Pustnic pentru o noapte (Prima călătorie la Athos)

Anomismiei, pentru prietenia arătată

(Această povestire a fost atașată și la finalul cărții Gânduri de pe Drumul Crucii mele.)

 

Încep istorisirea acestor întâmplări și a interpretărilor aferente lor în orașul Kalamaria, suburbie a Salonicului întinsă de-a lungul golfului, la sudul metropolei.

Când am venit aici mai aveam unsprezece Euro, iar acum nu mai am nici șapte. Dar am o pungă cu bere și una cu pâine – hrana mea pe următoarele două zile. Voi petrece câteva zile într-un fel de vagabondaj. Dar să vedeți cum a fost…M-am certat cu părinții mei, în special cu taică-miu, din pricina nesiguranței mele materiale. De parcă ar fi vina mea că trăim în nenorocirea în care trăim, conduși de oamenii de care suntem conduși (în toate domeniile, inclusiv cel al Culturii). Taică-miu ar vrea să lucrez la „Transilvania Express”, la secția Politică a acestui ziar, unde mi s-a oferit un post nu pentru experiența mea sau pentru că aș avea vreun merit, ci pentru că îl cunoaște el pe patron. Dar eu aș mai lucra la o publicație lumească doar din perspectiva unei rubrici sau a unei pagini dedicate Credinței.

Duhul lumesc, materialnic al tatălui meu m-a supărat atât de tare, încât m-am decis să plec unde văd cu ochii. I s-au șters cu desăvârșire din minte anii îndelungați în care nu a lucrat și deceniile în care a locuit cu chirie, iar acum, când are bani și casă, îi vine greu să-i dea ceva chiar și copilului său…

Firește, ocupația mea, scrisul, i se pare neproductivă. Nici nu ar avea sens să-i explic ce control diabolic a instaurat securitatea asupra cuvântului scris și ce piticanii și-au făcut loc în uniunile de creație, în minister, în consiliile județene și în ICR și cum mănâncă ăștia toți banii destinați Culturii române… Acești bani nu ajung la mine, iar când au fost pe punctul de a ajunge, în cazul revistei „Stare de Urgență”, mi s-a cerut să renunț la părerile mele și, apoi, la conducerea acestei reviste… Dar taică-miu o ține pe a lui: „Trebuie să faci și tu CEVA”.

Să fac CEVA? Așa mi-a venit gândul de a merge la Muntele Athos. Iar ideea de a trăi în pustnicie îmi dă târcoale de mai multă vreme, mai ales din pricina vremurilor pe care le trăim. Ce ar putea fi mai CEVA decât să te pustnicești la Muntele Athos?

NEA RODA

Plec la drum cu foarte puțini bani, ca unul care, după spusele lui taică-miu, „nu produce nimic”. Deși eu produc ceva, anume literatură. O literatură de o anumită originalitate, destul de cunoscută cititorilor, în pofida piedicilor continue pe care au căutat să mi le pună securiștii, invidioșii și cei care s-au simțit lezați de opiniile mele. Cum spuneam, aș fi putut cândva, în două rânduri, să închei câte un pact rușinos al tăcerii, unul cu Uniunea Scriitorilor, altul cu Institutul Cultural (de fapt, Securist) Român, dar nu am făcut-o. Și mă felicit pentru asta.

Plec, așadar, cu banii aproape de limita strictului-necesar. Pe de o parte, mă gândesc cum să economisesc cât mai mult, pe de alta… îmi zic că oricum nu mă voi mai întoarce. „Drumul meu are o singură direcție.” Și, dacă punem la socoteală și „dimensiunea Timp”, drumul vieții mele chiar are o singură direcție.

Ce am pus în voluminosul meu bagaj i-ar uimi pe mulți: am o țeavă de burlan de un metru, un metru și ceva, din care vreau să îmi fac horn pentru bordeiul pe care plănuiesc să îl sap la Athos. (Deși aici am o mică problemă, pentru că pământul Athosului, văzut în fotografiile de pe internet, mi s-a părut foarte pietros…) Am, apoi, un acoperitor pentru această țeavă, ca nu cumva să intre apa în horn. Mai am o cazma (fără coadă, pe care urmează să mi-o confecționez), o unealtă pentru răsaduri, care poate fi folosită la o adică și la săpat într-un pământ mai dur, unelte de pescuit, două cearșafuri, dintre care pe unul îl înghesui în țeava „hornului” împreună cu niscaiva haine, iar în celălalt înfășor această țeavă, așa încât nu se mai vede ce e cu ea, apoi mai e și sfoara pe care am trecut-o de la bun început prin țeavă, iar mai apoi am înnodat-o dând întregului un aspect de tolbă vânătorească. Mai am un rucsac cu haine, baterii (zeci de baterii), aparatul foto și o paporniță de rafie de la magazinul BILLA, din care răzbate afară vârful bățului undiței cu mulinetă. Trei bagaje relativ voluminoase, dar nu foarte grele.

La Athos aveam să văd că gândul privitor la duritatea pământului e destul de îndreptățit. Cu toate
astea, am găsit un posibil loc pentru un bordei. Dar despre acestea vă voi vorbi mai încolo.

Ca să economisesc bani, mi-am făcut planul în felul următor: să intru în Athos pe jos, fără aprobare, pe partea peninsulei opusă celei pe care se intră de fapt, adică pe la Nea Roda. „Voi urca”, îmi ziceam, „peste creasta peninsulei care se întinde la Nord de Nea Roda, voi intra înăuntrul Republicii Eclesiale Athos, iar apoi voi fi liber să fac ce vreau.” Pare simplu, nu?

La ora 16.30 urc în autocarul care mă va duce în împrejurimile orașului Asprovalta, la Nea Vrasna. Aflu asta pe drum, pentru că destinația pe care mi-o alesesem inițial fusese Asprovalta. Dar e mai bine așa. În fapt, cel mai util mi-ar fi fost să le spun să mă lase la Stavros, dar așa nu aș fi văzut minunata plajă de la Nea Vrasna.

Îmi spun asta în vreme ce înaintez pe țărm către acest sătuc cu cele trei bagaje ale mele atârnându-mi de umeri și de mâini.

Întâlnesc, între Nea Vrasna și Stavros, câțiva negri, la câteva sute de metri unul de altul, cărând nimicuri pe care le vând pe plajă. Căldura se intensifică. Am coborât din autocar în jurul orei 11 dimineața, iar acum ne îndreptăm spre prânz. Ajung să regret dușurile pe care le găsisem pe marginea falezei la Nea Vrasna, dușuri de care am profitat din plin. De altfel, cum am ajuns pe plajă, cum mi-am lăsat papornițele și am făcut prima mea baie în mare. Însoțitoarea autocarului insistase să îmi dea mobilul responsabilei pentru Nea Vrasna, dar eu nu mai aveam chef să caut prin bagaje după mobil, căruia îi și scosesem bateria, sau după pix și hârtie. Am îngăimat o scuză și am plecat. Liber. Departe de casă. Spre Athos.

Odată ajuns la Stavros, încerc să iau o „ocazie” către Nea Roda. Dar nu oprește nimeni. Turiștii sunt reținuți, iar localnicii, nu înțeleg de ce, nu mă iau.

După vreo oră de stat într-o stație de autobuz, prilej de a face cunoștință cu berea grecească, aflu că urmează să vină un autobuz pentru Olimpiada. La Olimpiada îmi dau seama că m-am aventurat pe un drum foarte puțin circulat, care trece prin niște sătuce de munte. Totuși, surprinzător, nu aștept mult. Cu o succesiune de două ocazii înlănțuite ajung lângă Stratoni, iar apoi, după ce mănânc niște mure de pe marginea drumului, în remorca unui jeep, la Ierrissos.

