Poeţi, renunţaţi la fumurile satanei!

Diavolul nu vrea să ne lase să facem fapte bune

Vineri, 27 aprilie 2012, dimineaţa. Plec spre Alba Iulia, unde voi primi un premiu pentru poezie. Voi face un ocol înainte de a ajunge acolo, pe la Prislopul Hunedoarei, ca să stau puţin la mormântul Părintelui Arsenie Boca, Sfântul Ardealului.

De la Făgăraş iau nişte oameni care merg la Sibiu. Maşina se umple. Abia în urma discuţiilor, care încep brusc, înţeleg că am în maşină o familie, mamă-tată-copil, şi o doamnă singură. Doamna s-a grăbit să se urce, aşa că i-a despărţit pe tată de copil, dar nu mai oprim pentru atâta lucru. Doamna singură vrea să îi dea poşeta tatălui, care stă în spatele meu, dar acesta nu vrea să o ajute.

–          Dacă vă dispare ceva, o să spuneţi că eu v-am furat. Sunt păţit. Eu nu pun mâna pe poşeta dumneavoastră.

Ciudat. Discuţia se mai roteşte un pic în jurul incidentului de la urcare, dar apoi se stinge. Bărbatul reia ideea acuzelor de furt:

–          L-am găsit pe un vecin beat în şanţ şi l-am dus acasă. A doua zi au venit toţi ai lui la mine, că i-am furat portofelul. De atunci, am zis: nu mai fac din astea. Nu mai ajut pe nimeni.

Vremea trece. Nu ştiu cum să-i spun ce aş vrea să-i spun. Într-un final încep:

–          Diavolul vrea să ne dezveţe să facem fapte bune. De aceea, uneori, când facem câte o faptă bună ne arată o faţă urâtă a celor pe care i-am ajutat. Dar, dacă noi nu mai facem fapte bune, atunci facem voia diavolului. Trebuie să facem fapte bune în continuare.

–          Aveţi dreptate, îmi răspunde omul pe nerăsuflate.

Femeia coboară într-un sat, iar familia la Sibiu. Mă învârt câteva clipe prin Sibiu şi pun în vânzare nişte reviste la prăvălia Ioan&Dan din Piaţa Mare. Apoi plec mai departe.

La Sebeş parcă îmi spune ceva să o iau spre Alba Iulia, dar nu ascult acest gând. Mai sunt doar 15 kilometri până acolo şi m-aş putea duce la mormântul Părintelui Arsenie Boca însoţit de nişte tineri scriitori. Dar renunţ. Nu se ştie dacă voi găsi pe cineva dispus să vină la Prislop… Şi, oricum, pot să mai fac un drum până acolo şi duminică, sunt doar o sută de kilometri.

Aşa că îmi continui cursa spre Simeria. La Simeria o apuc spre Haţeg. Chiar cum intru pe acest drum iau doi excursionişti, un băiat şi o fată, care merg la Caransebeş.

La intrarea în Haţeg se întâmplă ceva neprevăzut. Din senin, becul de la ulei se aprinde. Am rămas fără ulei! Maşinuţa mea a fost operată de nenumărate ori, nu ar mai fi trebuit să piardă ulei. În orice caz, nu atât…

–          Mi s-a aprins becul de la ulei, îi spun băiatului care stă în spatele meu.

–          De la căldură, îmi spune el, vă rog să ne duceţi până acolo de unde se ia ocazia spre Caransebeş.

–          Nu ştiu de unde se ia, îi spun, oarecum uimit de indiferenţa lui în faţa problemelor mele.

–          La ieşirea din oraş spre Caransebeş, îmi spune.

Conduc în ralanti, iar becul de la ulei clipoceşte, parcă ar vrea să se stingă. Apoi rămâne aprins. Mai fac trei-patru sute de metri şi ajung la ieşirea din oraş dinspre Caransebeş. E aproape de centru. Îi las, primesc cinci lei, apoi întorc câteva zeci de metri până în centru unde opresc. Nu mai am ulei absolut deloc. Merg la un magazin de piese auto şi cumpăr nişte ulei mai gros. Aveam să aflu apoi că e de tractor. Urmează câteva ore petrecute în faţa unui Service. Speram să ajung la Alba Iulia la prânz, dar voi ajunge abia seara. S-a rupt un furtun care duce de la motor la turbină. E prins undeva după motor. Desfacerea şi prinderea lui iau patru ore. Din fericire găsim piesa la o firmă de dezmembrări, la un om beat şi destul de agresiv, care nu vrea să se tocmească deloc. Din fericire, mecanicul e om de treabă. Îmi cere „cât vreau să-i dau”.

