Pentru Avva Savatie

savatie-bastovoi

„Se spune despre Avva Macarie că dacă venea la el vreun frate ca la un sfânt bătrân și mare, cu frică, nimic nu vorbea cu el. Iar de-i zicea vreunul dintre frați, defăimându-l, «Avvo, când erai cămilar și furai săpun și-l vindeai, nu te săpuneau paznicii?!», vorbea cu el bucuros, orice îl întreba.” (Patericul Egiptean, Pentru Avva Macarie, 30)

Exact așa și cu… „Popa Baștovoi”. De fiecare dată când îi spuneam „Părinte Savatie, așa și pe dincolo”, abia dacă vorbea cu mine. Dar când îi spuneam „Măi, popă!” (sau, la începuturile prieteniei noastre, când îi spuneam „Ștefane”), devenea foarte prietenos, gata să stea la povești ceasuri întregi.

Pe Părintele Savatie îl știu de la începutul anilor două mii, când m-a căutat la București. I-am adus cu mine pe trei dintre colegii mei de cenaclu și am stat o vreme, punându-i întrebări Părintelui, în „sala noastră”, sala mansardată de la extremitatea dinspre Facultatea de Matematică a etajului trei din Facultatea de Litere din București. Acolo ne țineam cenaclul. Acum l-am descusut acolo pe Părintele Baștovoi, ca pe o curiozitate a naturii.

Era ciudat, mai ales pentru mine, care îl citisem, dar și pentru ceilalți, care îi știau faima de fracturist, să îl vedem îmbrăcat în haine negre. Era ciudat și cum stătea el acolo, în mijlocul nostru, ca un copil mare și cuminte.

Apoi, la cererea Părintelui, ne-am plimbat. Plimbarea a constat în două ceasuri de învârteală în jurul Universității, vreme în care Părintele ne-a povestit tot romanul său la care lucra „Iepurii nu mor – Uniunea Sovietică văzută prin ochii unui copil”, cum îl numea atunci.

Apoi l-am condus pe Părintele Savatie până la Mănăstirea Antim, unde urma să doarmă (sau de unde avea să-și ia bagajul?).

A doua zi (sau în aceeași seară, după o așteptare în fața mănăstirii?) ne-am întâlnit iar, am fost împreună acasă la un prieten scriitor, unde am băut un ceai, iar apoi l-am condus la gară.

A plecat ca un prieten drag, deși petrecusem împreună doar câteva ceasuri.

Dar eu îl cunoșteam dinainte, nu numai din cărți. Primisem de la Mihai Vakulovski o foarte frumoasă înregistrare cu melodii compuse și cântate de pe atunci numitul Ștefan Baștovoi.

Am făcut prostia să îi dau acea casetă audio lui Mircea Cărtărescu, cu gândul de a-l promova pe Ștefan, iar fata scriitorului optzecist a înregistrat peste frumoasele piese ale lui Ștefan muzică de discotecă. Tipic pentru optzeciști, pentru „opera” lor distructivă și pentru ce lasă după ei!

Erau piese foarte frumoase, care lăsau să se întrevadă cumva drumul pe care o va apuca Ștefan. Frumoase, melacolice, sentimentale, rimate și ritmate, întrunind toate calitățile care aduc valoarea scrierilor lui de atunci și până azi.

Într-una dintre ele, foarte copilăroasă, dar deplin artistică, cantautorul povestea cum îi va aduce mama lui din junglă tot felul de animale sălbatice pe care și le dorea. Această piesă m-a inspirat pentru un fragment al meu din „Ursul din Containăr”, care fusese făcut aparent pe o melodie de Pink Floyd, dar al cărui mecanism interior se baza, în fapt, pe cântecul lui Ștefan.