Aici nu mai găsesc ocazie pentru Nea Roda, care e la vreo șase kilometri, dar, după ce urc dealul dintre aceste două localități, înțeleg de ce nu a venit această ocazie și nici nu mi-o mai doresc. La capătul unei întinderi de frământătură muntoasă se ridică, în depărtare, pietroasă, parcă ireală, stânca Muntelui Athos. Văd și Uranopolisul, orașul prin care mi-am propus să nu trec, în vale, pe celălalt țărm al peninsulei pe care înaintez. În fapt, sunt pe al treilea deget al peninsulei Halkidiki, o frumoasă regiune cu munți mici, dar stâncoși și abrupți, care își întind oasele pietruite în mare. Acești munți sunt plini de o vegetație pitică și țepoasă, de arbuști care aduc pe undeva cu măceșii noștri, deși cei mai mulți nu au fructe. În locurile mai bogate în apă curgătoare se înalță semeți sau răsfirați
către cer două feluri de pini. Unii – drepți și subțiri ca niște lumânări, de un verde foarte închis, bătând către negru, alții – de un verde obișnuit, cu coroane răsfirate, rotunde. Pe marginea drumurilor se găsesc multe tufe de mure.

Nea Roda e ultima localitate de pe țărmul stâng al peninsulei Athos, înainte de intrarea propriu-zisă în Republica Ecleziastică.

Când ajung aici soarele se îndreaptă deja spre Apus, așa că mă hotărăsc să rămân până a doua zi seara, ca să am unde să stau la Sfânta Liturghie. Biserica, frumoasa biserică a acestui sătuc, e chiar pe drumul pe care mă îndrept către plajă.

Îmi caut un loc de dormit și îl aflu repede, pentru că Dumnezeu îmi răspunde și îmi rezolvă foarte repede nelămuririle acum. Înainte, parcă nu Îi înțelegeam limbajul și mesajele atât de limpede.

Plaja din Nea Roda nu e mare, iar în această seară de sâmbătă e înțesată de tarabele unor vânzători ambulanți, africani, greci și ruși, care vând mărunțișuri.

Cuvântul „Nea” de la începutul denumirii unor localități grecești înseamnă „Noua”. Acesta sunt foste localități din Asia Mică strămutate aici la începutul secolului trecut, în cadrul unui schimb de populație între greci și turci. De fapt, se pare că a fost vorba de deportări în toată regula, survenite pe fondul unor tensiuni.

Din păcate, unii dintre grecii ajunși aici au venit cu obiceiurile mahomedanilor. Îi văd pe bărbații localității strânși pe terasele cafenelelor, urmărind meciuri și bând cafele interminabile. Dar nu asta e cel mai grav: când am coborât spre Nea Roda, am auzit hăuituri specifice unui minaret…

După ce beau câteva beri, mă bălăcesc în mare și mă învârt un pic pe faleză. Apoi, după ce s-a întunecat, mă duc pe costișa pe care mi-am lăsat bagajele și mă culc chiar acolo, sub niște tufe. Nu e ușor să dormi în natură, dacă nu ești învățat, iar eu nu prea sunt. Așa că adorm foarte greu, după o lungă luptă cu țânțarii, cu spinii tufelor și cu costișa abruptă.

A doua zi, la Biserică, e foarte frumos. Sunt aici niște icoane superbe, unele de o vechime evidentă, iar Stăpâna locului e chiar Măicuța Domnului.

După slujbă mă hotărăsc ca, după încă o baie, să mă îndrept totuși către Uranopolis. Noaptea petrecută pe costișă, dar și țărmul stâncos pe care îl văd îndreptându-se în ocolișuri repezi către Republica Bisericească, dar și chinul pe care l-am avut în etapele de mers pe jos cu bagajele mele, m-au făcut să mă hotărăsc să merg totuși cu bacul.

Găsesc o stație de autobuz și aflu că autobuzul către Uranopolis urmează să treacă pe acolo într-o jumătate de oră. Îmi rânduiesc papornițele lângă un pom, mă așez pe bordură și aștept. Îmi place că în această stație e o bisericuță în miniatură închinată Măicuții Domnului. Puterea și lucrarea Lui Dumnezeu nu țin seama de dimensiunile noastre. Prima Casă pământeană a Lui Dumnezeu, făcută de evrei, era o ladă mai mare, purtată pe umeri. În ea încăpea Nesfârșitul.

Brusc, pe partea cealaltă a drumului apare un om de trei ori mai încărcat decât mine. În stație suntem doar două persoane – eu și o fătucă, după aparențe turcoaică. Fătuca va aștepta în acea stație și după ce eu voi fi plecat de acolo.

Îl salut pe omul zdrobit sub încărcătura bagajelor care înaintează greu pe partea cealaltă a drumului. Mă salută și el și vine către mine. Ne regăsim repede ca fiind români și îmi spune pe scurt povestea lui: numele său e Bogdan Rusescu și până în urmă cu trei ani și câteva luni a lucrat la București, ca agent de asigurări. Apoi a locuit vreme de trei ani în Bulgaria, la Burgas, iar acum se îndreaptă către Muntele Athos.

După înfățișare, pare să aibă undeva spre șaizeci de ani. Are chelie și barba albită, dar musculatura care răzbate de sub tricoul tăiat la umeri, „marinărește”, și faptul că e foarte bronzat îi dau un aer mai tineresc.

Omul are un rucsac înfiorător de mare. În fapt, un rucsac „umflat”, din stofă militară. Pe lângă acesta mai cară, în fiecare dintre mâini, câte o paporniță care pare umplută până la refuz, atârnând greu. Sub greutatea tuturor acestora, pare gata să se frângă în orice clipă. Îmi amintește de mine, în pelerinajul pe care l-am numit „Drumul Crucii”. Mai ales când îmi spune:

  • Am făcut șapte sute de kilometri pe jos!

Exact atât am făcut și eu. Îi spun asta, fără a-i da însă detaliile pelerinajului meu.

N-aș vrea să îl smintesc și să îl fac să așeze, peste tot ce are deja în spate, și o cruce…

Detaliile poveștii sale aveam să le aflu, în aceeași seară, pe una din plajele din Uranopolis, și în dimineața următoare, la coada pentru biletele de feribot, la care eu stăteam și pe care el o iscodea. Acum, în stația de la Nea Roda, Bogdan Rusescu nu vrea să aștepte autobuzul pe care îl aștept eu și pornește la pas, clătinându-se sub povara sa, spre Uranopolis.

SFÂNTUL MUNTE

La Uranopolis, găsesc repede locul unde e Biroul pentru Diamonitirioane (pașapoartele Sfântului Munte). Închis, firește. Apoi mă îndrept către plajă.

Mă postez la capătul primului golf al Uranopolisului, unde fac o baie. Apoi, îndemnat de Duhul Sfânt, cred, mă hotărăsc să trec dealul, spre al doilea golfuleț. Pe țărm, accesul pare blocat de niște stânci. Trec dealul, printre tufele zgârâietoare de scaieți, apoi îmi găsesc un loc de dormit, sub niște măslini, și îmi adăpostesc acolo bagajele.

Cobor pe plaja celui de-al doilea golf. E deja vremea apusului. După puțină vreme îl văd pe omul de la Nea Roda, pe Bogdan Rusescu, coborând pe plajă, strivit sub greutatea poverilor sale. Se așează în capătul cel mai îndepărtat, față de Uranopolis, al golfului în care suntem. Îl las să se aranjeze, iar apoi mă îndrept către el. După ce ne bălăcim un pic, continuăm discuția începută la Nea Roda, stând așezați în apa mică de la malul mării.

Se duce la Muntele Athos în speranța că va găsi vreo mănăstire care să-i dea ceva de lucru. Nu vrea bani, ci doar cazare și masă. Dar eu cred că ar fi bun și de călugărie, pentru că Bogdan Rusescu are, în mod cert, un fel duhovnicesc de a înțelege lumea: „Dacă va vrea Dumnezeu”, îmi spune el. „Dacă nu va vrea, poate că sensul a fost doar să vin până aici, să fiu respins și să plec mai departe…”

Așadar, Bogdan Rusescu a abandonat serviciul pentru că sistemul asigurărilor financiare i se părea o mare minciună. În fapt, pentru a-și justifica slujba trebuia să facă niște asigurări fictive, iar la un moment dat a renunțat să le mai facă.

Cândva a avut și o locuință în București. Și-a vândut locuința și, de banii căpătați, a modernizat locuința femeii cu care trăia. Apoi, după ce a renunțat la slujbă, aceea l-a alungat.