Pe la ora 18 maşina e gata. Cel puţin aşa spune mecanicul. Îi plătesc o sută douăzeci de lei şi plec spre Prislop. Dacă tot am ajuns până aici nu are rost să nu mă duc până la Părintele Arsenie Boca. Mai sunt doar cincisprezece kilometri. La Prislop e nespus de frumos. Călugăriţele, mănăstirea, biserica mănăsitrii, parcă tăiată într-o singură piatră, pârâul care susură prin mănăstire, pădurea care începe chiar de lângă biserică. Urc către mormânt. Ce frumos! Mormântul Părintelui Arsenie Boca e la fel de cotropit de flori ca acum doi ani. Ghivece cu flori nespus de frumoase, mulţi crini albi, înconjuraţi de flori galbene şi roşii. Impresia pe care o face iubirea pe care i-o poartă oamenii Sfântului Ardealului e foarte puternică. Pelerinii îşi stăpânesc cu greu lacrimile.

Plec către Alba Iulia. De la Simeria nimeresc într-un lung lanţ de automobile care se mişcă destul de încet.

Ultima dată în rândul scriitorilor tineri

În prima fază am vrut să refuz premiul pentru poezie al Colocviului Tinerilor Scriitori de la Alba Iulia. Dar m-a convins în primul rând juriul, condus de Alexandru Cistelecan. Apoi, posibilitatea de a le vorbi tinerilor, de a încerca să-i scot din drumul păcătos pe care am mers eu.

Bucuria întâlnirii cu Cristi Cosma şi Cosmin Ciotloş. De atâţia ani suntem prieteni… De mai mult de zece ani. Îl sfătuiesc pe Cristi să îşi schimbe titlul romanului în „Generaţia MM”. Abia aşa o să aibă succes. Titlul de acum, pe care nici nu îndrăznesc să-l pronunţ, e groaznic de smintitor.

Şi le-am vorbit. Cristi a insistat ca eu să încep discuţiile. Am epuizat repede tema întrunirilor, „Publicul literaturii”, propunându-le tinerilor autori ca, dacă îşi doresc să fie citiţi să scrie literatură „în Duh şi în Adevăr”, ca monahul Savatie, şi vor fi la fel de citiţi ca el.

Apoi am ajuns la subiectul pe care mi-l propusesem eu, încă de acasă. „De ce trăim? Care e sensul vieţii?…” Sfântul Serafim din Sarov ne-a explicat foarte clar: rostul acestei vieţi este dobândirea Duhului Sfânt care este semnul mântuirii sufletelor noastre. Cu fiecare rugăciune, cu fiecare faptă bună, cu fiecare participare la slujbele Bisericii, noi dobândim câte o picătură de Duh Sfânt, până ajungem să fim întru totul locuiţi de El.

Dar nu putem să dobândim Duhul Sfânt dacă suntem înlănţuiţi de păcate. Le dau exemplul fumatului: un păcat „mic” care ne leagă definitiv de diavol. Dacă fumăm nu putem să ne împărtăşim, pentru că Duhul Sfânt nu se poate sălăşlui acolo unde locuieşte satana. De fapt, aşa face diavolul. Ne pune să face câte un păcat mare, un avort, un adulter, o blasfemie, apoi ne leagă cu câteva păcate „mici”, continue, şi ne lasă în pace. Nu mai are treaba noastră. Suntem ai lui. Trebuie să ne dezrobim din lanţurile păcatelor şi să mergem către Dumnezeu.

Majoritatea celor din sală sunt fumători. Le povestesc cum am scăpat eu.

Le-am spus toate acestea şi încă vreo câteva. Senzaţia e că tinerii au ascultat, dar câţiva bătrânei de la filiala Alba-Hunedoara a USR nu au fost la fel de dornici să asculte. Dimpotrivă, au început să foşgăie şi să vorbească. Cu cât ne învechim în păcat, cu atât necuratul îşi scobeşte mai adânc cuibul în noi. Şi-l poate scobi atât de adânc încât să ne împiedice să mai putem să ascultăm Vestea ce Bună. Un sprijin moral a venit la final de la Alexandru Cistelecan: „Trebuie să te aştepţi la această reticenţă când vorbeşti despre aceste lucruri. Deşi, prin botez, toţi creştinii au primit şi misiunea apostolică.”