L-am reîntâlnit pe Părintele Savatie la Chișinău. Fugisem acolo gonit, înnebunit de o mare apăsare a diavolului. Cum am trecut granița, parcă toate problemele mele s-au ridicat de la mine. Dar au apărut iar, pentru că nu am știut să-mi aleg oamenii cu care lucram…

Făceam o revistă care a fost o vreme tipărită pe banii mei, iar apoi, după aproape un an de la înființare, a început să fie finanțată de Institutul Cultural Român. Dar imediat după ce a primit finanțare, securiștii din ICR l-au îndemnat pe cei cu care lucram să mi-o fure, pentru că eu eram „prea nervos” (adică, zic eu, incontrolabil). Pentru că legea Republicii Moldova îmi interzicea să dețin pachetul majoritar de acțiuni într-o societate editoare din RM, le-am dat acțiuni și oamenilor cu care făceam revista, iar securiștii și aceștia au întors asta împotriva mea…

Dar în toată povestea asta a fost și un punct luminos, iar acel punct luminos e Părintele Baștovoi. În primul număr al revistei, apărut pe hârtie de calitate, în regim color, am căutat să surprind esența Basarabiei. Am făcut-o printr-o imagine de pe copertă, a unei căsuțe prăpădite, într-un peisaj foarte frumos, printr-o poezie dedicată acestei regiuni (în care comparam Basarabia cu „o cenușăreasă inversă a Europei / o fată săracă îmbrăcată foarte frumos” și în miezul căreia apărea Părintele Savatie „care se roagă pentru noi”, în Cerul Basarabiei și în adâncurile ei) și printr-o trimitere de pe prima pagină. Văzusem pe o piatră mare așezată în fața unei clădiri oficiale din centrul Chișinăului inscripția „Patria mea e Republica Moldova” și am decis să o folosesc în prezentarea oficială a revistei. Așa că pe partea de jos a primei pagini a revistei, pe o bandă care închipuia un al doilea cap de pagină, apărea, pe două rânduri, motto-ul: „Patria mea e Planeta Moldova. Președintele Patriei mele e Ștefan Baștovoi.” Apoi mi s-a spus că visul studențesc al Părintelui Savatie fusese să apară o revistă literară care să-l publice pe el pe prima pagină în fiecare număr, indiferent dacă publică vreo scriere în ea sau nu… Așa apărea la noi. Pe de o parte din imboldul prieteniei pe care i-o purtam, pe de alta din cauză că numele lui de familie, găgăuz, se traduce în românește prin „cel Mare”. Ștefan cel Mare!

Aici țin minte duplicitatea celor din redacția mea. Doi dintre ei mă băteau la cap la fiecare număr să îl scot pe „Ștefan” de pe copertă. Apoi, văzând că nu cedez, unul dintre aceștia a scris un articol despre Părintele Baștovoi, articol în care îl cataloga, mincinos și schematic, drept „un călugăr ambulant”, căutând să-și asume cumva meritele pentru promovarea lui. Îmi cer iertare, nu despre asta vreau să vorbesc acum. Să îi ajute Dumnezeu și pe ei și să-i îndrepte pe drumul cel bun.

Tot în ciclul de poeme pe care îl dedicasem atunci Basarabiei a apărut și vizita pe care ne-o făcuse Părintele Savatie la Chișinău. Cum belzebucii ăștia ai mei, care căutau să-l scoată pe Părintele Savatie din revistă, mă tot băteau la cap că „Baștovoi are bani”, că „Baștovoi are jeep”, că „Baștovoi are editură”, am desfăcut toată lucrătura lor într-un vers din aceste poeme: „Părintele Baștovoi tocmai coborâse din Cer într-un jeep miraculos”. Dar, între noi fie vorba, Părintele Baștovoi nici nu are vreun jeep, ci un Mercedess clasa A, o mașină de oraș cu consum relativ mic, pe care o poți cumpăra de la nemți cu o mie de Euro. (Un altul dintre argumentele lor, de data asta posibil, a fost că s-ar putea ca Părintele Savatie să nu vrea să-și asocieze numele cu noi… Au fost, într-adevăr, pagini cu care un călugăr nu trebuie asociat, pagini pe care le-am publicat din pricina desfrânării din mintea mea, în numerele trei și patru ale revistei, parcă. Am scris și eu un text foarte regretabil… Dar Părintele nu mi-a spus niciodată nimic despre asta.)

