Pentru întoarcerea Acasă a literaturii ”române”

Tradiționalismul este cea mai revoluționară ideologie
a timpului nostru
.” – Julius Evola

Multă vreme nu am văzut nicio ieșire din lanțul postmodernismului, care mi se părea ”cea mai avansată ideologie literară”. Apoi am inventat fracturismul, care a fost, până la urmă, o formă literară de existențialism. Dar și el era îmbrăcat în haine post-(și)moderniste. Apoi am inventat ”lirismul elementar”, care, în contextul întoarcerii către Dumnezeu, m-a scos la lumină, m-a adus la ceea ce căutam de atâta timp. Un stil pe care îl descoperisem și utilizasem în primii ani de liceu: tradiționalismul.

În fapt, modernismul și postmodernismul sunt două fețe ale aceluiași fenomen: fenomenul înstrăinării omului, al ”alienării” lui, al ruperii rădăcinilor sale. Un fenomen dirijat de masonerie, în scopul aplatizării popoarelor, pentru o mai bună manipulare a lor. Așadar, felul în care au fost grefate literatura modernistă (adică influența franceză și germană) și literatura postmodernistă (adică influența americană, dar și, pe alocuri, rusească) asupra literaturii noastre naționale este dirijat politic și slujește planului satanist de supunere a întregii lumi.

Între cele două tendințe ale literaturii ”române” (dar aceasta nu este literatură română!), cea modernistă și cea postmodernistă, se dă o mare luptă. Este lupta dinăuntrul forțelor răului, lupta pe care, în absența iubirii Lui Dumnezeu și a Adevărului, trebuie că o poartă, între ei, și diavolii din iad.

Pentru că modernismul și postmodernismul sunt una și aceeași lucrare, lucrare pe care o regăsim, de altfel, în întreaga mass-media, dar și în întreaga societate românească: copierea unor modele străine, în scopul distrugerii tiparului propriu firii românești. (În cele mai radicale grupuri care reprezintă aceste curente/stiluri literare, adică în avangardele lor, sunt foarte mulți evrei.)

Prin ce îi deranjează această fire tradițională a românului pe mai-marii lumii? Prin faptul că, asemenea tuturor civilizațiilor tradiționale, e ruptă de rețelele ”civilizației”, autosuficientă. În plus, această civilizație tradițională are în centrul ei Biserica și pe Dumnezeu. Încă un motiv pentru masoni, poate chiar cel mai important, ca să caute să o distrugă.

Revenind la literatură, toată literatura modernistă și postmodernistă ”română” – dar ar fi mai bine ”din România” – e în mod evident sub cea produsă de ”modele”. Adică, cu câteva excepții, în care poți spune despre un autor român că este egal al celor care constituie modelul său, literatura modernă din România e alcătuită din copii palide ale literaturilor străine. Excepțiile – Mihai Eminescu, Ion Creangă, George Coșbuc, Ștefan Octavian Iosif, Liviu Rebreanu, Lucian Blaga, Tudor Arghezi, Radu Gyr, Aron Cotruș, Nichifor Crainic, Vasile Voiculescu, Geo Bogza (prozatorul), Ion Pillat, Dinu Pillat, Geo Dumitrescu, Grigore Vieru, Ioan Alexandru, Vasile Militaru, Adrian Păunescu, Paul Goma, Traian Dorz, Alexandru Monciu-Sudinski și alți câțiva – sunt autori salvați tocmai de o bună aplecare către tradiție, de un suflu/suflet național. (Sigur, unii dintre ei au făcut pactul cu sistemul comunist… alții nu au fost întru totul ortodocși… dar câte rele nu face omul într-o viață! Dar câțiva dintre ei sunt sfinți, sfinți mărturisitori. Acesta este marele dar pe care ni-l aduce această literatură.)

Fără acest suflu tradiționalist operele lor nu ar fi avut mare valoare și nu ar fi cunoscut niciun răsunet ”în popor”. Ar fi fost și ei autori de cărți de trei sute de exemplare, ca atâția avangardiști și autori contemporani, care, în lumea lor – iată! – atât de mică, se împăunează, crezând că au făcut ”ceva”. (Câțiva autori moderniști și postmoderniști cărora le suflă în pânze întruna editurile mari și presa, probabil că și masoneria, ajung, cu acest vânt artificial, să vândă câteva mii de exemplare. În absolut, sunt autori de trei sute de exemplare și ei. Și asta se poate verifica imediat: cum li se va da drumul din mâini, cum vor da cu fundul de pământ.)

