Am intrat în catedrală. Foarte mare. De afară nu îţi dai seama de dimensiunile ei, pentru că, aşezată pe o stradă cu blocuri mari, se pierde între ele, nu e vizibilă aşa cum ar trebui, cel puţin nu dinspre centru.
În biserică doamna Angela Furtună, care e surprinzător de diplomată, a stins repede mica scânteie de controversă care izbucnise între mine şi Părintele. Dar nu m-am lăsat. Cum catedrala e nepictată, m-am trezit spunând că pictura ortodoxă e şablonardă şi toate bisericile sunt pictate la fel. „Şi cît de frumoasă e o pictură diferită, cum e cea a Părintelui Arsenie Boca, de la Drăgănescu.” Părintele Argatu a apărat BOR şi „gustul popular”. Concluzia lui e că sfinţii trebuie pictaţi după regulile bisericii, iar picturile de pe pereţii bisericilor sunt la fel pentru că asta vor oamenii să vadă în biserică. I-am demontat teoriile imediat: mai mulţi oameni se duc la Drăgănescu decât în bisericile obişnuite. Ba chiar sunt oameni care se duc acolo special pentru pictură. În plus, unii dintre pictorii acreditaţi de BOR să facă aceste picturi şablonarde sunt cam nevrednici, cam lipsiţi de credinţă, ba chiar fumători…
De ce să picteze aceştia nişte copii ale unor copii ale unor copii, când ar putea să picteze nişte călugări credincioşi nişte scene care li s-au arătat, cum a făcut Părintele Arsenie Boca? Credeţi că nu există astfel de călugări azi? Cum să nu! Părintele Savatie Baştovoi, de pildă, are şcoală de pictor. Dar lui nu-i cere nimeni să picteze o biserică. Şi ce frumoasă ar fi o biserică pictată de acest monah cu suflet de artist! Ce frumoasă şi ce deosebită de „xeroxurile” din bisericile noastre de azi!

Când plecăm îmi vărs oful către scriitoarea Angela Furtună: „Cuvântul de ordine la ai noştri e «Noi avem întotdeauna dreptate! Noi, ortodocşii, nu greşim, doar ceilalţi greşesc!»… Dar sunt, din păcate, destule erori şi la noi, sunt chiar şi rugăciuni cu greşeli de exprimare…”

Rugăciune pentru copiii avortaţi

Doamne, la tine toate sunt cu putință.
Tu, Care ai lăsat pe femeia cea necurată să se atingă de tine și ea s-a vindecat,
Tu, Care i-ai zis fetei lui Iair ”Talita kumi!” și ea a înviat,
botează-i pe copiii și frații noștri nenăscuți și îi așează în Rai.

„Soluţia lui Benoni Maxim pentru România” are un tipar deosebit

După cum am semnalat şi pe blogul revistei Soluţia (ta) pentru România, Tipografia Accent şi domnul Cătălin Epure merită felicitările noastre: Tipar foarte bun

Dacă aveţi ceva de tipărit şi nu sunteţi foarte departe de Suceava, merită să mergeţi la această tipografie, cea mai bună dintre toate cele cu care am lucrat eu până azi.

Iată datele lor de contact: 720021 Suceava str. Traian Vuia, nr. 15 tel/fax: 0230 523.586 E-mail: catalin.epure (pe) accentprint.ro accentprint.ro

