ROMÂNIA – BELGICÁ ŞI RETUR sau…

Cum am devenit patriot

1.

Pe 27 iulie 2012, în ziua Sfântului Pantelimon, aterizez pe aeroportul din Dortmund.

Am în spate un rucsac verde cu aer soldăţesc, iar în picioare nişte adidaşi noi, cu talpă subţire, cumpăraţi de la Carrefour cu 80 de lei. Nimic voluminos, nicio haină groasă.

Ajung pe jos în prima staţie de cale ferată, după cum îmi făcusem planul pe Google Maps, iar acolo, din pricina faptului că nu am monede sau bancnote potrivite pentru automatul de bilete, pierd unul sau două trenuri. Mă întorc în zona locuită şi schimb.

Ajung în Koln când după-amiaza a pornit deja către seară. Bat străzile mănăstirilor, bisericilor şi Caritasurilor, căutându-mi un adăpost, dar nu găsesc pe nimeni.

Doar când mă întorc la Sfântul Pantelimon, şi îmi dau seama că acolo au şi locuri de cazare, îmi răspunde la interfon o femeie.

”Mă numesc Marius. Sunt din România. Aş vrea să dorm aici.”, îi spun, în sărmana mea germană. ”Nu se poate.”, îmi răspunde. ”Dar nu am unde să dorm…” ”Sunt pline străzile de oameni care nu au unde să doarmă.” ”Dar eu sunt creştin…”

Plec de acolo dezamăgit. O mare şi frumoasă catedrală, închinată tocmai Sfântului Pantelimon, cu o curte plină de chilii în care se adăpostesc nişte tineri care fumează afară…

Koln-ul e dezolant. Mizerie, beţivi şi oameni care par să nu aibă locuinţă.

Mă hotărăsc să plec, Voi merge în Belgia, unde am un prieten – pe Nicuşor Mihalache, cu care am fost coleg de bancă în liceu.

Obosit, ajung la Gara Centrală, unde cumpăr un bilet pentru Bruxelles.

Cu două schimbări de tren, la Aachen şi la Liege, voi străbate cei o sută de kilometri care mă despart de capitala Europei în şapte ore. La Liege dorm pe o bancă vreo trei. Somnul îmi e tulburat de o femeie dolofană, îmbrăcată sumar, care se ţine după un trecător strigând destul de ascuţit ”Monsieur ! Monsieur !” şi de o patrulă de poliţie care caută să vadă cine suntem cei care dormim acolo.

2.

I-am trimis lui Nicuşor un email din Koln, şi îi cunosc adresa dintr-un alt email, dar nu mă îndur să îi cad pe cap chiar în zorii zilei, aşa că nu mă opresc la Leuven.

Ajung dis-de-dimineaţă la Bruxelles şi cobor de la Gara Centrală spre Bursă. Îngrozitor. Oameni întinşi pe toate spaţiile verzi şi chiar şi pe stradă, care beau, dorm şi îşi fac nevoile în acelaşi loc. Cutii de bere, sticle şi gunoaie peste tot. Plus câteva maşini ale gunoierilor care par să se lupte zadarnic cu acest dezastru. Pentru că pare clar şi pentru gunoieri că nu vor reuşi să facă nimic în faţa acestui peisaj dezolant.

”Nu e de mine”, îmi spun. ”Aici nu e de mine.”

De la un Internet Café îl sun pe Nicuşor care îmi spune cum să ajung la el.

3.

Apoi, duminică, mergem la liturghie la Namur, la mănăstirea românească, iar eu rămân acolo. Măicuţele sunt primitoare şi mă vor lăsa să locuiesc acolo o săptămână, ca să îmi caut de lucru în capitala Walloniei.

Bat în fiecare zi străzile Namurului, în căutarea unei slujbe. Nu ştiu ce caut. Mi-am făcut un CV cu titlul ”Infografist sau Om de Menaj”. Cobor de la Vedrin, sătucul care adăposteşte mănăstirea, la Namur pe nişte drumuri foarte frumoase, prin pădure. Aceste drumeaguri sunt amenajate special pentru biciclişti şi pietoni.

Găsesc muri şi aluni pe marginea acestor drumuri şi mă opresc uneori ca să mă înfrupt din mure. Alunele încă nu s-au făcut.

Nu-mi găsesc de lucru. Wallonii mă privesc cu neîncredere. În biserici sunt câţiva oameni care se roagă. O întreb pe o femeie întâlnită într-o biserică dacă ştie vreo slujbă şi îmi răspunde că nu, pentru că nici ea nu are. Dar, cum se întâmplă şi cu alţi credincioşi, nu pare necăjită de situaţia ei. Apoi îl întreb pe un om de la o cafenea care a pus un anunţ în vitrină, iar el îmi zice că nu caută ”un persoană, ci o persoană”. Las CV-uri în dreapta şi în stânga, la mai toate firmele pe care le întâlnesc.

Pe stradă văd mai multe afişe care ne cer să salvăm pisicile vagaboande, apoi, într-un squar de lângă gară, văd o familie de şoareci zdraveni, mai lungi ca palma, înfruptându-se din resturile civilizaţiei. Mintea europenilor a cam luat-o razna.

4.