Sunt și autori care, în pofida unor influențe tradiționaliste, care îi fac pe alocuri digerabili, au ales linia modernismului. Aceștia (de exemplu – Ion Barbu, Ștefan Baciu, Leonid Dimov), deși apar în toate manualele și prin toate compendiile critice, au mult mai puțini cititori decât cei dintâi. Tocmai pentru că românul nu se regăsește în ei. Un caz special, ciudat, aproape de neînțeles, este cel al poetului Nichita Stănescu. El a pornit de la foarte bune premise tradiționaliste (a se vedea ”Argotice” – versurile din tinerețe, strânse în cea mai bună carte a lui – din punctul meu de vedere, singura valabilă) și a eșuat în niște incantații filozoficoidale penibile, în linia lui Vasko Popa, dar fără acuratețea filozofică a acestuia, care îi impresionează pe adolescenți și pe snobi. (M-au impresionat și pe mine în adolescență, când eram tare zăpăcit…) Din păcate, chiar dacă îi voi necăji pe mulți, trebuie să o spun: cultul lui Nichita Stănescu are o legătură clară cu dorința de a smulge literatura română din rădăcinile ei. Cultul lui a umbrit sau aruncat în uitare poeți români (cu adevărat români) care ar fi meritat o mai bună expunere în fața generațiilor de azi, cum sunt George Lesnea și George Țărnea.

Alți autori au devenit ”populari”, adică acceptați cultural de toate generațiile și toate mediile culturale românești semnificative, în urma unei asemănări stilistice a modelelor pe care le-au importat cu literatura tradițională: George Bacovia, Ion Minulescu, George Topârceanu și Emil Brumaru, de pildă.

Există și cazuri ciudate, foarte puține, ale unor poeți care, neîmbrăcând straiul poeziei populare, nu au propriu-zis succes, dar sunt văzuți de unii ca poeți cu substrat creștin. Dan Botta, de pildă. El este, de fapt, un poet modernist tipic. Poate unde mama lui era corsicană, fiind deci ”născut european”, nu a reușit să ajungă la această dimensiune ”literară”, dar mai degrabă ”sufletească”, a neamului. În schimb, fratele său, Emil Botta, are uneori sclipiri creștine și versuri tradiționaliste veritabile. Am dat acest exemplu pentru că sunt și azi câțiva autori care cred că pot împăca Ortodoxia cu modernismul.

Omul nu poate trăi fără rădăcini. Poate doar supraviețui astfel, ducând o viață falsă, o viață-surogat. Doar regăsindu-și rădăcinile – mai ales pe cele care îl leagă de seva secretă din Cer, seva Vieții Adevărate, dar și pe cele care îl leagă de neamul său (și acesta cu două dimensiuni, una cerească) – poate omul să dea ceea ce așteaptă Dumnezeu de la el, rodul său.

Sunt azi tineri întorși la ortodoxie care caută să adapteze mesajele Ortodoxiei ritmurilor de hip-hop. Așa ceva nu se poate. Sau se poate, dar cu mari pierderi pentru Ortodoxie. Pierderi care au început să apară: după ce acești tineri au lansat mesajul ortodox în mediul muzical (evit, din nou, să spun ”românesc”, pentru că ar fi o minciună), mediul acesta a perceput mesajul lor ca pe o modă, pentru că atât îl duce mintea, așa că a început să-și înveșmânteze dezmățatele în veșminte monahice. Deci rezultatul întregii povești a fost blasfemia. Era de așteptat. Tinerii care fac hip-hop nu au cunoscut îndeaproape negri, ca să înțeleagă ce e hip-hop-ul. Eu am cunoscut. În anul petrecut în Belgia unul dintre clienții/colaboratorii mei fideli a fost Titan, un grafician negru din Guyana. Muzica hip-hop are o legătură clară cu felul de a vorbi al negrilor. Am petrecut ore întregi vorbind cu acest Titan, așa că pot să spun asta cu certitudine. Aceasta nu e specifică nicidecum poporului român, ca să nu mai vorbim despre Ortodoxie. Ea conține, în sine, în felul ei de a fi, un tip de revoltă care nu are nimic în comun cu sentimentul religios, ba dimpotrivă, contrastează izbitor cu acesta. De asta s-a întâmplat ce s-a întâmplat cu acest mesaj ortodox lansat în ”șou-biț”. Uneori mesajul nu e înțeles cum trebuie și din pricina formei în care e livrat. (Mi se spune că, totuși, lucrarea acestor tineri hip-hoperi care au descoperit Ortodoxia e importantă. Doamne dă! Dar sper că ei știu măcar că dacă fumezi nu ai cum primi Duhul Sfânt și nu te poți împărtăși…)