O Românie înecată în sângele propriilor noştri copii…

Avortul nu este o simplă crimă. Prin avort se ucide nu doar trupul celui care trebuie să vină în lume, ci şi sufletul său. De fapt, acelui suflet nu i se dă şansa să se mântuiască. Câţiva părinţi îmbunătăţiţi, între care şi Părintele Arsenie Boca, ne-au spus că acele suflete nu pot intra în Rai, pentru că nu au proba (pentru unii) curăţitoare/mântuitoare a vieţii, aşa că stau la poarta Raiului şi strigă cerând răzbunare asupra celor care i-au adus în situaţia asta.
Am şi eu acest păcat înfiorător. Am îngăduit ca o femeie care rămăsese însărcinată cu mine să facă avort. Ba, mai mult, eu i-am făcut rost de bani pentru asta. Am încercat să o fac să renunţe, într-o primă fază, dar nu am fost suficient de convingător. (Are sens să mai încerc să mă scuz? Eram orbit de dragoste… Nu eram foarte credincios… Viaţa mi se părea un chin, fără să-mi dau seama că acest chin al meu ţine de faptul că nu îmi trăiesc viaţa după voia Lui Dumnezeu… Dar aici nu e loc de nicio scuză.) Din nefericire, nu e doar păcatul meu…
Departe de a fi o „ţară sfântă”, o „Grădină a Maicii Domnului”, cum ne spun unii mitomani tocmiţi de diavol, care vor să ne strecoare în suflet mândrii deşarte, România e ţara cu cele mai multe avorturi pe cap de locuitor din Europa.
Harta crimei 2002
În judeţul Braşov, în anul 2002, aproximativ 70% dintre copiii care urmau să se nască au fost avortaţi! Au fost de două ori mai multe avorturi decât naşteri! La fel s-a întâmplat în Bucureşti şi în judeţele Brăila, Ialomiţa şi Olt. Procente de peste 50% de avorturi, din totalul sarcinilor s-au înregistrat, în acel an, şi în judeţele: Botoşani, Iaşi, Bacău, Covasna, Harghita, Mureş, Cluj, Alba, Timiş, Caraş-Severin, Gorj, Dolj, Vîlcea, Argeş, Prahova, Buzău, Teleorman, Giurgiu, Călăraşi şi Constanţa. Putem aşeza alături de aceste rânduri o hartă a ruşinii naţionale, înecată în sânge.
În întregul României, în anii 2000, 2002 şi 2005, ani pe care îi ia în calcul arhiva de la johnstonsarchive.net s-au produs 668.932 de crime, cu aproape 3.000 mai multe decât naşterile vii. Nu mai reproduc numărul acestora din urmă, pentru că este numărul diavolului. Bineînţeles că nu întâmplător. (Explicaţia acestei potriviri e simplă: Dumnezeu ne arată că ne-am făcut atâtea păcate omorându-ne copiii, încât pe cei pe care i-am lăsat să trăiască i-am aruncat în ghearele diavolului. Pentru că păcatele părinţilor cad şi asupra copiilor.)
Stăm foarte rău, doar ruşii par aproape la fel de criminali ca şi noi. În anul 1965, în fost U.R.S.S. au fost ucişi 11.700.000 de copii, da, unsprezece milioane şapte sute de mii, şi au fost 4.253.096 de naşteri. 73% dintre copii care trebuiau să vină în lume au fost omorâţi! Trei din patru! Dar, raportat la populaţie, nici în acel an ruşii nu au fost la fel de criminali ca şi noi. În România anului 1965, 80% dintre sarcini au fost întrerupte, patru din cinci!, şi 1.115.000 de copii au fost omorâţi în pântecele mamelor lor! Opt ani de crime monstruoase, 1959-1966, cu aproape un milion de nenăscuţi omorâţi pe an, au obligat conducerea României să ia măsura interzicerii avorturilor. Doar în 2002 ruşii ne-au întrecut în cruzime, an în care la ei au fost ucişi mai bine de 58% dintre copii, faţă de 54% la noi. Acestea sunt crime făcute de noi şi de apropiaţii noştri. Crime pe care le plătim şi le vom plăti.

Sunt câteva judeţe în care această crimă nu a ajuns încă obişnuinţă: Sălaj, Tulcea, Satu Mare, Bistriţa, Suceava şi Hunedoara. Deşi şi în aceste judeţe se practică avorturile, într-o proporţie destul de mare, de aproape un sfert din naşteri, totuşi aici pare să nu se fi instaurat pe deplin nebunia criminală care bântuie restul ţării. Să nici nu o lăsăm să o facă.

Deşi poate că nu e cel mai bun termen de comparaţie, pentru că vesticii folosesc mijloace contraceptive, care sunt tot o formă de avortare continuă, să spunem că statisticele din aceste şase judeţe, cele mai puţin mânjite cu sânge din România, arată proporţii ale crimei mai mari decât în toate landurile din fosta Germanie Federală, mai mari decât cea din întreaga Elveţie, cu excepţia oraşului Geneva, şi mai mari decât cele din Portugalia, din majoritatea regiunilor italiene, şi din Irlanda. Trebuie menţionat, de altfel, că ţările profund catolice, cum e Irlanda, sunt cele mai puţin vărsătoare de sânge al nenăscuţilor. În anul 2010 în Irlanda doar 6% dintre cei care urmau să vadă lumina zilei au fost ucişi. Deşi şi asta e o crimă mare, reprezentând câteva mii de morţi pe an, dimensiunile acestui genocid nu sunt de proporţia celor din România, Ucraina şi Rusia. În aceste ţări, aşa-zis creştine, putem vorbi de milioane de criminali, între care şi semnatarul acestor rânduri, care şi-au omorât proprii lor copii. Le spun tinerilor: nu faceţi asta. Din clipa în care aţi făcut-o, viaţa voastră e distrusă. Şi aşa a fost viaţa mea.