După o săptămână renunţ la gândul de a munci la Namur. Îmi iau rămas bun de la măicuţe, mai cu seamă de la Maica Stareţă Mariami, şi mă întorc cu Nicuşor la Leuven.

Ei vor pleca în ţară pentru trei săptămâni, ca să îşi ia copiii lăsaţi la bunici, iar eu voi locui la ei în perioada asta.

Totuşi, ca măsură de precauţie, îmi rezerv un bilet de avion pentru România. Companiile Blue Air şi Wizz Air le oferă celor care îşi fac rezervări din timp bilete de avion la preţuri excelente. Al meu costă 28 de Euro, din care, dacă nu voi zbura, voi pierde doar 11 Euro, rezervarea.

5.

După încă vreo săptămână de căutări sunt pe cale să mă las păgubaş. Poate Dumnezeu nu vrea să rămân aici. Dar, undeva în adâncul inimii, tot mai am o speranţă în a-L îndupleca. Îi scriu Înalt Preasfinţiei Sale Serafim, Mitropolitul Austriei, Germaniei şi al Europei de Nord, să se roage pentru mine şi să mă binecuvânteze. Binecuvântările Preasfinţiei Sale mi s-au dovedit a fi minunate.

Primesc răspunsul la emailul meu, cu binecuvântarea cerută, chiar a doua zi dimineaţa.

Ei, bine, la doar două ore după ce am primit binecuvântarea, pe la 10 dimineaţa, trec în autobuzul 358 prin faţa atelierului tipografic la care voi lucra, sun la numărul din vitrină, mi se cere să trimit un CV, la 11 îl trimit, iar la 12 sunt invitat la firmă, unde la 12.30 şi ajung. Sunt hotărât să lucrez, aşa că ”jobul” nu îmi scapă.

6.

Dilayprint. Firma la care lucrez îi aparţine unui turc care a avut o afacere în România şi o rupe pe româneşte. El mă va simpatiza de îndată, asemenea şi asociatul său, dar între colegi, din pricina râvnei mele, voi avea parte de o primire extrem de dură, din partea unuia dintre ei, Caner (căruia eu îi voi spune, mai aproape de pronunţia turcească, ”Genel”). Genel Bulut (a se pronunţa ”Bîlît” – Doamne, ce limbă urâtă mai au şi turcii ăştia!) îmi va pune chiar un cutter la gât, ameninţându-mă că mă va omorî, fără ca eu să îi fac intenţionat vreun rău. Se vrea şef şi are impresia că eu, pentru că ştiu mai multe decât el, îi pot lua locul.

Patronul, Nevzat, a avut câteva magazine de haine la mâna a doua, la Bistriţa. În plus, a mai avut înaintea mea o graficiană română, pe Victoria, pe care a dat-o afară din motive pe care apoi le-a regretat.

Ferhat, ”asociatul”, care va pleca foarte repede de acolo, e genul de ”băiat de viaţă” – fumează ”ca un turc”, are blugi cu prohabul ”artistic” înţesat cu ace, vine uneori tremurând puternic (beat? drogat?) la servici şi le face ochi dulci mai tuturor femeilor. În câteva luni va pleca de la atelier, luat pe sus de Poliţie, în urma unui scandal cu falsificări de acte de plată către firme care vor să facă împrumuturi de la bănci.

Caner, e un băiat mare şi, cel puţin în aparenţă, prost. Victoria mi-l va descrie drept ”cel mai prost turc pe care l-a întâlnit ea în Belgia”. Dar această aparentă prostie e compensată de o ambiţie fără limite şi de viclenie. Caner are un scop – să facă bani şi să ajungă cât mai sus, iar toate lucrurile din jurul acestui scop sunt, pentru el, lipsite de valoare, poate chiar de sens.

Are o privire ştearsă, oarbă, care parcă nu lasă loc în ea pentru nicio sclipire de inteligenţă. Deşi e de vreo cinci ani în Belgia, nu ştie decât douăzeci de cuvinte în franceză, pe care nu le foloseşte cum trebuie, iar aceasta accentuează senzaţia că e prost. Eu voi auzi cel mai des de la el vorbele ”T’as fais quoi ?” (pentru ”Ce faci?”), care numai într-o franceză corectă nu sunt…

Voi avea mult de-a face cu el, pentru că mă simte ca fiind ”concurentul” lui. Într-una din zile îmi pune un cutter la gât şi îmi spune ”Dis merçi”. Asta, în franceza lui primitivă, ar trebui să însemne ”Dis merçi que je ne te coupe pas la gorge”.

Îi explic, în franceza mea şcolită, că, dacă omori pe cineva îi iei toate păcatele asupra ta. Nu cred că înţelege ceva, dar tonul pe care îi vorbesc îl calmează. Nu e neapărat un băiat rău, mă voi convinge de asta în anul petrecut acolo, dar are mintea stricată de ceva. Dar de ce? Aveam să aflu un pic mai târziu că și-a pierdut tatăl de mic…

Nevzat, patronul, e obsedat de bani. Se pretinde un om credincios, dacă mahomedanismul se poate numi credinţă, ceea ce nu prea cred, dar adevăratul să ”zeu” e Mamona.