Un prieten marinar i-a cerut să aibă grijă de casa pe care tocmai și-o cumpărase în Burgas, Bulgaria. Bogdan a locuit acolo trei ani, apoi, pentru că prietenul acela a vândut casa, a ajuns pe drumuri. S-a hotărât să plece spre Sud, spre Grecia. A mers câteva sute de kilometri, până la Adrianopolis, unde s-a stabilit vreme de trei luni. Aici a trăit ca vagabond, sub un balcon aflat la parterul unei clădiri de utilitate publică.

La început a dus-o destul de greu, scormonind prin gunoaie, apoi s-a împrietenit cu o cerșetoare a locului, care „l-a promovat”, după cum îmi zice el, în mediul bisericesc local. Și a început să aibă de toate. După trei luni, poliția i-a cerut să părăsească localitatea. Aflând asta, grecii care îl susținuseră i-au adus o mulțime de lucruri, până și un miniaragaz cu butelie, un fel de primus. De aici bagajul uriaș pe care îl cară în spate.

Însoțit de tristețea și lacrimile cerșetoarei care „îl promovase”, o femeie gârbovă – și aici Bogdan
Rusescu se întreabă în ce fel ar fi rezistat tentației de a rămâne dacă ar fi fost vorba de o femeie frumoasă – sărmanul nostru pleacă la drum.

A ales să vină la Athos pentru că găsise pe jos o hartă a Athosului și pentru că cerșetoarea cea gârbovă îl sfătuise să-și îndrepte pașii încoace.

După ce se înserează îl las pe Bogdan acolo și mă duc la locul unde îmi lăsasem eu bagajele. Nu e ușor să dormi în aer liber, dacă nu ești învățat cu asta. Totuși, am făcut progrese.

A doua zi Bogdan Rusescu va da târcoale locului de unde se cumpără biletele și feribotului, însoțindu-mă în plecarea mea. Nu poate să plece și el odată cu mine – are nevoie de Diamonitirion, iar asta durează o zi, și oricum vroia și să-și mai spele niște haine…

După ce mă despart de Bogdan Rusescu, plec spre Athos. Pescărușii zboară deasupra feribotului și înhață din zbor, sau chiar din mână, bucățile de pâine care li se întind sau aruncă.

I-am regăsit pe punte pe Paul Wilms, un belgian obișnuit cu pelerianjele anuale de câte șapte sute de kilometri (!!!), cu care făcusem cunoștință încă de la casa de bilete, pe un băiat cu un limbaj cam șmecheresc, care cred că e „sârmist”, care vrea să escaladeze Vârful Athos și pe doi greci, pe care aveam să-i mai întâlnesc de două ori – o dată la Kareyes, capitala peninsulei, și a doua oară în autobuzul de plecare, la Ierissos.

Pe „sârmist” îl întreb în față dacă e practicant de yoga sau „sârmist”, încă de la primele lui vorbe. Cei care au trecut serios prin experiențe din astea au rămas tarați de un duh al mândriei, al importanței propriei persoane, străin Ortodoxiei. Îmi răspunde, firește, că „le-a făcut și pe astea”. (Pentru cei care nu sunt la curent: „sârmismul” e o rătăcire de tip yoghin apărută în Biserica noastră. Unii ortodocși, dar cine știe dacă mai sunt ortodocși?, merg la Biserică la „vânătoare de energii”, energii pe care le și testează cu niște sârme, fără să-și mai bată capul cu întrebările „prin ce” și „de ce anume” vine Duhul Sfânt, pentru că Acesta trebuie că e sursa așa-ziselor lor „energii” care apar la Sfânta Liturghie…)

Cu belgianul și cu unul dintre greci vorbesc în franceză, cu celălalt grec care a lucrat prin România, în română și în engleză, cu „sârmistul” – în funcție de cine mai participă la discuție… în trei limbi deodată. Așa ajungi să le vorbești stricat pe toate, pentru că mintea omului trebuie „setată” în timpul unei conversații pe „o singură undă”.

Pe o hartă a „sârmistului” văd că la Vatopedu, unde am eu de gând să merg, aș ajunge pe jos mai repede dacă aș coborî la pontonul pentru Mănăstirea Zografu. Zis și făcut. Înaintea mea mai coboară și un Părinte care fusese chiar în fața mea și la coada de la bilete. Acestuia îi vine în întâmpinare un jeep, care ne ia pe băncile remorcii și pe noi – pe mine și pe un tânăr bulgar care își caută de lucru la mănăstire.

Cele două coaste ale peninsulei Athos diferă foarte mult între ele. Cea dinspre Sud-Vest e aridă, așa că mănăstirile de aici, construite din piatră, au o duritate de citadele. Impresia de ariditate e
accentuată și de o zonă incendiată, chiar la intrarea pe această limbă de pământ de cincizeci de kilometri lungime și șase-opt kilometri lățime.

Cealaltă coastă, cea dinspre Nord-Est, e umedă și bogată în vegetație. Primele mănăstiri ale Athosului au apărut aici: Marea Lavră, fondată de întemeietorul vieții de obște de la Sfântul Munte, Sfântul Atanasie, apoi Vatopedu și Iviru.

Mănăstirea bulgarilor, Zografu, e situată pe culme, undeva la mijlocul peninsulei. Păduri frumoase o înconjoară din toate părțile, iar unor clădiri dărăpănate, gata să se prăbușească, le iau locul altele, noi.

Când intri la o mănăstire de la Athos ești tratat după un tipic precis: ești așezat la o măsuță, în arhondaric, și ești servit cu apă, uzo și rahat. Dar la Zografu eu nu am mai așteptat tratația, de care aveam să aflu cu adevărat doar la Prodromu. Am băut un pahar cu apă rece, de la un dozator, mi-am luat calabalâcul în spate și am pornit spre Vatopedu.

Până la vreo doi kilometri de Vatopedu drumul e foarte bun. Pare un drum de prin pădurile noastre. Dar apoi… Călugării care s-au canonit cândva în aceste mănăstiri au stricat drumul intenționat… Dalele de piatră înfipte pieziș în pământ, cu muchiile în sus, îmi fac călătoria foarte dificilă.

Dar, fie… „Drum călugăresc”… cu cât mai rău, cu atât mai bine.

Și, chiar dacă nu mă veți crede, e evident că această cărare care străbate pădurea a fost stricată intenționat, la capătul unor ani de muncă „nebunească”.

Sigur, eu am urmat drumul pietonal, cel marcat ca atare, dar am impresia că există între Zografu și Vatopedu și un drum mai bun, făcut mai recent, pe care eu l-am părăsit imediat după ce am plecat de la Zografu, drum accesibil chiar și mașinilor de teren.

La Vatopedu mi se spune că nu pot fi cazat acolo, pentru că nu am rezervare. Am reușit să ajung până aici, am făcut o baie în mare, îmbrăcat, ca să nu încalc vreo lege a Muntelui, și mi-am adăpostit două dintre bagaje sub un copac cu frunzișul foarte bogat.

Cei trei români pe care îi întâlnesc pe plaja Vatopedului, dintre care unul e cam țâfnos și pare să se dorească liderul lor, nu reușesc să-mi strice buna dispoziție, în pofida unor priviri cam chiorâșe, legate, poate, de bagajele mele.

În curtea mănăstirii sunt mai mulți români, care așteaptă la Părintele Chiril, duhovnicul de aici. După ce beau un pahar cu apă rece în arhondaricul de la Vatopedu (și am specificat de mai multe ori că aș vrea apă rece, pentru că apa de la cișmele e… caldă), îndrumat de un călugăr român care seamănă destul de bine cu Părintele Arsenie Boca, cel din tinerețe, mă îndrept către Chilia Sfântului Ipatie. Știu că la Sfântul Munte chiliile sunt ca schiturile noastre și mai știu, de la o prietenă sibiancă, Sora Simona, că la Chilia Sfântului Ipatie, ctitorie a unor călugări din zona Sibiului, a poposit Părintele Arsenie Boca în cele câteva luni pe care le-a petrecut la Athos. Acesta e motivul pentru care mă îndrept într-acolo.

Mă rătăcesc pe niște drumuri de munte încâlcite și, când simt că nu mai pot răzbi, strig către Sfântul Ipatie să mă ajute. Și, imediat după strigătul meu, apare un jeep cu niște români, care mă iau cu ei către această Chilie.