Am făcut această referire pentru un băiat pe care l-am cunoscut la Mănăstirea Petru Vodă, fost hip-hoper, dar și pentru învățătura care se impune. Că vrem sau nu, pe parcursul istoriei poporului nostru Ortodoxia s-a întrețesut în tradiția noastră, formând o urzeală de nedesfăcut. Așadar, ortodocșii sunt obligați să fie tradiționaliști. Obligație întărită și de semnele vremurilor acestea, în care vedem clar unde duce ”progresul”…

În urmă cu puțină vreme un critic atent la literatura mea, Daniel Cristea-Enache, mă căina, într-unul dintre puținele ziare centrale care au mai rămas în picioare, că de când m-am întors la Credință aș fi pierdut cititori, deoarce ”Credința nu vinde la fel de bine ca fronda”. Sunt mulți care zic asta. Trebuie să le spulber convingerea. Am mai mulți cititori acum. Cel puțin asta spun statisticile blogului meu. În baza acestor statistici, am scos și cel mai mare tiraj al unei cărți de poezie de până acum: a doua ediție a volumului ”Vino, Măicuță! Flori duhovnicești pentru Măicuța Domnului” a apărut în 2.000 de exemplare (în afară de ce scoate Editura Tracus Arte din acest volum – ca primă ediție). Cel mai mare tiraj al meu dinainte de întoarcerea la Credință a fost de 1.500 de exemplare.

Probabil ceva de genul ăsta își spun și tinerii ortodocși care nu par să aibă de gând să renunțe la hip-hop. Dar nu au dreptate. Le dau și lor un exemplu, cel mai la îndemână pe care îl am: cântăreața de muzică populară Viorica Macovei, care e de-aici, din orășelul în care locuiesc și eu – Gura Humorului. Un cântec de-al ei postat pe youtube are 250.000 de vizualizări, cam cât cinci cântece hip-hop la un loc. Așadar, tradiția vinde la fel de bine ca aceste tâmpenii care ne sunt băgate în cap ca să fim distruși. Și să ne ferească Dumnezeu de clipa în care în locul acestor literaturi și muzici străine ne vor fi aduse în țară și ilustrele personaje care le-au creat, iudeimea de la New York și din Europa de Vest și negrii din Africa. Aceea va fi clipa în care țara noastră va fi distrusă definitiv. Pentru că acești oameni ar veni cu toate obiceiurile lor, le-ar amesteca cu ale noastre și ar dezrădăcina definitiv acest neam. Acest proces se derulează deja în Vest, sub atenta supraveghere a autorităților, adică a masonilor. Oamenii sunt aduși în Vest foarte organizat, ”pe căprării” – toți pakistanezii au internet-cafeuri, toți turcii – kebabării, arabii țin tarabe la târgurile organizate pe străzi etc etc.

Ideea că „Ortodoxia nu vinde” vine dintr-un mediu extrem de restrâns, a cărui lectură se susține doar prin obligația școlară. Autorii moderniști și postmoderniști au ocupat universitățile și le impun ei înșiși elevilor și studenților ce să citească.Dar există scriitori în Ortodoxie mult mai citiți decât aceștia. O să vă dau două nume: Savatie Baștovoi și Ciprian Voicilă. Deși Părintele Savatie continuă să scrie literatură, nici unul dintre criticii „Sistemului” nu îl mai bagă în seamă. Parcă ar fi murit cu adevărat, nu doar față de duhul lumii.