Îmi spune să umplu bine sacii de gunoi, care costă 0,2 Euro bucata, ca să facem economie, noi care facem 800 – 1000 de Euro pe zi, în condiţiile în care practicăm preţuri de-a dreptul nemiloase. Ar avea oarecari circumstanţe atenuante – are trei copii şi e prins de pasiunea de a construi case. Dar obsesia lui a depăşit de mult limitele firescului. Îi spun ca măcar să nu se roage pentru bani, pentru că asta e o mare prostie.

Gediz, cel care după câteva luni va deveni subalternul meu, nu ştie ce să creadă. Are doar 23 de ani şi vede lumea cu ochi abia deschişi. Cam spre păcate… I se pare nedreaptă o lume în care el trebuie să asculte de un patron ca Nevzat şi de un şef precum Caner. Îmi spune că am o mare şansă – aceea de a nu cunoaşte limba turcă, deci de a nu înţelege tâmpeniile pe care aceştia le vorbesc între ei. Îl cred.

Până la urmă, dezamăgit de salariul mic care i se oferă, şi profitând de faptul că tatăl său, militar, diplomat, angajat al NATO, se întoarce în Turcia, se va întoarce şi el în ţara sa.

7.

La doar câteva săptămâni după ce am început să lucrez la ei, le-am dat ”turcilor mei”, fiecăruia în parte, ”Noul Testament” în limba turcă.

Am obţinut această carte prin voia Lui Dumnezeu, de la un reverend pe care l-am întâlnit într-un loc unde am mers anume ca să caut aşa ceva, deşi nu erau şanse mari să şi găsesc.

Să vedeţi cum a fost: într-o zi a postului Adormirii Maicii Domnului, pe când îmi căutam de lucru, am intrat într-un ”snack”, adică într-o ”kebabărie” de pe Chaussée de Louvain şi i-am cerut omului de la tejghea o porţie de cartofi prăjiţi. L-am întrebat şi dacă face cartofii la un loc cu carnea, pentru că atunci nu aş mai cumpăra, pentru că postesc. ”Și noi postim”, mi-a spus ”turcul”. ”Noi suntem ortodocşi.” M-am bucurat tare mult să găsesc nişte ”turci” – de fapt, zic ei, nişte armeni – ortodocşi şi am rămas cu mintea la ei. Cum a venit prima dispută religioasă cu patronul Nevzat, cum m-am dus la snackul ortodocşilor armeni din Turcia, să caut cărţi în turcă.

Și, prin Voia Lui Dumnezeu, prin minune, le-am găsit. La tejghea era fiul celui care mi-a vorbit prima dată, iar acela m-a trimis mai la vale, către Piaţa Meiser, unde e o croitorie care aparţine tot tatălui său. Am coborât cei o sută de metri, am ajuns la croitorie, am întrebat de Evanghelii în turcă, iar unul dintre clienţii turco-armeanului s-a dovedit a fi reverendul Gabris, turc lutheran, care mi-a dat un Nou Testament în turcă şi mi-a promis că îmi va aduce alte trei la servici. Și chiar a făcut asta, a doua zi.

Numai cine a călătorit departe de casă poate să înţeleagă ce minune e ca un străin, care ştie puţine locuri într-un oraş, să caute ceva aproape de negăsit, ba chiar – din pricina înverşunării în stricăciune a musulmanilor – aproape de neimaginat, într-un loc unde a găsit un indiciu vag, şi chiar să găsească ceea ce caută, exact acolo.

8.

La turci duc o luptă înverşunată împotriva pentagonului, această aşa-zisă stea cu cinci colţuri, care este, de fapt, un simbol satanist. Stau şi îi explic asta fiecărui turc. Lumina stelelor de pe cer nu face cinci colţuri, ci, vizibil cu ochiul liber, opt.

Patru mai mari, în formă de cruce dreaptă, şi patru mai mici, în spaţiile dintre braţele acestei cruci.

Această ”reprezentare a stelelor” cu cinci colţuri e de dată foarte recentă.

În tradiţia iudaică exista Steaua lui David, cea cu şase colţuri, formată din două triunghiuri intersectate, care are semnificaţii clare : ceea ce este sus este şi jos (iar noi creştinii am putea adăuga – sus: Sfânta Treime, jos: omul, care e trup, minte şi suflet). În acelaşi timp, noi creştinii ştim că Steaua lui David este Domnul Hristos.

Pe lângă această reprezentare a stelelor, mai există, în tradiţia noastră heraldică, reprezentări cu şapte şi, cel mai aproape de adevărul simţurilor, cu opt colţuri. Steaua cu cinci colţuri, aflată acum pe o mulţime de steaguri şi monede ale lumii este o reprezentare a necuratului.

Le explic asta mai multor turci şi marocani care vin pe la mine. Ba chiar pe unii, care fac un magazin de muzică, reuşesc să îi conving să renunţe la acest simbol.

Dar lupta împotriva altui simbol al satanei, cei trei de 6, a fost mult mai acerbă şi cred că i-a îngrozit şi pe turci. După ce ”deşteptul” Genel a instalat Corel X6 pe trei calculatoare, şi i-am spus că treaba nu o să meargă, chiar nu a mers. Dar realitatea mi-a întrecut aşteptările. Oricât de încăpăţânat e turcul ăsta nefericit, a fost nevoit să se recunoască învins şi să refacă sistemul de lucru cum era, cu Corel Draw X3. În scurta perioadă cât am rulat cu Corel X6 s-au făcut atâtea erori încât patronul s-a luat cu mâinile de cap.