Documente:
În lume:
http://johnstonsarchive.net/policy/abortion/index.html
În România:
http://johnstonsarchive.net/policy/abortion/ab-romania.html
În România, pe judeţe:
http://johnstonsarchive.net/policy/abortion/romania/ab-romaniac2.html

SENZAŢIONAL!!! CEVA SENZAŢIONAL!!!


A apărut o nouă revistă de cultură marca Marius Ianuş.
Ea va fi disponibilă în diverse locaţii, pe care le voi anunţa, foarte curând.

În primul ei număr semnează: Andreea Felciuc, Angela Furtună şi Marius Ianuş. În plus, puteţi citi şi un amplu interviu cu Benoni Maxim, preşedintele imaginar de la Fălticeni.

Aveţi idei în concordanţă cu „Soluţia (ta) pentru România”? Trimiteţi-le la adresa: solutia.pentru.romania@gmail.com

Legea împotriva pornografiei trebuie aplicată!

La 5 aprilie 2011 s-a votat „Legea Împotriva Pornografiei”.
Această lege prevede că materialele cu carcater pornografic, imagini, desene, filme etc, nu trebuie lăsate să ajungă la îndemana minorilor sau să fie văzute de ei.
Ei bine, chiar lângă Primaria Gura Humorului, în faţa sediului BancPost e un vânzător de presă, un anume Mihai, care etalează fără ruşine reviste pornografice de-a lungul tarabei din faţa celei la care vinde, sus, în văzul tuturor celor care trec pe-acolo, inclusiv copii.
Nu am mai răbdat şi i-am semnalat asta şi a inceput să ţipe la mine şi să mă ameninţe.
Mic şi gras, ras şi cu o alură de porcuşor agresiv, a ţinut să îşi exprime părerea şi faţă de credinţa mea, „Eşti o oaie!” (dar eu chiar sper să fiu o oiţă a Domnului, iar nu un rătăcit agresiv), şi să spună şi altele, între care şi blasfemia că acele mizerii ar fi „sfinţite”, care m-au convins că nu are de gând să renunţe la prostul său obicei. Asta m-a determinat să mă duc la Poliţie, unde am vorbit cu comisarul Cojocaru.
Va aplica Poliţia Gura Humorului legea menţionată sau va trebui să mă duc cu câţiva creştini ca să îl potolesc pe acel stricător de minţi?

Între timp această situație s-a rezolvat. Acum Mihai nu mai expune pornografii. Iată că se poate.

Opiniile d-lui Carcalete

editorialul ziarului Vocea ta Fălticeneană nr. 16

Care sunt opiniile domnului Carcalete? Îl privesc pe ecranul calculatorului. Un fel de contabil transpirat, neştiind cum să-şi poziţioneze chelia în faţa aparatelor de fotografiat. Un om încurcat. Încurcat de viaţă, de ziarişti, de sine însuşi.
Carcalete pare un om care a dat un cârnat ca să obţină o găluşcă. Are priviri furişe, care se ascund pe sub masă. Spune ceva, dar nu spune nimic. Spune poezia care i-a fost pusă sub găluşcă, dar fără pic de convingere.
„Oare o fi bună găluşca?”, pare să se întrebe domnul Carcalete. „Dacă m-am păcălit? Dacă nu iese nimic? Nu era mai bine să păstrez cârnatul?”
„Bine, dar care sunt opiniile politice ale d-lui Carcalete?”, mă veţi întreba, dacă aţi înţeles că vorbesc despre un „catindat”.
Astea sunt. Găluşca şi cârnatul. În afară de astea, de sub chelia transpirată nu mai răzbate nimic.
„Dar ce am făcut noi ca să îl merităm pe acest Carcalete?” Asta vă întrebaţi, stimaţi cititori? Ei bine, cercetaţi-vă mai atenţi păcatele, ca să vedeţi de ce v-aţi pricopsit cu carcaleţi… Din fericire pentru dumneavoastră, domnul Carcalete nu va candida la primăria oraşului Fălticeni, ca să vă facă de râs pentru totdeauna. El va candida la primăria altui oraş din judeţ, pe care nu îl mai numesc, din milă faţă de locuitorii săi.
În România traseismul politic a ajuns modă. Înainte de alegeri are loc o vânzoleală de carcaleţi de nedescris. Oameni şterşi, oameni fără însuşiri se plimbă dintr-un partid în altul sperând să ajungă un pic mai sus decât acolo unde, fără să aibă vreun merit deosebit, deja au ajuns. Sper ca în oraşul Fălticeni să nu se întâmple asta.