Chilia Sfântului Ipatie e așezată într-una dintre cele mai plăcute zone ale peninsulei Athos, cea mai grozavă între cele văzute de mine. Pădurea din jur e plină de izvoare și pâraie care dau locului o notă foarte… românească.

Din păcate, Părintele Stareț îmi spune, și încă de două ori, că nu pot să rămân decât pentru o noapte… M-aș fi bucurat să pot să stau mai mult.

La masă trebuie să vină toată lumea. În vreme ce mâncăm, ultimul venit, Fratele Ionică, ne citește din Proloage. E foarte tânăr și se poticnește la cuvintele vechi sau complicate, iar Părintele Stareț îl corectează pe alocuri.

Călugărul care conducea mașina cu care am ajuns aici îmi dă un sfat interesant:

  • Nu trebuie să îți propui ceva când spui Rugăciunea. Trebuie numai să o spui.

Îmi voi aminti acest sfat și îl voi folosi într-una din nopțile următoare. Nu știu cum alunecase discuția noastră spre asta, dar am impresia că sfatul a venit oarecum din senin.

A doua zi, dis-de-dimineață, plec spre Kareia, capitala peninsulei, cu gândul să-mi prelungesc viza până la treizeci de zile. Pe drum am surpriza unui smochin încărcat cu roade coapte, foarte dulci.

Deși trec foarte puține mașini, găsesc imediat ocazie. Ocazia asta mă duce până la intersecția drumului care leagă Vatopedu cu Dafni cu drumul care coboară către Kareia, undeva în vârful dealului care se înalță deasupra capitalei peninsulei. Pe câțiva kilometri în jurul capitalei, drumurile sunt foarte bune, largi și asfaltate. În rest, sunt drumuri de pietriș, care se umplu de praf la trecerea mașinilor. Dar multă lume nu vede cu ochi buni modernizarea drumurilor de pe Muntele Athos. Părinții bătrâni se opun cu vehemență acesteia, pe când cei mai tineri se arată indulgenți față de ea, ba chiar doritori de schimbare. Inutil să mai spunem cine are dreptate. Mă opresc deasupra Kareiei cu gândul să fac o poză în care să apară această localitate, țărmul de Nord-Est al peninsulei și marea. Dar căpăcelul de la bateriile aparatului meu foto cade în tufișuri și, oricât l-aș căuta, nu îl mai găsesc. Iau aceasta ca pe un semn că nu am venit aici pentru „distracție”, nu trebuie să fac turism și poze turistice. Las căpăceleul acolo și merg mai departe, consolându-mă cu murele de pe marginea drumului.

La Kariyes (cum îi spun grecii acestei așezări), aflu că viza mea nu poate fi prelungită. Ea e pentru o singură mănăstire – pentru Schitul Prodromu.

Îmi propun să stau mai mult de patru zile, chiar dacă nu am aprobare pentru asta. Dar socoteala mea e una, iar ce va fi alta…

Străbat micul târgușor al Kareiei, îi regăsesc pe grecii de pe bac, apoi cobor către țărm, la Mănăstirea Iviru.

Cam o oră de mers. E ciudată o lume fără femei. Ciudată, dar foarte liniștită. În tot pelerinajul meu la Muntele Athos am văzut doar doi oameni care mi s-a părut că trebuie ocoliți.

Poate și din pricina situației mele familiale, mi se pare foarte ușor de trăit într-o lume fără femei. Sunt mult mai împăcat aici.

IVIRU – LA PRIMA VEDERE

La Iviru, în pridvorul bisericii, admir frumoasa pictură care trebuie să-l fi inspirat pe Părintele Arsenie în lucrarea sa de la Drăgănescu. Îmi dau seama de asta din felul în care sunt realizate și dispuse în cadrul benzilor pictate inscripțiile textuale.

Nu stau mult la Iviru. Voi reveni aici peste o zi, pentru hramul mănăstirii, marea sărbătoare a Adormirii Maicii Domnului. Atoniții urmează calendarul vechi, așa că voi mai sărbători o dată, împreună cu ei. Pornesc spre Prodromu.

Găsesc repede o ocazie care mă duce până la drumul către Mănăstirea Filoteu. Apoi, chiar în intersecția aceea, un Părinte îmi dă apă și smochine din grădina sa. După care, foarte repede, prind o nouă ocazie, până aproape de Marea Lavră, șofer fiind un călugăr georgian.

După asta, mă ia un Părinte român de la Schitul Lacu, care merge chiar la Schitul Prodromu, la duhovnicul său.

Oprim să luăm apă din pârâul Sfântului Atanasie, inițiatorul vieții de obște la Athos, și aflu istoria apariției acestui izvor: Sfântul Atanasie a lovit cu toiagul în piatră, iar aceasta s-a crăpat în forma Sfintei Cruci, lăsând cale liberă către mare unui izvor. Potrivit Părintelui care mă conduce, puritatea apei acesteia e atât de neobișnuită, încât cercetătorii care au făcut studii de laborator asupra ei au rămas uimiți.

Părintele îmi povestește și cum a devenit rasofor, în urmă cu trei ani. A venit la Prodromu cu o problemă gravă, iar Părintele Iulian, care e acum duhovnicul său, i-a ieșit în cale, la poarta mănăstirii, și i-a răspuns la întrebările lui, fără ca el să apuce să întrebe ceva. Părintele Iulian i-a spus și că se va călugări – dar încă nu a făcut-o.

PRODROMU

La Prodromu fac cunoștință cu ospitalitatea atonită tipică. Mi se pun în față, de mai multe ori, păhărele cu uzo, pahare cu apă și bucăți mari de rahat, din care tot servesc.

În cele din urmă, sunt și cazat, într-o încăpere de la etaj cu vedere spre munte, împreună cu mai mulți credincioși. Schitul Prodromu, de fapt, o mănăstire în toată regula, este foarte aproape de Vârful Athos și de extremitatea întinsă în mare a peninsulei.

În toiul nopții aveam să aud niște „au”-ituri foarte ciudate ale unor păsări sau animale strânse lângă zidul mănăstirii. La început mi s-a părut că sunt pisici, pentru că am văzut câteva pe peninsulă… Apoi – pescăruși… Apoi – coioți… Ca la sfârșit să mă gândesc că vor fi fiind, pur și simplu, niște aghiuțe.

Până la urmă cineva, cred că un călugăr, a alungat acei „au-itori” care scârțâiau glasuri groaznice pe lângă ziduri, cu un singur strigăt.

Dar înainte de asta a mai fost un episod interesant, seara, vizita mea la Părintele Iulian.

Părintele de la Schitul Lacu, cel care m-a adus cu jeepul, mi-a recomandat să mă duc și eu să îl vizitez. Iar după ce a ieșit de la spovedit, a venit la mine și mi-a spus că Părintele Iulian mă va primi după Vecernie.

Plec de la slujbă cu puțin înainte de sfârșitul acesteia, ca să am șansa să îl găsesc pe Părintele Iulian singur.

Părintele abia dacă întoarce un pic capul spre mine. E ocupat: corectează niște materiale decupate din diferite publicații. Le corectează, adică taie pasajele lumești și hașurează unele poze. În chilia sa, de o simplitate izbitoare, de celulă, sunt câteva cărți. Mă surprind două volume, două ediții diferite din poeziile lui Coșbuc, care e și poetul meu preferat.

Nu vă reproduc întreaga mea discuție cu Părintele Iulian. Vă spun doar că mi-a recomandat o carte – „Profeții și mărturii creștine pentru vremea de acum”, apărută, în mai multe ediții, la Editura Cartea Ortodoxă din Alexandria. Ediția lui era din 2008. Mi-a recomandat să-mi procur această carte, sub cuvântul că în curând nu se va mai găsi.

În timpul discuției noastre am avut un gând de felul „Oare Părintele știe ce e cu mine? Știe că și eu fac redactări și scriu cărți?”, iar Părintele, ocupându-se în continuare de ziarele sale, fără să-l întreb ceva, a spus: „Știu!”