Dar turcii nu sunt foarte inteligenţi, şi, din această pricină, sunt musulmani.

Am căutat să le explic colegilor mei că Mohamed e un profet mincinos, dar nu au vrut să mă creadă. Le-am spus că vinerea, când sărbătoresc ei, fără să ştie exact ce, nu se întâmplă nimic neobişnuit, ba, de fapt, vinerea e o zi mai întotdeauna mohorâtă, pentru că este ziua în care a fost răstignit Domnul Hristos, pe când Duminica e o zi deosebită întotdeauna, o zi cu soare sau o zi cu ploaie şi soare în acelaşi timp, oricum, o zi ieşită din comun. Și Dumnezeu a făcut aşa încât opt-nouă luni de zile, până când a venit vara, a fost exact aşa cum le-am spus eu. Vinerile au fost mohorâte şi fără nimic special, iar duminicile au ieşit cu totul din tiparul climei belgiene. Luni turcii mei veneau verzi la servici, pentru că nu ştiau ce să-mi spună după ce văzuseră cum fusese ziua precedentă. Dar au creierele atât de spălate, încât nu s-au convertit. Patronul, Nevzat, mi-a zis : ”Poate că profetul Iisus i-a cerut Lui Dumnezeu să facă ceva special de ziua lui, iar Mahomed nu i-a cerut asta.” Tâmpit! Musulmanii, ca şi sectanţii, au patima raţionalismului. ”Ce nevoie are Dumnezeu de un Fiu?!”, mă întreabă odată acest Nevzat. ”Dar ce nevoie are de tine, măi prostule?!” Cum o să înţeleagă creierul furnicii Adevărul Lui Dumnezeu?

Nu e de trăit la un loc cu musulmanii, pentru că sunt fiii minciunii, în rând cu sectanţii care au interpretat şi deformat spusele Lui Dumnezeu după mintea lor pitică. Mahomed le-a promis musulmanilor săi că or să aibă ”în Paradis” femei şi sclavi sexuali, iar ei aşteaptă să primească asta… Aşa e când îţi iei drept ”profet” un om care a avut nouă neveste.

9.

Viaţa la Bruxelles nu e roză. Administrativ vorbind, Bruxellesul nu e un oraş, ci un judeţ sau chiar o ţară. O aglomerare de optisprezece comune independente, fiecare cu primăria, ba chiar şi cu legile ei. Câteva din aceste comune au fost cotropite de musulmani. Schaerbeekul, de pildă, comuna în care am lucrat eu. În Schaerbeek e o mizerie de nedescris. Musulmanii îşi aruncă gunoaiele direct pe fereastră. Iar în zona Gării de Nord, unde e graniţa dintre comunele Schaerbeek şi Sint-Jost sunt străzi întregi cu prostituate în vitrine. Străzi periculoase, pe care noaptea aduce cu sine un adevărat iad.

Nu sunt salarii mari în Schaerbeek. De fapt, în Bruxelles sunt două lumi:  una – a celor care lucrează în instituţiile europene, pe salarii foarte mari, alta – a imigranţilor şi a ce a mai rămas din belgieni, care lucrează la privat, pe sume modice. Niciuna dintre lumi nu îşi plăteşte impozitele, aşa că nu e foarte clar din ce trăieşte Belgica. Probabil din ce plătesc celelalte ţări europene pentru aceste instituţii comunitare. De ce ”Belgica”? Așa îi spun turcii acestei ţări.

Dar prima lume, cea a funcţionarilor europeni, influenţează zdravăn preţurile. Chiria unei garsoniere costă la Bruxelles de la 500 de Euro în sus. Voi închiria şi eu una, cu 535 Euro, iar asta va însemna, până în ianuarie, când mi se măresc veniturile, că voi plăti jumătate din ce câștig pe chirie.

Când vine primăvara mă enervez – de ce să plătesc atâţia bani unui proprietar doar ca să am unde să stau? Aşa că mă duc în Germania şi îmi cumpăr o rulotă. (Mașina mi-o adusesem deja, odată cu venirea primăverii, într-un week-end pe care l-am petrecut aproape în întregime pe drum, cu o scurtă oprire la fetița mea.)

Zis şi făcut. Rulota m-a costat 1000 de Euro, mai puţin decât chiria pe două luni. O aşez lângă cimitirul Bruxelles-ului, în comuna Evere, pe o stradă industrială care se înfundă, în speranţa că acolo nu voi deranja pe nimeni.

Speranţă deşartă, pentru că după o lună rulota mea dispare. Mă duc la poliţie şi aflu că au ridicat-o chiar ei. Trebuie să vin a doua zi ca să discut cu poliţistul care se ocupă de caz. Abătut, plec la Leuven, unde voi dormi la prietenul Nicuşor.

A doua zi îmi parchez maşina pe un loc fără taxă, în preajma gării Evere, iar acolo văd un poliţist care se învârte pe lângă o altă rulotă. După înfăţişare, poliţistul pare marocan.

Mă duc spre el şi îl aud cerând prin staţie să vină o maşină care să ridice acea rulotă. Îl întreb de ce vrea să o ridice. Îmi spune că rulota nu arată bine şi că proprietarul a pus-o pe un loc de parcare pentru maşini.