Primesc premiul pentru poezie al colocviului, pentru „Refuz fularul alb!”

Citim toţi. Îi ascult pe tinerii poeţi prezenţi la colocviu. Mă impresionează Ana Puşcaşu şi foarte tânărul Radu Niţescu. Acesta e încă un adolescent, dar citeşte un poem foarte frumos în care o fătucă trece un podeţ însoţită de cele doisprezece capre pe care le paşte. În urma ei trece acel podeţ, nevăzut, Domnul Hristos. Poemul, de o simplitate încântătoare, mă duce cu gândul la Francis Jammes, care îşi dorea să se ducă în Rai însoţit de toţi măgăruşii din satul său. La final aveam să i-l recomand lui Radu pe acest autor francez deosebit.

Mi-a plăcut şi poemul (foarte) scurt al lui Adrian Diniş.

M-au mai impresionat Andreea Teliban şi Aida Hancer. Dar nu neapărat în bine. Mi s-au părut de o sensibilitate bolnavă, crunt lovite de diavol şi deviate din drumul cel drept.  Mai ales Andreea. Ascultând-o m-a cuprins mila.

După-amiaza discuţiile continuă, apoi are loc un atelier literar condus de Cosmin Ciotloş. E atelierul revistei „Vorba vine”, o revistă impresionantă, prin claitatea ei grafică, dar nu numai. Citesc Ana-Maria Puşcaşu şi tânărul prozator Paul Mihalache. Ana-Maria Puşcaşu… impresionantă prin curăţenia şi autenticitatea notaţiei. O poezie de atmosferă, limpede, delicată. Citeşte un ciclu de poezii intitulat L.M. Şi eu am făcut un liceu militar, ca şi autoarea, aşa că o înţeleg perfect. Sau exact. Înţeleg exact perspectiva adolescentului care dă nas în nas cu o formă avansat carcerală a „vieţii adevărate”. Îi înţeleg exact melancolia, sentimentalismul care sunt, în fapt, o formă de protest.

Pe tânărul Paul nu îl înţeleg. Mi se pare că vrea să şocheze cu orice preţ. Şi chiar o face. Nu mai pot să ascult finalul prozei lui, aproape blasfemiator, aşa că îmi bag degetele în urechi. Nu îi iert asta puştiului şi îl critic destul de aspru. Poate mai aspru decât merita, dat fiind că are talent. I-l recomand la final pe Dostoievski, în speranţa că seriozitatea cu care priveşte prozatorul rus mântuirea omului îl va scoate din teribilisme.

Când să plec, am o surpriză neplăcută. Am rămas iar fără ulei. Probabil că mecanicul de la Haţeg nu mi-a prins bine acel furtun. Iau câteva bidoane de ulei şi plec spre Braşov, unde totul se va rezolva cu bine. Premiul pe care l-am primit abia acoperă cheltuielile legate de reparaţii. Noroc cu cărţile şi revistele vândute. Dar dacă măcar unul dintre scriitorii care au fost la acest colocviu va renunţa la fumat ca să se poată apropia de Dumnezeu, nu mi-am bătut gura degeaba, iar câştigul meu va fi mare.

Asta a fost, pe scurt şi pe repede înainte, povestea mea despre al şaptelea colocviu al scriitorilor tineri. La finalul discuţiilor eu şi Cristi am anunţat că ne retragem din „funcţiile” pe care „le deţineam” în rândul scriitorimii tinere şi ne înscriem la scriitorii maturi. Am fost la „tineret” pentru ultima oară.

Acum îmi pare rău că nu am amânat plecare la mormântul Părintelui Arsenie Boca pentru duminică. Poate maşina nu se mai strica şi aş fi reuşit să strâng câţiva oameni cu care să mă duc acolo. Poate cu Ana-Maria şi Radu? Dar ce mult mi-aş fi dorit să merg acolo cu fetiţa şi soţia mea!

Dar Dumnezeu le ştie pe toate şi, dacă ne rugăm Lui, le rânduieşte pe toate aşa cum e mai bine pentru mântuirea sufletelor noastre.

Anunțuri
Post a comment or leave a trackback: Trackback URL.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s