Ursul „postitor”, pe o temă dată

Umblă ursul prin pădure
şi-nfulecă fragi şi mure Citește în continuare

De la Fracturism la Dumnezeu

Rezumatul conferinţei ţinută la Biblioteca Bucovinei din Suceava

[Cum în sală era o fetiţă de opt ani, am fost nevoit să îmi autocenzurez anumite idei, comentarii şi expresii. Voi insera unele dintre ele în această relatare, între paranteze pătrate.]

Ar trebui mai întâi să explic cum şi de ce a apărut Fracturismul. Într-o Românie cenuşie, în care un sistem cu nişte reguli fusese înlocuit cu alt sistem şi alte reguli peste noapte, în care erau lupte de stradă, o sărăcie cumplită, mafioţi, politicieni corupţi, procurori care se aruncau în cap de la balcon, un scriitor mic şi mustăcios de la Bucureşti se trezise, pe urmele unui anume Fukuiama,  că „istoria s-a terminat”. Istoria, istoria literaturii, „totul” se termina cu el.

Acest autor era unul dintre reprezentanţii optzecismului central, al celui lunedist. Lunediştii, dar şi mulţi alţi optzecişti din ţară se ocupaseră cu aglomerări de cuvinte colorate şi zgârie-nori de carton. Practic, ei s-au comportat mereu de parcă nu ar fi trăit în România, iar atunci când au dat nasul cu realitatea cruntă, au avut reacţii de copii răsfăţaţi. „De ce eu?”, pare să se întrebe un optzecist, „De ce să mă duc eu să predau la Budila?” Budila e un sătuc frumos aflat la cinsprezece kilometri de Braşov şi la patru kilometri de casa părinţilor mei. Dar cele poate treizeci de minute pe care le avea de făcut cu trenul până acolo i se păreau acestui optzecist obraznic un adevărat iad. La fel, ajuns profesor într-un sat superb din Maramureş, un alt coleg de generaţie al acestor răsfăţaţi s-a grăbit să proclame acel sat ca fiind „fără ieşire”. Cât despre optzeciştii aşa-zis „existenţialişti”, marea lor problemă existenţială e alcoolul. Fluvii de alcool, cuvinte goale şi „depresii” studiate inundă paginile pe care o critică semiotică şi zadarnică încearcă să le stoarcă de înţelesurile pe care nu le au. Acesta e contextul în care a apărut Fracturismul. Era vremea unei generaţii formate în „anii liberalizării ceauşiste”, o generaţie crescută în falsa fereastră de libertate a revistelor PIF, care se comportă de parcă s-ar fi născut în America. O generaţie profund inadaptată, de atunci şi până azi.

Noi ne-am dat seama că suntem altceva. La ora naşterii „Manifestului Fracturist”, în 1998, eram vreo patru autori care făceam altceva. Trei basarabeni, Dumitru Iuda Crudu, Savatie Baştovoi, Mihail Vakulovski, şi cu mine.

Că făceam altceva, măcar în anumită parte a scrierilor noastre – cazul lui Ştefan Baştovoi, actualul Părinte Savatie, cu „Cartea Războiului”, era mai mult decât evident. Ei veneau cu reflexe ale poeziei ruse, iar eu cu alte lecturi, mobilizatoare, cu caracter stângist.