Dar asta nu înseamnă că el nu are cititori, dimpotrivă scoate ediție după ediție din cărțile sale, iar la lansările pe care le face lumea se calcă în picioare. La fel, Ciprian Voicilă, autorul „Sfinților de lângă noi”. Acești autori, mult mai puțin cunoscuți în mediul filologic decât Cărtărescu sau Patapievici sunt, de fapt,mai citiți decât ei. Părintele Savatie, care e cel mai talentat romancier contemporan din România și unul dintre cei mai buni poeți ai noștri, cochetează și el uneori cu (post)modernismul, acest stil care ia ochii și mințile, dar nu oferă Adevăruri ale ființei. Dar rareori. S-ar putea construi astăzi oproză minunată pornind de la oralitate, pe urmele lui Creangă, dar fără ideile lui. Pentru că tradiția și-a transmis substanța prin vechile ei mijloace.Dar mulți dintre cei care ar putea face o astfel de proză tradiționalistă sunt extrem de departe atât de Adevărul Revelat cât și de valorile neamului românesc…

Sunt și alți scriitori tineri – Cătălina Dănilă, Ciprian Voicilă, Sergiu Ciocârlan, Raluca Brodner,Irina Bazon, Daniela Șontică, Daniel Focșa și Alexandra Svet sunt doar câțiva dintre ei – care au adus bucăți de literatură și jurnalistică ortodoxă de calitate, scrieri care merită să fie luate în considerare și  puse în valoare de către critici.

Pentru mine întoarcerea la tradiționalism înseamnă întoarcerea Acasă, într-un sens aproape la fel de profund ca și întoarcerea mea la Dumnezeu. Adecvarea sau neadecvarea la duhul unui timp ține mai degrabă de problematica abordată decât de stil, așa că îmi consider literatura de acum la fel de actuală ca întreaga literatură pe care, din nefericire, am scris-o până acum. Cu volumul de versuri dedicat Măicuții Domnului, dar și cu cel care va urma, ”Flori de foc, de gând și de lumină”, ajung, după o rătăcire de douăzeci de ani, îmbogățit cu Credința, acolo unde ar fi trebuit mereu să fiu. Sunt ferm convins că dacă aceste cărticele (de versuri!) ar ajunge cum trebuie în librării, ele ar fi mai vândute decât orice volum (indiferent de gen) al moderniștilor și postmoderniștilor. Pentru că succesul autorilor tradiționaliști e garantat, indiscutabil. El ține de ceva aflat dincolo de orice modă și timp, de ceva… sanguin. ”Sunt suflet din sufletul neamului meu” spune George Coșbuc, și spun și eu acum, cu el. Și iată că a trecut un secol de când își scria Coșbuc versurile tradiționaliste, dar, indiferent de toate avangardele și para-avangardele, copiii României cresc și azi cu versurile lui. Cu minunatele lui versuri.

Aștept ca și alți scriitori din generația mea și din generația care succede generației mele să meargă pe acest drum, care duce la succesul literar adevărat, iar nu la cel mincinos, al editorilor moderniști, postmoderniști sau chiar fracturiști. Doamne ajută!

P.S.: Îmi dau seama că există un risc în ceea ce fac. Risc care vine din partea ”elitelor” intelectuale. Dacă Bacovia, din cauza simplității sale, a fost perceput vreme de câteva zeci de ani ca fiind un poet minor, Ianuș, care vrea să renunțe și la doza de ”citadinism” a lui Bacovia, înfruntă de două ori acest risc. ”Ce vrea Ianuș?”, vor întreba ei, ”să scriem iar ca George Coșbuc?” Aceasta va fi reacția celor care așteaptă de la poezie mari ”rafinamente” intelectuale. Dar ceea ce așteaptă ei nu sunt, de fapt, finețuri intelectuale, ci complicații intelectuale de genul Nichita Stănescu. Complicații intelectualiste inutile. Lucruri prețioase – pentru ei, lucruri pretențioase – pentru mine. Eu pot să fac – ORICÂND – și ce fac moderniștii sau postmoderniștii noștri, la fel de bine ca ei. Am avut recent de făcut această opțiune – între a scrie un volum de versuri (post)modernist și a scrie unul tradiționalist. Dar volumul (post)modernist, finalizat în proporție de 75% (64 de pagini din cam 80 câte dădea semne că va avea), nu o să apară niciodată. Atașez unul dintre cele mai reușite poeme ale acelui volum, poem care a apărut și în ultima pagină a fanzinului ”Soluția (ta) pentru România”. Intelectualiștii (cei cunoscători) or să sară în sus de bucurie. Vocea lui Ianuș peste o muzică de fundal de Emile Verhaeren, cu percuția lui Maiakovski. Ce poate fi mai frumos pentru ei? Dar vă rog să citiți și al doilea poem, ”Colind cu zăpadă”, în care aveți vocea lui Ianuș susținută de corul vocilor credincioșilor ardeleni porniți pe drumul Mărturisirii Nașterii Domnului, din casă în casă. Pentru mine, din toate perspectivele posibile, al doilea poem este mult superior primului. Primul este o construcție lirică elaborată cu un mesaj relativ creștin, al doilea este o adevărată mărturisire de Credință, ridicată pe edificiul Credinței neamului meu.