Ar mai fi de spus și că în curtea Schitului Prodromu am văzut un om care mi s-a părut a fi pustnic. Mic de statură, era îmbrăcat în veșmânt negru și avea o glugă foarte mare. Cineva s-a dus la el să îi ceară o binecuvântare, dar el a refuzat, spunând că nu e călugăr. Apoi m-a privit de parcă știa foarte bine ce e în mintea mea…

IVIRU

A doua zi, cu ajutorul unui microbuz condus de un Părinte basarabean, ajung, pe la vremea prânzului, la Iviru.

De la arhondaric primesc un izopren pe care îl așez sub un tufiș. Îl întreb pe călugărul de la arhondaric dacă îmi poate lăsa izoprenul mai mult, știind că la Vatopedu nu voi fi primit, dar el nu se învoiește să mi-l lase.

  • La Vatopedu au „felizoane”, mi-a spus el, jumătate în engleză, jumătate în greacă, dar eu simt că nu e așa.

La plecare voi mai insista o dată să capăt un izopren, dar unul dintre băieții care ajută la arhondaric, român, nu se va învoi nici el să îmi dea.

Dar Dumnezeu a îndreptat asta, veți vedea mai încolo cum.

Mă învârt un pic prin preajma mănăstirii. Și am ce vedea! La Iviru e celebra icoană a Maicii Domnului numită „Portărița”, poate cea mai faimoasă icoană din întreaga lume.

Această icoană a ajuns la mănăstire pe apă, neputând fi ridicată și dusă în mănăstire decât de fiul celui care o pictase, care era călugăr aici.

În locul în care icoana a atins țărmul, la vreo sută de metri de mănăstire, a apărut un izvor cu apă dulce, aflat, surprinzător, la nivelul mării. Apa de aici e considerată sfințită prin însăși minunea care a dus la apariția izvorului. Îmi iau și eu un bidon.

Dusă în biserica mănăstirii, icoana dispărea și reapărea la poartă. Așa că s-a construit acolo un adăpost special pentru această icoană.

Explicația acestei fugi către poartă i se descoperă în vis unui călugăr. Maica Domnului îi spune acestuia că ea e păzitoarea mănăstirii, iar nu mănăstirea apărătoarea ei.

Sunt mulți oameni la Iviru, așa că masa de seară se ia, în uriașa trapeză a mănăstirii, în două schimburi. Apoi începe slujba.

Îmi e greu să urmăresc slujirea într-o limbă străină și cu atâtea triluri și vocalize câte fac grecii. Mă împrietenesc cu un preot român, Părintele Dimitrie de la Ghelăiești, și aflu de la el că aceste triluri prelungite ore în șir sunt făcute anume pentru ca monahii să poată spune Rugăciunea Inimii:
Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul Lui Dumnezeu, miluiește-ne pe noi, păcătoșii!

Combin somnul cu rugăciunea și, în cele din urmă, dimineața, mă împărtășesc. Am dezlegare de la Părintele Ioan de la Sihăstria Rarăului să mă împărtășesc cât de des pot și profit de această dezlegare.

CĂUTĂRILE UNUI PUSTNIC
DE-O NOAPTE

La întoarcere mă iau niște călugări români care merg cu un microbuz către portul Dafni. Ei se opresc la Kareia și, deși aș putea să mă opresc și eu și să îi aștept, ca să mă ducă până în deal, ceva mă face să merg mai departe pe jos.

Când ajung la locul unde îmi pierdusem căpăcelul de la unitatea de baterii a aparatului foto, fără să fi fost atent la drum, Dumnezeu mă luminează că sunt exact în locul unde îl pierdusem. Mă opresc și zăresc căpăcelul, cel îndelung căutat cu trei zile în urmă, de la prima privire! Mare ești, Doamne!

Când ajung la o sută de metri de drumul spre Vatopedu, mă ajunge din urmă și microbuzul condus de călugării români.

Aș fi putut să merg cu ei către Dafni, portul feribotului, și apoi către casă, dar planul meu e altul. Vreau să mai rămân la Muntele Athos, poate chiar să mă pustnicesc aici.

Mi-am adus tot ce ar fi necesar – haine, pături, scule și unelte de pescuit. „Doar un izopren mi-ar mai trebui”, mă gândesc eu…

Ajung la Vatopedu mai mult pe jos, de parcă bunătatea atonită nu ar mai funcționa. Pun totul pe seama unor presupuse interdicții la ospitalitate puse de Mănăstirea Vatopedu și știute de toți cei care se duc la ea.

Dar acum, retrospectiv, trebuie să recunosc că mă îndreptățeam, iar lipsa mașinilor arăta că Dumnezeu nu mă susține pe calea aceasta, că nu are sens să mă îndrept spre Vatopedu…

Sunt și mănăstiri care nu îi mai primesc pe pelerini, dar Vatopedu, cum aveam să descopăr, nu e dintre acelea. Doar că posibilitățile de cazare ale acestei mănăstiri sunt mai mici decât cererea.

Ospitalitatea e poruncă lăsată de Domnul Hristos și, așa cum mi-a spus și Părintele Iulian, citându-l pe Sfântul Ioan Iacob Hozevitul, „cel mai mare poet creștin”, cum i-a spus el: „Domnul Hristos e în poruncile Sale!”. „Am fost străin și m-ai primit” e poruncă! Și măcar mănăstirile ar trebui să o facă…

Dar haideți să vedem cum mă îndreptățeam și cum judecam (și cum judecă mulți) sfintele mănăstiri atonite: Ce se întâmplă la Vatopedu nu-mi place, iar, după cuvântul grecilor cu care m-am întâlnit și la venire și la plecarea de la Sfântul Munte, „moda” pe care a lansat-o Vatopedu a început să se extindă și la celelalte mănăstiri. Iar de proverbiala ospitalitate atonită a început să se aleagă praful…

Ajung într-un târziu la mănăstire, însoțit, pe ultimele sute de metri, de un călugăr de la Catedrala Mitropolitană Iași. Aici, aceeași ispită. Niște tineri români pleacă, dezamăgiți că nu au fost primiți, iar călugării de acolo nu îmi pot da nici măcar un izopren. Unul dintre ei are o sticlire nebunească, demonică în privire și se învârte pe acolo dându-și o importanță vădit exagerată… Caut să-l ocolesc, dar tot peste el dau…

Dar eu știu unde vreau să merg. Mai jos de mănăstire sunt niște golfuri sălbatice, izolate de drumurile circulate și de pământurile cultivate. Îmi iau bagajele pe care le lăsasem în tufe și, trecând pe lângă o biserică în construcție așezată chiar pe țărmul stâncos, mă îndrept înspre golfurile mele.

Spre surprinderea mea, drumul care străbate culmile stâncoase ale celor două golfuri pare… marcat. Marcat cu zăpadă artificială așezată pe jos din loc în loc… Pe cărarea abia deslușită în mărăcinișul păduricii de pe stânci, ajung în cel de-al doilea golf.

Aici am două mari surprize. Prima e că descopăr o cruce care îmi dovedește că locul în care mă aflu e sau a fost loc de rugăciune. O cruce de lemn, mai mare decât mine, așezată pe o stâncă mângâiată de mare, orientată spre biserica în construcție dinspre Vatopedu. O cruce pe care nu o văzusem, pentru că, din pricina culorii închise a lemnului ei, e camuflată perfect în peisaj.

A doua surpriză – Dumnezeu a făcut ca valurile mării să aducă exact aici, pe țărmul celui de-al doilea golfuleț, o scândură groasă, foarte șlefuită, de dimensiunea unei plăci de surf. O scândură mai bună decât zece izoprene!

Acesta va fi patul meu pentru noaptea care va urma. După ce mă aranjez cumva în preajma stâncii pe care e Crucea, iau câteva bidoane de plastic, găsite și ele, în chip minunat, pe țărm, și mă duc la Vatopedu după apă.

Iau apă de la o cișmea aflată în afara mănăstirii, unde trăiesc o altă întâmplare minunată: la început la cișmea curge apă rece, apoi, în vreme ce îmi spăl bidoanele, apa e fierbinte, apoi, după ce am terminat de spălat și vreau să le umplu, apa e din nou rece.

Dincolo de orice posibilă explicație fizică, dar înlăuntrul logicii Divine, atâta vreme cât am avut nevoie de apă caldă, apa a fost fierbinte.

Îi mulțumesc Lui Dumnezeu pentru purtarea de grijă pe care mi-o arată, iată, până și în cele mai mici amănunte.

