Să cântărim ce scriem!

O tânără poetă are probleme de sănătate. A profitat de vacanţa de Paşte ca să facă nişte investigaţii la Bucureşti. Nu o cunosc, nu ne-am întâlnit niciodată, dar îi pot spune mult mai bine decât acei medici de unde i se trage. Tocmai a publicat nişte poezii fracturiste. Am atenţionat-o dinainte de a le publica că am impresia că ele intră în conflict cu credinţa creştină.

Când am aflat de boala ei, mi-am adus brusc aminte ce mi s-a întâmplat mie atunci când am debutat. 1994… Pe drumul de întoarcere de la Târgu Mureş, unde lăsasem un caiet cu poezii revistei „Vatra” am luat trenul pe ruta Târgu Mureş – Breaza, via Blaj, parcă. Oricum, drumul feroviar de la Târgu Mureş la Braşov e tare ocolit. Măseaua mă durea încă de când pornisem spre Târgu Mureş, dar la întoarcere durerile au fost infernale. Alcoolul şi pastilele nu mai aveau absolut niciun efect asupra mea. Din cauza durerii, ajunsesem să mă „operez” eu singur, cu un briceag, în veceul vagonului. Îmi scrijelisem cu furie gaura din măsea şi scuipasem mult sânge. Să nu cumva să faceţi aşa ceva vreodată! Durerile se înteţesc, devin infernale.

Pe la Braşov doi tineri din compartiment, văzându-mă chircit atât de ciudat, suferind atât de evident, m-au învăţat să îmi masez încheietura exterioară a degetelor mare şi arătător de la mâna pe partea căreia e măseaua. „O tehnică de presopunctură”, mi-au spus. Durerile nu m-au lăsat chiar imediat, am masat mult acea zonă, dar, într-un final, pe la Predeal, nu ştiu dacă din cauza presopuncturii sau a medicamentelor, m-au lăsat brusc. Parcă mi-ar fi luat cineva durerea cu mâna. Am adormit instantaneu. M-am trezit la Buzău, pentru că vagonul în care eram avea o traiectorie ciudată. Erau ceasurile trei noaptea, ratasem Breaza, mă apropiam de Buzău şi nu mai aveam cel mai important şi scump lucru pe care îl avusesem la mine: mănuşile de piele ale unui coleg.

Aveam bilet de voie doar până în seara precedentă, dar am ajuns dimineaţă la liceu. Colegii mei reuşiseră să îmi mascheze absenţa la apel (eram la liceul militar), aşa că totul a părut să se reaşeze în făgaşul normal.

Pe moment nu m-am gândit la asta, dar ulterior am realizat că, de fiecare dată când publicam într-o revistă sau scoteam o carte, urmeau astfel de episoade de o durere cruntă sau mă pomeneam cu felurite necazuri căzute din senin asupra mea.

Acum îmi e limpede despre ce e vorba: cu scrierile mele Îl necăjeam pe Dumnezeu.

E foarte periculos să scrii. Şi mai ales să scrii lucruri revoltate sau nu întru totul controlate, cum e bună parte din poezia care apare azi în România.

Prin scris ne facem păcate înfiorătoare, păcate mult mai mari decât cele personale, cu gândul, cuvântul sau fapta, pentru că prin scris îi tragem şi pe alţii în păcat. Iar jucându-ne cu cuvintele în gol, batjocorim puterea divină pe care Dumnezeu a aşezat-o în Cuvânt: „La început a fost Cuvântul.” (Ioan 1, 1).

Poate vor fi şi dintre aceia care îmi vor spune acum: „Da, tu Îl necăjeai pe Dumnezeu cu trăznăile tale, dar iată că noi nu îl necăjim, pentru că pe noi nu ne mustră şi nu ne bate ca pe tine”. Eu le-aş răspunde în felul următor: dacă nu scrieţi lucruri ziditoare de suflet, trebuie să vă puneţi un mare semn de întrebare în privinţa îngăduinţei Lui Dumnezeu faţă de voi. Dacă nu cumva nu Îi mai pasă de voi? Dacă citiţi Psaltirea, veţi vedea că Dumnezeu a făcut un legământ cu David că îi va cerceta pe urmaşii lui de fiecare dată când greşesc şi va căuta să îi întoarcă la Sine. În alt loc, David vorbeşte chiar despre necazurile lui şi despre neliniştea pe care i-o cauzau acestea:

„Iar eu am zis: «Deci, în deşert am fost drept la inimă şi mi-am spălat întru cele nevinovate mâinile mele, că am fost lovit toată ziua şi mustrat în fiecare dimineaţă». Dacă aş fi urmat aşa, aş fi călcat legământul neamului fiilor Tăi. Şi mă frământam să pricep aceasta, dar anevoios lucru este înaintea mea. Până ce am intrat în locaşul cel sfânt al lui Dumnezeu şi am înţeles sfârşitul celor răi: Într-adevăr pe drumuri viclene i-ai pus pe ei şi i-ai doborât când se înălţau. Cât de iute i-ai pustiit pe ei! S-au stins, au pierit din pricina nelegiuirii lor. Ca visul celui ce se deşteaptă, Doamne, în cetatea Ta chipul lor de nimic l-ai făcut.” (Psalmul 72, 13-20)

E mult mai bine să fim cercetaţi şi îndreptaţi de Dumnezeu în această viaţă, prin metodele de care avem nevoie în împietrirea noastră ca să ne trezim, decât să fim lăsaţi de izbelişte şi să ne afundăm în păcate care ne duc la dezastru.

Îi atrag atenţia poetei noastre dar şi celorlalţi scriitori tineri: cântăriţi ce scrieţi! În versurile şi poveştile voastre nu trebuie să apară niciun lucru pe care nu îl înţelegeţi şi niciun lucru care ar putea leza marea iubire a Celui care ne-a dat viaţă.

Anunțuri
Post a comment or leave a trackback: Trackback URL.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s