Manifestul Fracturist a fost scris în noaptea de 10 spre 11 septembrie, [când am fost bătuţi pe stradă]. De fapt, în dis-de-dimineaţa zilei de 11 septembrie. Această dată nu e întâmplătoare. Manifestul Fracturist a fost un gest de terorism literar. Cu câţiva ani înainte de atacul de la WTC, eu şi D. I. Crudu am lovit, ca două rachete soiuz, turnurile de carton ale literaturii optzeciste. Aceste turnuri s-au prăbuşit de îndată, iar lumea de pe margini a izbucnit în aplauze. Se pare că toţi se săturaseră de desenele animate şi mofturile de răzgâiaţi ale optzeciştilor. Toţi vroiau poezie adevărată.

[Dar opresc comparaţia aici. Bine că acele turnuri optzeciste nu erau locuite şi nu au fost oameni care să se arunce în moarte de la înălţime, ca în acele scene cumplite de la WTC. Din păcate, în epocă am pedalat un pic cam mult pe această idee a „terorismului”. Am privit acei morţi cu o răceală de „anarhist”, considerând că „imperialiştii americani au primit ce au căutat în Quweit”. O opinie nedemnă de un creştin, pe care astăzi o regret. Atunci am scris, în „Ursul din containăr”: „Mama mea o să bage versurile mele / în manualele luptătorilor Al-Qaeda”. La foarte puţină vreme după ce am intrat în NATO aveam să trag roadele acestor vorbe şi ale „Manifestului Anarhist”. Vreme de aproape un an am fost terorizat prin urmărire. Mi se scotocea aproape în fiecare dimineaţă în maşină… Se poate spune că şi eu am primit ce am căutat. Acele versuri „teroriste” sunt mai mult decât regreatabile. Dumnezeu să mă ierte şi să aibă milă de sufletele celor care au murit în acea tragedie.]

Am făcut Fracturismul şi el a avut succes. Un succes care se repercutează până azi. Din păcate, nu am ştiut atunci în ce direcţie să caut. I-am pus curentului literar acest nume pentru că trăiam într-o „fractură” istorică. (Mai există, totuşi, şi un motiv secundar, personal: eu am avut o fractură de femur cu ceva complicaţii, care mi-a marcat copilăria.) Îmi doream o literatură care să vorbească despre această lume, despre omul aflat în această lume. Am pornit la drum, deci, dintr-o perspectivă stângistă. „Omul e foarte important prin sine şi poate schimba ceva în lumea care, nu ştim exact de ce, e strâmbă.” Cam aşa gândeam.

Eu nu mi-am dat seama atunci că trebuie să Îl punem pe Dumnezeu pe primul plan al vieţii noastre şi că trebuie să ne raportăm, înainte de toate, la El. Aşa totul se simplifică. Dumnezeu stăpâneşte lumea şi el ştie de ce are nevoie fiecare pentru mântuirea sufletului său. Dacă îl punem pe Dumnezeu pe primul loc al vieţii noastre, Îl lăsăm să lucreze în viaţa noastră. Şi înţelegem că omul, care e atât de expus diavolului, reuşeşte să facă şi el ceva bun doar cu ajutor de la Cel de sus.

Eu trăiam într-o lume „intelectuală”. O lume a analogiei, a comparaţiei. O lume în care mintea ta produce tot felul de sisteme care sunt închipuite „alternative” sau „explicaţii” la sistemul realităţii. Dar prin aceste sisteme ale minţii nu ajungi la nimic. Îmi dădeam seama de asta de pe atunci, dar nu ştiam ce să pun în loc. Acum am descoperit drumul pe care poţi depăşi acest labirint al vorbelor goale şi poţi urca. El este drumul Rugăciunii.

Diavolul ne-a smuls din grădina Raiului, dându-ne să muşcăm din fructul cunoaşterii binelui şi răului. Acest fruct ne-a „deschis” mintea, făcând-o un adevărat depozit de material radioactiv pentru diavol. Câţi nu se lasă prinşi de uneltirile celui rău! Câţi intelectuali! Câţi nu îşi umflă capul cu concepte şi idei pretins înţelepte, până ajung să nu mai fie în stare să spună un „Tatăl nostru”?!

Câţi nu ajung atât de plini de vorbe goale şi de mândrie deşartă încât le e ruşine să mai calce într-o biserică!