”Dar unde era să o pună?” Poliţistul îmi spune să plec de acolo, dacă vreau să nu am probleme. Îi spun că nu e frumos ce face – agresează un om sărac, în condiţiile în care nici el nu e de-al casei, ci un imigrant. Și îi mai spun că am impresia că asta face poliţia aici – îi agresează pe cei săraci. Apoi plec către secţia de Poliţie.

Poliţistul care mi-a ridicat rulota e belgian, wallon. Îmi trânteşte o amendă de 50 de Euro, pentru că am parcat rulota pe un loc de camion şi ar fi trebuit să o parchez pe un loc de maşină (sic!), şi va mai trebui să plătesc încă 220 Euro ca să o ridic de la firma care a ”depanat-o”. O căruţă de bani.

Îi spun că dincolo de legea lui e Legea Lui Dumnezeu care spune ”să nu faci niciun rău văduvei, orfanului şi celui sărac”. Dar el îmi răspunde că pentru el pe primul loc e legea publică, apoi el, şi abia pe locul trei Dumnezeu.

Îl privesc cu milă – nu cu mult timp în urmă am citit un reportaj despre un fel de ”superpoliţist” belgian care a ajuns în cele din urmă pe străzi, alcoolic, şi a murit în mizerie, la Paris. Păcat că poliţistul cu care am de-a face nu e în stare să se întrebe de ce.

După acest episod viaţa mea în rulotă va deveni o fugă continuă. Voi schimba locul de câteva ori şi îmi voi pune un afiş într-o fereastră, rugându-i pe poliţişti să mă sune înainte de a ”depana”. Cea mai lungă perioadă am petrecut-o pe Avenue des Communautées, aproape de o ieşire spre autostradă.

În fiecare noapte de vineri şi sâmbătă mă trezeam cu o grămadă de vânători de sex care parcau în spatele caravanei mele şi aşteptau. Unii aşteptau chiar şi câte o jumătate de oră, enervându-mă cumplit.

Dar cel mai teribil episod l-am trăit după ce m-am mutat, la sfatul ”înţeleptului” Genel, în parcarea de la Raymonds, la capătul autostrăzii care vine de la Leuven. Acolo am trăit o noapte de pomină, încolţit de trei proxeneţi polonezi, care se ascunseseră tocmai după rulota mea, de o prostituată care era cu ei şi de un travestit, precum şi de clientela lor furibundă. Fiind obosit, mă culcasem devreme. M-au trezit vocile lor, în preajma Miezului Nopţii. M-am rugat, destul de tare, dar asta nu i-a făcut să plece de acolo. Și au trecut două ore până să intervină poliţia, două ore în care am auzit toate porcăriile posibile şi am căutat să mă apăr cu Rugăciunea Lui Iisus.

Poliţia a intrat în scenă prin surprindere. S-a aprins dintr-odată lumina unui reflector şi s-a auzit o voce puternică ”Les arms dans l`air!” Apoi acelaşi poliţist le-a explicat acelor proxeneţi şi celor din jurul lor, pe limba lor, că nu trebuie să încerce să facă nimic care să îl deranjeze. Un alt poliţist a început să dea târcoale rulotei mele, băgând pe fereastre fasciculul unei lanterne. Mă rugam să nu mă descopere, ca să nu ajung să mă ia şi pe mine cu cei care îşi dăduseră în petic în preajma mea.

După plecare poliţiei şi a proxeneţilor şi curvelor, nu am mai reuşit să adorm. La cinci dimineaţa am strâns picioarele rulotei şi am legat-o la maşină. Tocmai atunci au apărut şi cei trei proxeneţi polonezi, veniţi să îşi ridice maşina care rămăsese lângă rulota mea. M-am uitat la ei cu dispreţ, ca la trei mari tâmpiţi ce şi erau, şi am călcat pe acceleraţie.

Ce e ciudat în această poveste e că apoi mi-am amintit că seara, înainte să mă culc, am văzut un poliţist şi un civil vorbind chiar în faţa rulotei mele şi, parcă, privind insistent spre ea. Să mă fi folosit poliţia belgiană ca momeală în povestea cu aceşti proxeneţi? Nu ştiu dacă e adevărat, dar acest gând mi-a încolţit în minte.

Nu vă mai relatez pe larg şi Episodul Jessica, un episod foarte trist – povestea unei fete ai cărei părinţi au murit, care a ajuns să cerşească pe străzi. Jessica e nebotezată, născută dintr-un tată evreu şi o mamă catolică, ambii belgieni. Dar câţi nebotezaţi sunt în Belgica! Și câţi atei! Și câţi masoni!

Dacă aş fi ştiut dinainte să plec ce ţară frumoasă avem şi câtă credinţă mai e în această ţară în raport cu lumea rece, satanizată, a Occidentului, nu aş mai fi plecat niciodată. De ce să se ducă un creştin acolo unde oamenii şi-au lăsat bisericile în mâinile vagabonzilor care îşi fac nevoile pe podelele lor şi pictează cu rimel şi ruj ochii şi buzele sfinţilor din sculpturi, transformându-i parcă în cântăreţi de hip-hop? Credeţi că nu e cu putinţă un lucru atât de… abominabil? Ba e, vorbesc chiar despre fosta biserică Saint Josse (în flamandă: Sint Jost), aflată în centrul Bruxellesului, la doi paşi de Grădina Botanică.