Nu îl găsesc pe Părintele Chiril, cu care aș vrea să vorbesc, așa că mă întorc la Crucea mea de pe stâncile țărmului. Nu înainte de a-mi umple o căciulă, adusă cu mine chiar în acest scop, cu smochine.

E foarte cald la Athos la sfârșitul lunii August, dar eu mi-am adus și haine mai groase, ba chiar și căciulă, cu gândul că mă voi pustnici.

Din golfulețul unde m-am stabilit urc pe valea unui fost pârâu, secat, probabil din pricina captărilor de apă și a lucrărilor agricole de la Mănăstirea Vatopedu.

Găsesc și aici un loc bun să îmi fac bordei. Și mai găsesc unul pe o buză abruptă, chiar deasupra micii plaje a golfulețului. În ambele cazuri, ar cam fi de săpat. Mă hotărăsc ca, pentru moment, să dorm pe plajă și, dacă va fi cazul, pe stâncile pe care e Crucea.

PUSTNIC PENTRU O NOAPTE

Placa pe care mi-a trimis-o Dumnezeu, cu valurile mării, e minunată. E exact ce-mi trebuie ca să dorm. Dar somnul întârzie să vină. Poate știți istoriile Muntelui Athos. Diavolul spumegă de furie când te vede gândindu-te să rămâi aici. Iar Măicuța Domnului îi ține mai mult de trei nopți în această grădină a ei doar pe cei care au necazuri mari sau merite deosebite. „După a treia noapte, vine diavolul și te scoate din Athos”, mi s-a spus…

Eu sunt deja la a patra noapte, iar gândurile mă încolțesc… Totuși, aici, la Athos, mintea îmi e mult mai limpede decât în lume. Aproape că îmi dau seama de calitatea fiecărui gând și de locul de unde îmi vine.

Când seara se apropia de sfârșit, am observat într-o crăpătură din stâncile primului golf o altă persoană, un tânăr, mi s-a părut, deși distanța era cam mare, care își aranja ceva în rucsac. Oricum, m-a surprins prin faptul că purta slip și nu avea barbă. Apoi, după ce începuse să se întunece, am auzit clar o voce spunând, pe românește: „A, încă un bărbos! Tipic!”, de undeva din păduricea de deasupra golfului în care mă stabilisem.

De la un punct încolo valurile se întețesc și se izbesc de țărmul golfului și de stânci cu tot mai multă furie, ajungând până la locul unde îmi așezasem placa pe care încerc să adorm. Atunci, urc pe stâncile pe care e Crucea, cu placa la subsoară, și îmi aștern acolo.

Apoi, mă duc lângă Cruce și încep să mă rog. Las la o parte orice tehnică de rugăciune și, după cum mă învățase călugărul care m-a condus la Chilia Sfântului Ipatie, spun Rugăciunea Inimii pur și simplu, cu voce tare, continuu.

Apăsarea diavolului asupra mea și asupra lumii îmi devine evidentă. Nori cu forme și închipuiri drăcești caută să cotropească văzduhul Peninsulei
Athos, dar o forță nevăzută, pe care eu parcă o înțeleg și căreia caut să mă alătur cu rugăciunea mea, îi spulberă întruna.

Mă rog așa, parcă participând la acest război nevăzut, până la o oră îndepărtată a nopții, când simt brusc că apăsarea diavolului s-a ridicat.

În clipa aceea am înțeles limpede dialogul Mântuitorului cu Sfântul Petru în Grădina Ghetsimani, atunci când le cerea acestuia și companionilor săi, fiii lui Zevedeu, Sfinții Apostoli Iacob și Ioan, să privegheze.

Ei bine, în acel moment îndepărtat al acestei nopți când am simțit că necuratul a fost, pentru a câta oară?, biruit, am putut să dorm. Dar a doua zi am revizuit complet puterea mea de a ajunge vreodată cu adevărat pustnic…

Pentru că a fi pustnic cred că înseamnă a purta această luptă cu necuratul în fiecare noapte.

Și mă mai întreb și dacă nu cumva punctul în care frica și apăsarea puse asupra mea s-au risipit nu a fost chiar ora trei noaptea – oră la care mă simțeam chemat la rugăciune aici. (În țară, dar și în alte locuri – în Suedia, de pildă – mi se întâmpla la Miezul Nopții… Aici la Athos, slujbele majorității mănăstirilor încep la ora trei.)

Cum ziceam, a doua zi gândurile mele de pustnicie s-au dus. Simt că dacă aș mai petrece alte câteva astfel de nopți pustnicești acum, aș cam lua-o razna. „Poate într-o bună zi voi fi mai pregătit pentru asta”, îmi spun.

Las pe acele stânci cam jumătate din bagajul pe care l-am adus, cu gândul că un altul chiar se va pustnici acolo și va avea nevoie de câte ceva, iar apoi o apuc pe drumul către Dafni.

Cum drumul trece pe lângă Mănăstirea Vatopedu, mă opresc un pic, cu gândul să vorbesc totuși cu Părintele Chiril. Dar nu îl găsesc nici acum. Sub cuvânt că e Liturghie, un călugăr așezat într-un scaun mă cam descumpănește. Mă hotărăsc să plec. Dintr-o icoană aflată în pridvorul bisericii centrale a mănăstirii, Maica Domnului parcă mă salută cu mâna cum făcea unul dintre șoferii de curse de microbuz care trecuse în urmă cu o zi pe lângă mine.

Lângă poarta Mănăstirii Vatopedu se lipește de mine un câine foarte prăpădit. Are o rană adâncă deasupra unei urechi, iar puricii îl mănâncă întruna. De felul lui, nu e un câine oarecare, ci un brac, un câine de vânătoare. Nu știu cum de a ajuns aici. Îl mângâi puțin și nu mai scap de el. Merge înaintea mea, iar când simte că am rămas în urmă, se întoarce să vadă ce e cu mine.

Amuzant și nu prea. E vineri. Dar Sfânta Vineri are o cățelușă, iar nu un câine. Amintindu-mi o istorie a Părintelui Cleopa, în care un cățel care îl lingea pe față era considerat necuratul, care era bucuros că și-a luat gândul de la mănăstire, încep să mă întreb dacă acest câine răpciugos nu e trimis tocmai de necuratul, bucuros că plec de la Athos, ca să mă conducă afară… Dar compensez acest gând cu imaginea Măicuții Domnului care parcă îmi făcea cu mâna din icoana de la Vatopedu, în semn de bun rămas.

Nu am fost vrednic să stau la Athos mai mult, iar Măicuța Domnului m-a salutat la plecare… mă împac cumva cu gândul acesta.

În urma nopții de pustnicie, în urma luptei cu necuratul la care mi se pare că am participat, și amintindu-mi și dedicația pe care mi-a făcut-o pe o carte a sa Părintele Savatie (să am un cer senin deasupra capului), mi-a încolțit în minte un gând: omul este o ființă tainică, o ființă cu dimensiuni și puteri pe care el însuși nu le bănuiește.

Iar cea mai mare descoperire duhovnicească pe care am făcut-o la Athos, profitând de limpezimea minții mele de acolo, mai ales în cursul nopții petrecute în pustie, a fost că așa-zisele mele gânduri îmi sunt străine și că nu trebuie să mă las în voia lor.

Am realizat, așadar, că sunt un simplu receptor și că la mintea mea, în afară de ceea ce numim „glasul conștiinței” au acces felurite glasuri pe care trebuie să le înlătur. Am înțeles, deci, la nivelul imediat, practic, cam ce înseamnă „lupta cu gândurile”…

Și un gând cam rău mă cam bântuie și în această dimineață a plecării: „La Bogdănești, unde un preot susține o sută de nevoiași, e mai Athos decât la Athos, unde mănăstirile nu mai găzduiesc pelerini…” Dar pe undeva pot să le găsesc și lor scuze, poate că s-au săturat de vânzoleala de fiecare zi a turiștilor. Să fie acest gând o simplă scorneală pe care mi-a aruncat-o cel viclean în mintea mea cea mult prea necurată!