Când ajungem pe drumul către Dumnezeu, scăpăm de toate aceste deşertăciuni. Totul se limpezeşte. Nu am nevoie de nicio elucubraţie intelectuală ca să ştiu care e sensul vieţii. L-am aflat de la Sfântul Serafim din Sarov şi îl mărturiseşte propria mea experienţă: sensul vieţii noastre e să dobândim Duh Sfânt. Acesta se dobândeşte prin rugăciune şi post, prin participare la slujbele bisericii şi prin fapte bune. Dacă participi la o liturghie sau la un maslu de la început („Binecuvântată este Împărăţia”) până la sfârşit (când se miruieşte ultima dată) e imposibil să nu primeşti Darul Duhului Sfânt. O picătură de Duh Sfânt pe care o simţi aşezându-se în sufletul tău. La fel în rugăciune sau în post. Dacă le ţii mereu, creşti continuu. Sunt nenumărate trepte în rugăciune. Cei care practică Rugăciunea Inimii, de pildă, ajung la stări de bucurie nepământească şi la darul înainte-vederii. Sunt şi multe trepte în post, iar fiecare dintre ele aduce întărirea puterii duhovniceşti. Putem renunţa la carne, apoi la brânză, lapte şi ouă, apoi la ulei şi tot aşa. Sunt creştini care au ajuns să se hrănească doar de două-trei ori pe săptămână, cu Sfintele Taine, primite la liturghie. Părintele Ioanichie Bălan ne povesteşte despre un sihastru care trăia prin munţii noştri şi care ajunsese la această măsură. Sihastrul acesta era, potrivit mărturiilor strânse de Părintele Ioanichie Bălan, invizibil. Dacă se întâmpla să îl întâlnească oamenii, călugării de la Sihla sau Sihăstria se întreba cu ce a greşit de a fost descoperit de Dumnezeu oamenilor. Fusese, în anii de de după primul război mondial, episcop-vicar al Episcopiei Kievului şi fugise de persecuţia comunistă în România. Ivan/Ioan. Dar şi despre Sfântul Serafim din Sarov se spune că a petrecut o mie de zile şi o mie de nopţi pe o piatră, în rugăciune, fiind hrănit în tot acest timp de două vrăbiuţe. Prin post şi rugăciune putem dobândi mari puteri sufleteşti. Şi mai ales Duh Sfânt, uleiul din candelele celor cinci fecioare înţelepte.

Trebuie să ne rezolvăm problema mântuirii în acastă viaţă. În pilda bogatului nemilostiv şi a săracului Lazăr, ajuns în Iad, bogatul nemilostiv îi cere Lui Dumnezeu să i-l trimită pe Lazăr, pe care îl vede în Rai, ca să-şi umezească degetul şi să-l atingă de buzele lui, ca să-i mai potolească durerea. Dar Domnul îi spune: „Între noi şi voi s-a întărit prăpastie mare, ca aceia care voiesc să treacă de aici la voi să nu poată, nici cei de acolo să treacă la noi.” (Luca 16, 26) Această parabolă ne-a fost lăsată de Domnul Hristos. Între Iad şi Rai e o prăpastie cu neputinţă de trecut. Catolicii spun că ar mai exista un loc intermediar, Purgatoriul, unde s-ar chinui o vreme cei cu păcate mai mici, dar această teorie nu poate fi argumentată prin Sfânta Evanghelie. De fiecare dată când vorbeşte despre Iad, Domnul Hristos vorbeşte despre acel loc ca despre ceva ireversibil.

Aşa că să avem grijă. Trebuie să ne dobândim mântuirea cât suntem încă în viaţă. „Că vine noaptea, când nimeni nu poate să lucreze” (Ioan 9, 4).

Cea mai mare tristeţe a mea e că nu îmi încep viaţa cu mintea de acum. M-am întors spre Dumnezeu şi încolţit de necazurile care m-au potopit din pricina păcatelor mele. Dacă aş avea optisprezece ani şi mintea de acum! Dar viaţa nu poate fi întoarsă din drum…

Părinţii mei nu m-au dus la biserică. Ei fac parte dintr-o generaţie dinaintea celei optzeciste. Oameni profund debusolaţi şi profund marcaţi de comunism. Noi mergeam la biserică doar o dată pe an, de Paşte, ca să luăm lumină. Nici atunci nu intram în biserică. Ca mulţi alţii din generaţia mea, m-am întors spre Dumnezeu ajutat mai degrabă de rugăciunile bunicilor, de dincolo de mormânt.