Am fost acolo şi am văzut mănăstiri abandonate, cum e cea de la Geraardsbergen – unde aveau chiar şi moaştele sfinţilor căsătoriţi Adrian şi Natalia, precum şi pe cele ale Sfântului Bartolomeu. Moaştele au fost mutate în catedrala orăşelului, iar mănăstirea e o paragină, un fel de centru cultural al nimănui, care nici măcar nu mai pare legat de vreo biserică…

Sau cea de la Kortenberg, unde au încă o mănăstire amenajată, cu biserica aferentă, dar nu mai au niciun călugăr… Aşa că au făcut înăuntrul mănăstirii un… bar. Sau ”Mănăstire Roşie” din Pădurea Soignes, din care a mai rămas doar numele…

În Occident e o ”criză vocaţională”, îmi spune un om pe care îl întâlnesc în curtea fostei abaţii de la Kortenberg.

Să-i mulţumim Lui Dumnezeu că ne-a ferit de o asemenea criză!

De sute de ani necuratul se luptă să dezintegreze spiritual lumea, iar acum pare că e pe cale să izbutească. Chiar căpetenia Bisericii Catolice, Papa Francisc, a recunoscut această cădere a Occidentului Creştin : ”Ex Orient Lux, Ex Occident Luxux”, a spus el. Adică: au pierdut şi lumina Ortodoxiei, şi sunt pe cale să piardă şi luxul pe care atât şi l-au cultivat. Cuvintele de laudă pe care le-a rostit mai departe Papa Francisc la adresa Ortodoxiei nu sunt complimente gratuite, ci purul adevăr. Orice catolic sincer e nevoit să aprecieze ”Duhul Adevărului” care pluteşte deasupra Ortodoxiei, din pricina faptului că biserica noastră nu şi-a schimbat chipul după vremi, cum au făcut-o ei.

Arma cu care a cucerit Occidentul ”cel viclean” e banul. Acolo totul e legat de ban. Dar cât îi costă pe acei oameni aceşti bani? De câte ori aveam de-a face cu un occidental la Bruxelles îl întrebam dacă e botezat. Şi de cele mai multe ori aveam deziluzia să aflu că nu. Au renunţat la Dumnezeu şi s-au înconjurat de păgâni. De fapt, cred că Dumnezeu vrea să dea ţara/ţările acestor apostatici păgânilor. Musulmanii, marocani, arabi şi turci, sunt majoritari în multe comune din Bruxelles şi se întăresc continuu. Au venit cu toate obiceiurile lor musulmane : îşi aruncă gunoaiele pe geam şi mocnesc de o ură acoperită sub falduri de făţărnicie la adresa tuturor. Am lucrat vreme de aproape un an ca ”graphiste” la acei turci şi am avut o clientelă majoritar musulmană, aşa că mă puteţi crede.

Cititorul a înţeles deja care sunt motivele pentru care mă va încolţi gândul să plec din ”Belgica”. Musulmani, homosexuali, prostituate, atei, masoni, o adunătură dintre cele mai dăunătoare sufletului a pus stăpânire pe această ţară. Banii lor te pot costa mult prea scump. Singurul lucru care mai ține ”Belgica” este icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului de la Vladimir, din Rusia, din secolul XI, care a ajuns, nu știu cum, în Biserica Sfântul Nicolae din centrul Bruxellesului. Am fost de câteva ori la această icoană, prăznuită în 26 August, ca și sfinții Adrian și Natalia (a se vedea ”Viețile Sfinților”). 26 August e data în care s-a născut și soția mea…

Cu ce m-am mai ales după un an petrecut acolo, în afara celor câteva drumuri la această icoană și a celor, puține, pe care le voi fi dobândit sau nu prin rugăciune? Cu o învăţătură de la Părintele Patriciu – felul în care ne facem noi ortodocşii cruce reprezintă primirea binecuvântării pe care o dă preotul. De asta ne facem cruce în sensul invers celui în care se dă binecuvântarea. E bine de aceea ca de fiecare dată când ne facem cruce să cerem în gând binecuvântarea Lui Dumnezeu, iar semnul crucii să reprezinte primirea acestei binecuvântări. Tot de la Părintele Patriciu am învățat să spun în Tatăl Nostru ”nu ne lăsa pe noi”.

Și aici aș remarca că Domnul Hristos ne-a învățat să spunem rugăciunea la plural și mă gândesc că și ”Rugăciunea Inimii” ar trebui spusă așa: ”Doamne Iisuse Hristoase, Fiul Lui Dumnezeu, miluește-ne pe noi”, cum m-a învățat un călugăr de la Sâmbăta.

În culegerea ”Minuni din vremea noastră. Viața după moarte” apărută la editura Axa din Botoșani, am găsit o mărturie foarte interesantă a unui om care fusese în moarte, pe drumul către Rai, și care cădea înapoi prin vămile lucrătorilor necuratului de câte ori spunea ”Eu”.

… Şi retur

Drumul către casă e la fel de interesant ca anul petrecut în Belgia. Mă opresc o săptămână pe malul lacului Léman şi, luat de o ispită, mă apuc să-mi caut de lucru.