Așadar, Părintele descinsese în mijlocul nostru dintr-un „jeep miraculos” și venise să înnopteze chiar la noi în redacție. Asta se petrecea după apariția primului număr al revistei. O surpriză de proporții, pentru că nu ne așteptam la vizita lui.

Apoi a mai venit o dată, pregătit să ne cânte ceva, iar noi l-am dus mai întâi… la crâșmă. Deveniserăm așa de buni prieteni, încât aproape că m-am mirat când mi-a spus că nu vrea să stea în încăperea de fumători a barului Enigma. Ne așteptam, poate, să bată un step cocoțat pe o masă, ca în tinerețile lui. Dar, ascultători, l-am urmat la nefumători, deși dintre noi mai toți fumau.

Am mers apoi la noua mea locuință, unde am făcut o petrecere în toată regula. Deși noi venisem cu gândul să i-l prezentăm pe chitaristul nostru, poetul și pictorul Andrei Gamarț, cântarea Părintelui a fost mult peste ce putea face acesta, așa că, profitând de calitatea mea de oaspete, i-am acordat Părintelui toată seara. Acesta ne-a cântat, iară și iară, la cererea mea, o singură piesă: „Aș vrea să-ți spun ce nu se poate spune, / și-aș vrea să-ți dau ce nu se poate da… / Exist-o stare-a inimii anume / ce-aș vrea s-o-mpărtășesc cu dumneata…”

Ce ar fi zis milițienii falsei Ortodoxii, de pildă cei care îi înfierează pe călugării care au mașini sau pe cei care cântă la chitară, dacă ne-ar fi văzut pe noi, bețivanii și nebunii fracturiști, stând în crâșmă cu „Popa” Baștovoi? Dar ce ar fi zis Domnul Hristos? Întrebarea și răspunsul ar fi fost, de fapt, aceleași: „De ce mănâncă și bea Învățătorul vostru cu vameșii și cu păcătoșii?” „N-au trebuință de doctor cei sănătoși, ci cei bolnavi.”

Iar Părintele Baștovoi chiar duce la îndeplinire această muncă de întoarcere a oamenilor către Dumnezeu. Eu sunt o dovadă în acest sens. Dar cred că exemplul lui, al unui scriitor care s-a călugărit foarte tânăr, în vreme ce părinții prietenei sale le pregăteau nunta, a fost urmat de mulți alți scriitori și artiști. De Adrian Urmanov și Andrei Peniuc, care amândoi sunt astăzi călugări cu metania la Mănăstirea Râșca, de Marius Ștefănescu, care a îmbrăcat și el straie negre, la un așezământ monahal pe rit vechi din preajma Bucureștiului (nu intru în discuții cu privire la ritul vechi, remarc doar că trăsăturile feței lui Marius semană izbitor cu cele ale feței lui Sandu Tudor), dar și de câțiva artiști și scriitori tineri basarabeni, ale căror nume îmi scapă, pentru că nu au lăsat prea multe urme în lume sau pentru că nu am urmărit eu atent evoluția lor.

Până la urmă, ăsta e rostul unui călugăr – să meargă pe urmele Domnului Hristos și să desăvârșească lucrarea Sa, în felul în care a arătat El că trebuie făcută. Sunt călugări care cred, însă, că singura lucrare necesară călugărului e să țină jurmământul depus la călugărire. Eu nu cred asta, ba chiar am o neînțelegere legată de acel jurământ: „Iar înainte de toate, fraţii mei, să nu vă jurați nici pe cer, nici pe pământ, nici cu orice alt jurământ, ci să fie pentru voi ce este «Da», da și ce este «Nu», nu, ca să nu cădeți sub Judecată!”, ne-a spus Sfântul Apostol Iacov, ruda Domnului, cel dintâi Episcop al Ierusalimului. Dar Psalmul 75 îndreptățește legământul monahal: „Faceţi făgăduinţe şi le împliniţi Domnului Dumnezeului vostru.”