Așadar, Marius Ianuș o să scrie ”ca George Coșbuc” (dar acesta e un fals, căci contemporaneitatea unei poezii se măsoară și în funcție de mesajul ei) nu pentru că ”atâta poate”, cum se vor grăbi să zică intelectualiștii, ci pentru că pentru Marius Ianuș, care știe și ce lucruri le plac intelectualiștilor și poate să scrie oricând în linia asta, poezia lui George Coșbuc este vârful poeziei compuse și cântate de neamul său.

Adevărata valoare a unei poezii nu stă în gradul ei de complicație intelectuală, cum cred unii, ci în finețea (și simplitatea – zic eu) cu care a fost compus și tăiat versul. La complicații intelectuale pot ajunge, prin exercițiu, și cei mai puțin inteligenți (și la ele ajung imediat cei nebuni), dar la limpezimea de cristal și la frumusețea versurilor lui Coșbuc, ale lui Ion Pillat, ale lui Arghezi, ale poeziilor eminesciene de influență populară, puțini pot ajunge.

Dar mă obosesc prea mult să le explic niște lucruri simple unor oameni care, potrivit pretențiilor lor intelectuale, ar trebui să le înțeleagă și singuri.

Trebuie să trimit zece exemplare din volumul de versuri pentru Măicuța Domnului unei credincioase de la Pașcani, care vrea să le dăruiască prietenelor ei. Iertați-mă.

Cele două poezii promise:

Oraşele satanei ard satanic

Femei înfofolite ca tigresele
ies din cluburi de noapte
cu fumuri de tantra…
Aţi vrea să ne-mperechem
pentru câteva avantaje
ca animalele din insula Sumatra?

Această lume e tristă
pentru că nimeni
nu iubeşte cu adevărat!
În măcelării şi pe stradă
cărnuri rotunjite
sunt scoase la mezat…

Cine e mai tare
să înfigă colţii!
Cine are mai multe banane?!
Cine se dă cu o maşină mai mare?!
Acel domn e chemat,
cu ocheade virale,
să vină
ca să dea la pistoane!

Eu vreau să stau pe un postament
şi să urlu versuri sălbatice!
În această junglă, în acest iad dement
prefer să fiu „Clovnule!”,
prefer să fiu „Saltimbance!”

Dumincă dimineaţa bisericile larg deschise
îi cheamă pe oameni acasă…
„Ieşiţi din carnea voastră
puturoasă, de pe străzi,
că în cer s-a pus masă!”,

le strigă ele oamenilor care
ies mahumuri de sub pat…
„Dar unde-am fost azi-noapte?”
se întreabă unul stând în cap în dulap…

Sufletul acestuia e ca mănuşa întoarsă
care i-a căzut din buzunar într-o baltă
de lângă trotuar, dezlânată, spartă,
stropită cu noroi de fiecare roată…

Când vine zăpada ne mai bucurăm,
pentru că Domnul ne înălbeşte trotuarele,
dar duhul satanei nu se duce din oraş…
În gânduri plutesc diavolii, banii şi poftele…

Colind cu zăpadă

În lumina blândă, albă, a amiezii
au venit în taină meșterii zăpezii
și-au țesut cu grijă un covor frumos
ca să-L veselească pe Pruncul Hristos.

Fulgi de nea (, fulgi de nea)* îi vestesc sorții
că El nu e (, că El nu e) robul morții ! (Bis)

Și-au țesut cu grijă un frumos covor
ca să nu-și rănească Pruncu-al Său picior
și să nimerească magii mândrul loc
unde înflorit-au florile de foc.

Fulgi de nea îi vestesc sorții
că El nu e robul morții !

Ca să nimerească magii mândrul staul
și să-I pună-n față florile de aur.
Să găsească ieslea unde a venit
Cel Ce ne-a salvat cu al Său colind.

Fulgi de nea îi vestesc sorții
că El nu e robul morții !

(*între paranteze varianta cantabilă.)

Anunțuri
Post a comment or leave a trackback: Trackback URL.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s