M-am aşezat în colţul dinspre munţi al lacului, între Villeneuve şi Noville, într-o pădurice din valea Rhonului. După ce îmi caut de lucru în orăşelele Montreux şi Vevey, şi după câteva băi în lac, mă decid brusc să mă întorc în ţară, fără să îmi mai caut de lucru la Lausanne, singurul oraş mai mare din zonă.

Mai mult, mă hotărăsc să plec spre ţară pe un drum de munte, pe la Sion şi Chur. Am ales drumul şi pentru a mă opri, în dimineaţa în care plec, la Sfânta Liturghie la o Biserică Ortodoxă.

După ce constat că biserica românească din Sion e închisă pe durata vacanţei, găsesc o altă biserică ortodoxă, în spatele clădirii fostului ”Hôtel de la Ville”. Lăcașul de cult e o cămăruţă, decorată cu frumoase icoane ortodoxe. Pe jos sunt covoare moi, iar oamenii se descalţă după ce intră. Suntem şapte oameni în această capelă, în afara Părintelui. Slujba se ţine în franceză, iar la finalul ei aflu şi ce e cu ei: sunt occidentali toţi, iar părintele Dimitri a fost hirotonit de către un ierarh rus. Dar, nu înţeleg exact cum, biserica lui se autointitulează Biserică Ortodoxă de Tradiţie Occidentală, iar părintele a plecat în Anglia chiar în zilele care au urmat trecerii mele prin Sion, ca să întâlnească nişte ierarhi ortodocşi englezi. Vor să-şi facă şi ei patriarhie.

Și aici primesc o învăţătură de ţinut minte referitoare la un pasaj din Profetul Isaia. Ideea părintelui Dimitri e că nu s-au împlinit încă toate profeţiile din cărţile profetice. Trebuie să ne aşteptăm ca, probabil că după prigoană şi căderea antihristului, să vină o vreme în care toţi oamenii rămaşi să Îl primească pe Dumnezeu în inimile lor, o vreme a Credinţei. Interesant.

Sionul e plin de stele în cinci colţuri. Acesta este steagul provinciei Sion, trei stele aşezate pe verticală. Dar, pe zidul unei biserici dezafectate (cât de trist sună asta!), în prezent adăpost al unor firme cu activitate culturală, aveam să văd ceea ce oricum ştiam: aceste stele au avut cândva şapte colţuri. Aşa e reprezentată stema provinciei pe zidurile acestei vechi biserici…

Cu ajutorul Lui Dumnezeu izbutesc, căznit, să trec Alpii.

Cu o maşinuţă destul de firavă, un opel din 1996, am reuşit să trec pe la o înălţime de 2400 de metri, cât are vârful Furka, cu o rulotă de aproape o tonă după mine.

Când vedeam serpentinele desenate şerpuitor pe faţa muntelui – la Furka, dar şi pe muntele dinaintea ei, dar şi după Furka, la Oberalpen – simţeam că îmi stă inima în loc. Dar nu mai puteam da înapoi.

Am trecut aceşti trei munţi uriaşi şi apoi m-am trezit într-o vale a liniştii.

Ajung la Chur unde nu găsesc niciun loc de parcare. În cele din urmă las maşina şi rulota pe trotuarul din faţa unui atelier din zona industrială şi plec să mă plimb prin oraş. Un oraş cu nişte biserici impunătoare.

Când mă întorc la rulotă, apare şi poliţia. Le explic celor doi tineri poliţişti că nu am găsit niciun loc de parcare, iar aceştia mă conduc într-o parcare aflată la câteva sute de metri de acel loc.

Bucuros că nu mi-au trântit vreo amendă, mă conformez. Dar şi acolo apar nişte ciudaţi care încep să se învârtă prin jurul rulotei mele. Totuși, aceştia mă lasă în pace mai repede decât ciudaţii belgieni.

Prin Austria trec fără nicio bătaie de cap, dar, din nefericire, drumul dintre Insbruck şi Salzburg trece prin Germania…

Sfătuit de poliţistul belgian care mi-a ridicat rulota, am pus pe aceasta numărul maşinii. Dar nemţii nu acceptă asta. Poliţistul Pak Phenning mă opreşte şi mă duce în parcarea de la sediul Poliţiei din Siegfried. Îi spun şi lui care e Legea Lui Dumnezeu, dar nu pare să îi pese. După ce apare translatoarea mă întreb dacă nu cumva poliţistul Pak nu m-a oprit anume ca să stea de vorbă cu ea. Deşi m-a oprit la ora 13, îmi spune că nu putem rezolva totul în aceiaşi zi – va trebui să aştept până a doua zi dimineaţă.

Peisajul de la sediul poliţiei din Siegfried e dezolnat. Mai multe maşini abandonate în acea curte, maşini care aparţinuseră unor oameni săraci.

La biserica din localitate, catolică, găsesc cinci doamne care doresc să se roage şi câţiva adolescenţi care le blochează rugăciunea cântând foarte tare la orgă. În cele din urmă, poate văzându-mă pe mine, adolescenţii aceia pleacă.