SALONIC

Dar tot mai rumeg dorința de a rămâne la Athos. Mă ajunge din urmă un tânăr călugăr român care merge la Colciu. Cum se grăbește, sau poate nu îi place compania mea?, sau vrea să se roage în pace?, mă lasă repede în urmă. Dar gândul izbucnește repede în mintea mea: oare să mai
rămân o noapte la Colciu? Călugărașul acesta mi-a dat de înțeles că ar fi posibil…

  • Ia vezi, mă, pe unde se duce călugărașul ăsta!, îi spun bracului care a ajuns iar lângă mine.

Și, culmea!, dracul de brac mă așteaptă chiar la bifurcația cu drumul spre Colciu și o apucă în­tr-acolo. Pe drum descopăr o balegă mare, iar ceva îmi spune că e o balegă de urs. Ulterior am aflat că nu sunt uriși la Athos și trebuie să fi fost o balegă de catâr.

Merg înainte, dar nu ajung la Chilia Colciu, pentru că drumul coboară, iar eu am îndoieli că voi rămâne acolo și nu mai am chef să cobor… Găsesc un indicator către o chilie numită Sfânta Ana și simt că într-acolo a mers și câinele, dar și într-acolo drumul și hotărârea mea coboară, iar după ce îl văd într-adevăr pe brac, mă întorc din drum. Când mă întorc în drumul principal, cam în dreptul locului unde e balega, mă izbește mirosul ca de grădină zoologică venit din tufișuri. Eram convins că am trecut la câțiva pași de o fiară…

Iar când ajung în drumul mare, bracul mă ajunge din urmă. Crezusem că am scăpat de el, dar… (Abia acum parcă înțeleg acest episod – bracul era dracul, bucuros că plec, iar călugărașul a fost trimis de Dumnezeu ca să mă ajute. Dacă mergeam la Colciu, aveam o șansă să mai rămân…)

Un jeep condus de un Părinte rus mă ia de lângă cățel și mă duce la Dafni, chiar la timp pentru al doilea, și ultimul, feribot al zilei.

Ajung repede la Uranopolis, iar acolo îl caut, pe plaja celui de-al doilea golf, unde se stabilise, pe Bogdan Rusescu. Dar Bogdan Rusescu nu mai e aici. M-aș bucura să știu că a ajuns la Sfântul Munte și că și-a găsit locul acolo.

Cu o succesiune de ocazii ajung la Ierrisos, unde mă interesez cum aș putea primi bani din România. Apoi, cu ultimul autobuz al zilei, pornesc spre Salonic.

În autobuz îi întâlnesc pe cei doi greci pe care îi mai întâlnisem o dată la plecare, pe feribot, și, încă o dată, în capitala peninsulei. Dar acum nu mai sunt la fel de veseli ca atunci… S-au lovit și ei de lipsa de ospitalitate a unor atoniți. Ne împărtășim unii altora amarul acestor descoperiri. Cei doi vor coborî repede, într-o stațiune de pe coastă, unde urmau să mai stea câteva zile.

Când ajung la Salonic e deja seară. Autobuzul cu care am venit mă lasă într-o autogară de la marginea orașului. De aici sunt sfătuit să iau un autobuz local, către centru. Mă codesc un pic, dar mă conformez. În autobuz îl conving pe un puști să caute pe telefonul-tabletă pe care îl ține în mână cursele către România. Așa aflu că e una chiar în această noapte, la ora 3. Iau adresa și numerele de telefon de pe acea pagină de internet. Strada 28
Octombrie numărul 16. Acum totul pare simplu, dar puștiul care mă asistă în căutările mele îmi zice, greșit, că strada 28 Octombrie e în altă direcție decât cea în care mergem noi. Va trebui să iau un alt autobuz, până la o anumită stație, apoi să cobor chiar pe acea stradă.

O apuc în direcția indicată de el. Cu toată febra căutării, nu pot să nu remarc o frumoasă biserică albă din centrul orașului. Când ajung pe strada spre care mă trimisese, observ o mică inadvertență. Strada se numește 26 Octombrie… Sun, apoi trimit SMS la numerele de telefon luate de pe site și mi se răspunde. Au, într-adevăr, un autobuz, la ora 3. Ajung la numărul 16 al străzii, care e în capătul ei, și văd chiar și un loc unde ar putea opri un autobuz. Dar nu văd nicio firmă românească. Vorbesc despre asta cu cei de la firmă, la telefon, iar ei mă corectează în privința numelui străzii – 28 Octombrie, nu 26, cum le zic eu… „Ei, treburi de-ale noastre, balcanice”, îmi zic, „ăștia nu știu nici măcar pe ce stradă au sediul din Salonic…”

Aștept acolo ore în șir, dar nu se întâmplă nimic. Totuși, nu sunt prea stresat, pentru că oricum am o problemă legată de bani. Nu am bani de întoarcere. Când am ajuns la Salonic mai aveam 15 Euro, iar biletul costă 50. Ar trebui să mă rog de șoferi să mă ia, în baza promisiunii că le voi returna restul de bani în țară. Dar ce știu eu dacă m-ar lua?…

Pe la ora patru adorm pe o bancă de la capătul străzii 26 Octombrie, undeva în apropierea Institutului Goethe.

Am un vis ciudat: se face că noi, cei care dormim pe bănci prin Salonic (și, într-adevăr, mai doarme cineva așa, un pic mai încolo), suntem niște adevărați pustnici. Niște pustnici cu puteri și lucrări ascunse.

Mă trezesc dimineața și simt nevoia să mă îndrept către plajă. Simt, iar apoi descopăr că țărmul e foarte aproape, la o sută de metri de locul unde am înnoptat. Ajung la malul mării chiar în dreptul unei frumoase biserici și acolo fac cunoștință cu
faleza, cu marea faleză a Salonicului.

Totul a fost betonat, până în centrul orașului, pe o distanță de peste zece kilometri. Dar eu o apuc în direcția opusă. Ceva îmi spune că acolo voi găsi o plajă adevărată.

Și tot ceva îmi spune că Dumnezeu m-a adus intenționat aici, în dreptul acestei biserici, pentru că aici e un loc bun pentru înnoptat – sunt spații verzi, parcuri, cișmele și o mulțime de bănci, toate întinse de-a lungul falezei. În plus, mai e și o toaletă care poate fi folosită la liber.

Dar acum îmi doresc să fac o baie, așa că las inspectarea zonei pe mai târziu. Trec pe lângă mai multe zone recreative, apoi pe lângă o parcare, și ajung în Kalamaria. Aici găsesc un supermarket numit AB, de la care îmi cumpăr bere și pâine. Îi iau o pâine și unui tânăr rus îmbrăcat în niște veșminte aproape călugărești, negre. O apariție de-a dreptul stranie. Dar nu îl cercetez chiar acum, ci mă îndrept mai departe, către o presupusă plajă. Și găsesc această plajă foarte aproape de acolo.

PIETRA

Am vorbit din vreme cu o prietenă de la Sibiu care îmi va trimite șaptezeci de euro. Cincizeci pentru autobuz și douăzeci pentru mâncare și pentru cheltuielile de transport din țară, pentru că mă gândesc că voi ajunge noaptea și voi avea nevoie de un taxi.

Dar acei bani vor veni abia luni, când am și autobuzul. E sâmbătă dimineața și mă aflu exact acolo unde am început această istorisire, pe o bancă de lângă plaja din Kalamaria.

Beau bere, mănânc pâine și apoi mă îndrept spre Salonic. Voi face multe în aceste două zile. Voi găsi Tribunalul și adevărata stradă 28 Octombrie, care trece pe lângă acesta, foarte aproape de centrul orașului și de port, și la vreo zece kilometri de locul unde m-am stabilit eu. Firmele românești sunt foarte vizibile, iar locul în care opresc autocarele e evident. Voi merge la Sfânta Liturghie, duminică dimineața, la o biserică nouă aflată aproape de Kalamaria și de plajă, cam în dreptul clădirii enorme în fața căreia se termină faleza Salonicului. Rețin ceva din slujba grecească: „Aghios Athanatos”, care înseamnă „Sfinte fără de moarte”. La greci, Sfânta Liturghie începe la opt dimineața (cum se întâmplase și la Nea Roda), iar la zece totul ia sfârșit.