Cred cu tărie că Părintele Baștovoi poate să stea la orice masă de bețivani și să călătorească cu orice fel de jeep, oriunde, că tot își va păstra gingășia sufletească, acea copilărie eternizată care ne atrage așa de mult către Sfinția Sa. Și cred că lucrarea pe care și-a luat-o Părintele Savatie, Apostolatul, este adevărata lucrare care li se cere tuturor celor care îmbracă straiele Bisericii, preoți sau călugări.

Dar înainte de întâmplarea de la Barul Enigma, Părintele Savatie ne-a invitat la o conferință a sa. A fost foarte interesant, pentru că a vorbit despre toate bolile lumii de azi, chiar și despre homosexualitate. Conferința a ținut două ore, iar sala în care a cuvântat Părintele era arhiplină. Noi, adică eu, poetul Eugen Cioclea – Dumnezeu să-l ierte! – și unul dintre redactorii revistei ieșeam din când în când să „ne aerisim” pe coridor, nerezistând la fluxul de informații cu care ne bombarda Părintele. În sala din spatele sălii în care se conferenția începuse o mare hărmălaie. Cineva exersa jocurile de capră. „Au început și ăștia?!”, a zis Părintele la un moment dat, „era de așteptat… Mă mir că ne mai lasă să vorbim aici…” Atunci mi s-au deschis cumva ochii asupra lumii acesteia, asupra luptei dintre Bine și Rău care se dă continuu în jurul nostru.

Dar mai toate gândurile pe care le-a trimis Părintele Savatie către mine, de la simple dedicații la discuții lungi, s-au dovedit pline de miez. Nu imediat, ci în timp, toate mi-au descoperit un conținut ascuns, sădit în ele de Dumnezeu.

Dar câtă lume nu îl iubește pe acest Părinte plin de candoare, acest demn urmaș al Sfinților Apostoli ai Domnului Hristos! Câtă lume nu l-ar vrea Episcop sau Mitropolit! Mai ales că s-a arătat un adevărat oștean al Domnului Hristos, înfierând fără teamă bolile care au atins Biserica și pe slujitorii ei. Fără să pregete, cu un curaj aproape nebun, care îi face pe securiștii și pe masonii din vreo trei țări să caute cu orice chip să îl „prindă”. Să vrea Dumnezeu să îl vedem în fruntea Bisericii Basarabiei!

Și aș vrea să spun două lucruri despre el și ca scriitor. Îl consider cel mai bun și cel mai citit scriitor român al zilelor noastre. Dacă o parte a criticii se preface a nu observa asta, e pentru că acea parte a criticii nu citește pagini pe care apare Numele Domnului nostru Iisus Hristos. (Din motive pe care mulți dintre noi le știm…)

P. S.: Opresc deocamdată aici seria acestor portrete intitulată Escadrila Ortodoxă. Gândul de a face această serie m-a luat pe nepregătite și, fiind un om mai degrabă retras, nu mi-am făcut tema pentru lecția asta… Sunt mulți tineri intelectuali ortodocși despre care aș vrea să scriu, sunt convins că sunt încă și mai mulți cei despre care merită să se scrie, dar simt că pe cei mai mulți dintre ei nu îi cunosc îndeajuns. Voi face acest efort de cunoaștere, iar apoi, poate în câteva luni, voi reveni cu noi episoade ale „Escadrilei”. Mi-ar face o mare plăcere să scriu despre: Apărătorul.mdMircea Pușcașu, Vlad MihaiMihai Silviu ChirilăSergiu Ciocârlan, Marius Iordăchioaia, Cristian Stavriu, Cezarina Condurache, Otilia Hrimiuc, Alexandra Hîrlavu, Daniela Șontică, Fratele Gabriel, Laurențiu Dumitru, Iulian Proca, Ovidiu Hurduzeu, Augustin Păunoiu, despre redacția de la Moldova Ortodoxă, despre Sora Simona și despre mulți alții. Dar să vedem ce va rândui Dumnezeu.

Anunțuri
Post a comment or leave a trackback: Trackback URL.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s