În noaptea care a urmat, noapte pe care am petrecut-o în rulotă în curtea poliţiei Siegfried, au fost oprite de colegul lui Pak, un poliţist african, două tiruri. Primul avea număr de Turcia, iar turcul a scăpat de acolo după o jumătate de oră de tergiversări. Cu al doilea nu ştiu exact ce a fost. A apărut la Miezul Nopţii, când eu ar fi trebuit să mă rog, s-a pus între mine şi lumina secţiei de poliţie şi trăiesc cu convingerea că în el era însuşi necuratul. Acest tir a plecat în câteva minute. Era noaptea de 29 spre 30 iulie 2013.

A doua zi omul care trebuie să îmi aducă numerele provizorii şi asigurarea, care m-au costat 160 Euro, pe lângă cei 100 de Euro pe care i-am plătit ca amendă, întârzie serios.

În curtea secţiei de poliţie văd maşina unui poliţist, cu un număr cu trei de şase, şi leg asta de întâmplarea din noaptea precedentă, cu acel tir al întunericului. Chiar colegii acelui poliţist observă contrastul dintre inscripţiile creştine de pe rulota mea şi numărul satanic al colegului lor.

Pe la ora 13 mă duc la poliţistul de serviciu şi îi spun să îmi dea permisul de conducere, pentru că nu mă pot reţine mai mult – au trecut 24 de ore de când sunt acolo. Dar acela parcă nu e de acord cu mine. Omul cu numerele soseşte pe la ora 13.30 şi pot să plec. Îmi lipesc şi celălalt număr, cel al maşinii, pe fereastra din spate, dar poliţistul de serviciu îmi zice să îl scot. Îi explic că în Ungaria nu mă vor lăsa cu numerele lor nemţeşti provizorii, dar acela nu mă lasă până nu fac cum vrea el.

Ca şi poliţiştii belgieni, poliţiştii germani au normă de amenzi, aşa că duc un război satanic împotriva oamenilor necăjiţi.

La vama dintre Ungaria şi România le mai dau ungurilor 20 de Euro, ca să mă lase să trec cu numerele nemţeşti, şi intru în ţară.

În ţară simt că respir din nou. Numai după ce ai trecut prin turbionul Occidentului îţi dai seama ce ţară frumoasă avem. O ţară frumoasă şi creştină. O ţară în care există o mulţime de mănăstiri şi destul de mulţi oameni credincioşi. O ţară în care ai unde să parchezi o rulotă la marginea unui câmp şi poţi să nutreşti speranţa că acolo vei fi lăsat în pace de ciudaţii şi obsedaţii necuratului.

Mă uit pe moneda de 50 de bani şi văd un lucru care îmi umple inima cu bucurie. Stelele de pe moneda noastră au patru colţuri şi închipuie, de fapt, forma iubitei noastre cruci.

Cândva, orbit şi înţelenit în întuneric şi prostie, am înjurat această ţară. Dar acum, după ce am văzut atâtea ţări ale Vestului, pot să spun: e, cu siguranţă, una dintre cele mai frumoase şi bune ţări de pe pământ.

Cândva am înjurat această ţară. Cândva nu am înţeles ce binecuvântare e să trăieşti ca ortodox botezat într-o ţară ortodoxă, în care oriîncotro ai întoarce pasul dai de o mănăstire vie. Cândva nu am înţeles ce binecuvântare e să ai o ţară mai sălbatică, mai naturală, în care să nu fie fiecare colţişor amenajat, asfaltat şi înţesat de camere de luat vederi. Cândva nu am înţeles ce binecuvântare e sărăcia şi cât de repede îşi pierd cei bogaţi credinţa. Dar acum înţeleg. Nu dau România pe o sută de Belgii. Să fim vrednici de ţara noastră şi să ne folosim de mănăstirile şi sfinţii ei!

Totuşi, oricât de bine ar fi în ţara noastră, ştiu că locul creştinului nu e în această lume… Domnul Hristos să apere credinţa şi ţara noastră şi să ne ferească de orice rău!

Anunțuri
Post a comment or leave a trackback: Trackback URL.

Comentarii

  • krabul  On 20 August 2013 at 12:18

    Bine ai revenit.

  • CCD  On 25 August 2013 at 18:26

    Bine ai revenit domnule Marius Ianus!
    Am asteptat cu nerabdare sa revii pe blog

  • Marius Ianuş  On 27 August 2013 at 13:31

    Doamne ajuta !

  • face  On 4 Septembrie 2013 at 12:19

    am citit cu sufletul la gura experientele tale. mai astept confesiuni.:)

  • adriandirnescu  On 16 Septembrie 2013 at 23:22

    Frumoasa expunerea, si simt ca ma regasesc in trairile dumneavoastra.Si eu am lucrat o perioada in Belgia si am avut experiente asemanatoare. E adevarat ca senzatia care o ai revenind in Romania e de nedescris. Va salut si va doresc sanatate si bucurie !

  • Ioan  On 28 Septembrie 2013 at 15:28

    Reblogged this on Ioan Andoni and commented:
    „Dar turcii nu sunt foarte inteligenţi, şi, din această pricină, sunt musulmani.”

  • ioana nitulescu  On 9 Octombrie 2013 at 13:47

    Dumnezeu sa va ajute in tot ceea ce faceti!

  • Ani Sandu  On 29 Martie 2016 at 19:14

    Doamne ajuta, frate Marius ! Pomeneste-ne in rugaciunile fratiei tele si pe noi, pacatosii !

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s