Dar, ca să nu o obosim prea tare pe domnişoara, care trebuie că are de făcut lecţii pentru mâine, vă invit să citiţi mai multe despre descoperirile mele duhovniceşti în volumul „O noapte şi o dimineaţă”.

Marţi, 20 martie, de la ora 11.00 sunt la Colegiul « Mihai Băcescu » Fălticeni

…unde voi susţine un recital de poezie cu câteva dintre poemele dedicate Măicuţii Domnului: Cerească, neîntinată, minunată… (Citeşte)

Miercuri, 14 martie, de la ora 16, voi fi la Biblioteca Bucovinei

…şi voi susţine acolo o conferinţă şi o lansare a cărţii „O noapte şi o dimineaţă”. Vă invit pe toţi cei care sunteţi în zonă să veniţi. Afişul conferinţei: link
Conferinţa are loc în corpul paralel cu strada mare, la etaj.

Fălticeniul – un oraş care respectă valorile literare

Editorialul ziarului "Vocea ta fălticeneană" nr. 15

Nimeni nu mai are timp pentru carte. Oamenii sunt tot mai grăbiţi şi aleargă tot mai tare după bani. Iar când prind un moment liber se trântesc în faţa televizorului şi se lasă împroşcaţi cu nimicuri şi prostii.
Pe fondul acestei indiferenţe publice, în faţa administratorilor sociali au ajuns să facă pe scriitorii tot felul de bezmetici lipsiţi de talent. E şi cazul Sucevei, unde un anume C. Arcu, procuror cu aere securiste, a ajuns să conducă – de fapt să ducă de râpă – o revistă literară care se vrea reprezentativă pentru judeţ. Cineva din conducerea judeţului a confundat un grefier cu un scriitor. Dovadă că acel cineva a petrecut ceva vreme în sălile de tribunal. Să fie vorba de Vasile Ilie, consătean cu Arcu, etichetat de Angela Furtună drept „monstru politic”? Ar putea fi aşa, pentru că V. Ilie răspunde de cultură la Consiliul Judeţean, iar soţia sa lucrează la Tribunal, fiind colegă a grefierului cu aere securiste despre care vorbeam.
Această bătaie de joc pe banii oamenilor, într-un judeţ care încă mai are valori literare, nu s-ar fi petrecut dacă am fi fost conduşi, măcar cultural, de la Fălticeni.
Citește în continuare

O salvare-marionetă pentru poporul român: „Domnu’ Dan”

Editorialul ziarului "Vocea ta fălticeneană" nr. 14

A apărut „candidatul independent”, „salvarea poporului”, „domnu’ Dan”! Omul simplificat l-a văzut la „televiziunea poporului” şi şi-a făcut deja „calculele electorale”. Trăim un moment unic în istoria ţării noastre: cetăţeanul turmentat ştie cu cine va vota. Chiar ştie? Se lasă dumnealui chiar aşa de uşor dus de nas de ifosele de „candidant independent” ale „lu’ domnu’ Dan”?

E evident că Dan Diaconescu nu e un candidat independent, ci o marionetă. Cum s-a îmbogăţit peste noapte? Şi ce înţelegere are cu cel care l-a îmbogăţit, Citește în continuare

Să nu vorbim despre păcatele ”preoţilor” masoni?

Editorialul ziarului "Vocea ta fălticeneană" nr. 13

Mulţi preoţi ai Bisericii Ortodoxe ne îndeamnă să nu vorbim sub niciun chip despre păcatele preoţilor. E firesc ce ne cer? Ei se bazează pe Cuvântul Domnului: “Nu judecaţi şi nu veţi fi judecaţi” (Luca 6, 37; Matei 7, 1). Dar trebuie să facem o diferenţă, cred, între a judeca, adică a incrimina / înfiera o faptă şi a o menţiona. Și o altă diferență între un păcat personal, care afectează doar sufletul celui care îl face, și un păcat care aduce un prejudiciu public. Era mai bine dacă nu ar fi fost menţionată în Evanghelie fapta lui Iuda? Sau ar fi trebuit să fie menţionată, fără să fie menţionat numele său?

Dacă oamenii cunosc preoţii cu probleme, ştiu de cine să se ferească, ca să nu fie traşi din calea mântuirii. De ce să nu vorbim despre ei?

Un preot din judeţul Suceava* Citește în continuare