Noaptea de dinainte, fiind foarte obosit, am ațipit pe un grind de piatră luminat de dedesubt. Pe la două-trei noaptea, m-au trezit glasurile unor adolescenți veniți în zonă cu cine știe ce planuri și idei. Nici nu vreau să știu! M-am rugat un pic, iar apoi m-am îndreptat spre Kalamaria, pe faleză, până la niște bănci mai umbrite.

Dar e foarte ușor să-ți găsești un loc de dormit pe faleza Salonicului. Singura problemă e că faleza e foarte luminată, așa că găsești greu un loc mai umbrit.

Văd, la câteva bănci distanță de banca mea, straiele cernite ale rusului, care doarme și el, întins pe o bancă.

Dis-de-dimineață, am vrut să mă duc la rus să-i vorbesc, dar el nu mai era acolo.

După Liturghie, mă așez pe o bancă de pe faleză și observ un fenomen ciudat: deși oamenii care trec pe lângă mine vorbesc în greacă, eu aud prima propoziție pe care o spun în română. Asta se întâmplă în majoritatea cazurilor celor care trec pe lângă mine, dar nu în toate. Foarte ciudat.

De fapt, observasem asta încă din seara precedentă, când, foarte obosit fiind, urmăream plimbarea de seară a salonicenilor pe faleză. Dar atunci pusesem asta pe seama oboselii…

Cu toată așa-zisa lor criză, grecii au o tihnă de care noi, românii, ducem mare lipsă. Câteva zeci de mii de oameni, vreun sfert din oraș, s-au plimbat sâmbătă seara de-a lungul țărmului într-un du-te–vino permanent, care a ținut până după Miezul Nopții.

După ce stau un pic pe o bancă de pe faleză și în dimineața Zilei Domnului, mă duc la Kalamaria să mai fac o baie. Apoi, mânat de gândul de a vedea ce e dincolo de Kalamaria, îl găsesc pe rus.

El vorbește rusește, eu – englezește și ne înțelegem mai mult prin gesturi. Îl cheamă Pietra.

  • Pietra și mai cum?, îl întreb.
  • Pietra „Turist”, îmi răspunde, zâmbind.

Cred că are o problemă cu pașaportul, problemă de înțeles, pentru că și la ei au apărut pașapoartele biometrice. De fapt, chiar l-am întrebat asta, când am aflat cum a ajuns aici. Dacă am înțeles eu bine, Pietra a venit din Rusia… cu un vapor. Iar în Rusia cred că stătea la o mănăstire.

Tot dacă am înțeles eu bine, Pietra vrea să ajungă la Athos. Încerc să îl ajut – îi compun un text explicativ în engleză și rog un puști grec să îl traducă în greacă. Apoi îi explic lui Pietra că de acum trebuie să întindă foaia cu acel text fiecărui om cu care vrea să vorbească, așa încât acela să înțeleagă ce e cu el. Mie mi-a trebuit ceva vreme ca să o fac…

Îi dau și niște bănuți, cam puțini, pentru că nici eu nu am. În plus, Pietra are neșansa să-mi semene cu un fost prieten basarabean, Dumitru, cu care m-am cam fript. În adâncul sufletului nutresc teama că Pietra, ca și acela, ar fi un profitor, un om care, chiar dacă îl ajuți, se poate întoarce oricând împotriva ta.

Dar Pietra e credincios. Îmi spune că știe și câteva cuvinte în grecește: „Kyrie eleyson! Hrist eleyson!”

Îmi e milă de sărmanul Pietra. Cu barba și pletele sale blonzii și cu fața sa rotundă, seamănă cu un personaj dostoievskian, total rupt de realitate și de lume, sucombat aici în urma unei neînțelegeri. Dar acum știu că totul e ținut în mână de Dumnezeu!

Sper să nu fie un cerșetor de oraș care să-și fi luat aparența călugărească drept un simplu rol, iar acesta să fie un simplu gând al neputinței mele de a iubi cu adevărat, scornit de necuratul. Și sper ca Dumnezeu să-l ajute să ajungă la Athos!

Îmi voi petrece mai multe ceasuri cu Pietra, luni, și îi voi lăsa câteva din lucrurile mele.

Duminică spre luni dorm într-un loc și mai interesant, la capătul falezei, în fața clădirii impunătoare despre care am mai vorbit. Aici nu e lumină și văd întreaga panoramă a Salonicului luminată și deschisă înaintea mea. Dorm direct pe cimentul cald, cu rucsacul sub cap. La o anumită oră, cred că era – din nou – ora trei, mă trezesc, mă rog un pic și mă mut pe o bancă din zona mai umbrită a falezei, cea cu copaci mai mari.

Din nou, mi se pare că-l văd pe Pietra pe o bancă, dormind.

Mai sunt doi-trei oameni care dorm afară – în niște îngrădituri acoperite prevăzute cu bănci mari, asemănătoare celor de pe faleză.

Luni seara mă despart destul de greu de Pietra. Cum i-am mai lăsat din lucrurile mele, la întoarcere mai am un singur bagaj. Rucsacul.

Aștept cam o oră și jumătate lângă tribunal. Pe la ora trei apare acolo o arătare foarte stranie. O fată foarte despuiată, înaltă, vag acoperită într-o minirochie imitație de tigru, sulemenită, plină de brățări, cu spatele gol, care merge singură pe stradă, căutând parcă o ființă pe care să o devore…

La ora trei și jumătate vine autocarul și mă îmbarc pentru România.

P.S.: La câteva zile după întoarcere încep corespondența cu Paul Wilms, belgianul pe care l-am întâlnit pe bac. Paul a făcut un fel de semi-tur al peninsulei, pornind de la Mănăstirea Pantelimon, trecând pe la Zografu, Vatopedu, Iviru, Marea Lavră, Prodromu, apoi a urcat pe Vârful Athos, la două mii de metri! (nu l-aș fi crezut în stare, văzând cât de slăbuț e…), a coborât pe la Sfânta Ana și s-a dus la Dafni. Un traseu dur, al unui om învățat cu pelerinajele lungi. Poate voi face și eu într-o zi un semi-tur al Athosului de felul acesta…

Până atunci mă consolez cu una din pozele apărute pe blogul său, o poză în care sunt și eu, văzut din spate, cu chelia și bagajele mele, gata să cobor de pe punte și să o apuc pe drumul spre Zografu.

Doamne ajută!

ACEASTĂ POVESTIRE PREFAȚEAZĂ ACUM O ALTA:
O SUTĂ DE ZILE LA ATHOS

Anunțuri
Post a comment or leave a trackback: Trackback URL.

Comentarii

  • Ursu Georgiana  On 30 Octombrie 2014 at 12:29

    Foarte frumos. Doamne ajuta

  • Iani  On 31 Octombrie 2014 at 1:21

    Iertare, frate, dar ai avut binecuvantare de la cineva sa te pustinicesti la Athos ? Lucrurile astea nu se fac chiar asa.

  • Marius Ianuș  On 31 Octombrie 2014 at 11:48

    Da, am avut binecuvântare să rămân la Athos o vreme mai lungă. „La mănăstire”, mi s-a spus. Iar în cazul pustniciei, în general – așa am întrebat, în general, am avut un răspuns evaziv – un citat dintr-o poezie de Vasile Militaru „M-am născut într-un bordei / învelit în paie… / doinitor mi-a fost un tei, / leagăn o copaie” – dar care însemna mai degrabă DA decât NU. Dar mi s-a spus și că nu e așa ușor cum cred eu.

  • ayeaye20  On 16 Noiembrie 2014 at 13:12

    Patimile calugărilor români de pe Muntele Athos

  • ayeaye20  On 16 Noiembrie 2014 at 13:24

    Diamonitirioane inverseaza a cu i si iese DaiMON ii cam place lu satana sa scrie invers

    demon=δαίμονας (daimonas)
    În mitologie, demonul (greaca veche Δαίμων, transliterat Daimon)
    diavol = διάβολος (diávolos)

    intreaba-l pe Pr Ioan de la Rarau de intamplarea cu Maica Domnului,pelerinii si DIAVOLitrioanele sau DEMONitirioanele

  • Andreii  On 23 Noiembrie 2014 at 21:05

    Doamne ajuta! Marius,cum as putea sa-ti trimit un mesaj privat ca sa-ti pot pune cateva intrebari ? Sau ai un e-mail ?

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s