Fulgi de nea la Părintele Justin

Mulți dintre cititorii mei se vor fi întrebând: cum a fost în tabăra de la Mănăstire Paltin?, ce anume am făcut acolo? Dar cei fideli știu bine că le voi răsplăti curiozitatea cu câteva gânduri legate de ce s-a petrecut acolo. Câinele e făcut ca să latre, peștele ca să dea din coadă, iar blogul meu e făcut ca să povestesc pe el tot ce mi se întâmplă. Dar cu ce să încep? Cu…

NOU: FOTOGRAFII DIN TABĂRĂ

PERSONAJELE

Maica Justina, stareța, are o privire gravă, îndurerată, izvorâtă din doi ochi negri, mari și copilăroși, și e o călugăriță de vocație. Durerea ei izvorăște, parcă, din neputința de a-i ajuta și salva pe toți, întreaga lume. Iar răspunsul curajos și zâmbitor pe care îl dă lumii se naște, într-o fărâmă de clipă, din această durere, neașteptat, printr-o mare timiditate. Tinerii din tabără au privit-o înmărmuriți, vreme de câteva ceasuri, sorbindu-i parcă fiecare cuvânt. Cu mare smerenie și cu mult tact, ea le-a răspuns la toate întrebările, atrăgându-i, dincolo de situația de fapt, într-o joacă a vorbelor, într-o cuvântare prietenoasă, de pe poziții de egalitate, în care lăsa foarte mult loc dialogului. Dar terenul pe care se duce această joacă e dintre cele mai neașteptate: Măicuța Justina își frământă mâinile, căutând parcă în ascunzișurile minții și ale sufletului cuvântul cel mai bun, expresia cea mai potrivită a fi încărcată cu emoția și gândul ei. Din această timiditate stranie, înmiresmată de duhul rugăciunii, se naște o atmosferă de basm, de poveste spusă la gura sobei. Dintre cei cu care ne-am întâlnit la Mănăstirea Paltin cel mai mult îmi place de ea, de Măicuța Justina, și nu pentru că așa ar trebui să fie sau din dorința de a o flata. Și nu sunt singurul care a observat înalta ei smerenie. Într-o seară, Ovidiu ne-a vorbit despre Maica Stareță cam așa: „V-ați uitat la ea în noaptea de Anoul Nou? Era pur și simplu transfigurată, ruptă de pe pământ. Era de o frumusețe nelumească, cum e Măicuța Domnului în icoanele ei.”

Maica Fotini – mică și subțire, de departe pare o fetiță îmbrăcată în straie călugărești din greșeală. O zvârlugă care străbate aerul limpede al mănăstirii în toate direcțiile, cu o viteză uimitoare. Dar cineva din afară greu și-ar putea imagina care e pricina grabei ei. Ea e atât econom al mănăstirii,

o mănăstire cu o sută patruzeci de maici, o jumătate dintre ele bătrâne sau bolnave, cât și redactor-șef al revistei „Atitudini” și conducătoare a stranei. De aproape, Maica Fotini are niște ochelari subțiri, care în amintire par foarte mari, redimensionând, parcă, ființa ei plăpândă, așezându-o pe niște coordonate intelectuale limpezi, de limpezimea lentilelor prin care te privesc doi ochi jucăuși, mari și cercetători, cu o curiozitate copilărească. Atunci când vorbește din buzele ei mijește un zâmbet neterminat, de băiețandru care a fost prins cu pisica în traistă, dar știe că nu o să pățească nimic din cauza asta. Apoi zâmbetul acesta înflorește, îi cuprinde ochii și se revarsă asupra întregii ei făpturi, ca o binecuvântare.

E de mirare cum o mănăsire atât de mare stă pe umerii unei ființe atât de firave. Dar chiar așa e, pentru că atunci când Maica Fotini nu e în mănăstire – și am prins o asemenea zi – parcă totul se dă peste cap.

Ea a fost foarte apropiată de Părintele Justin și cu ea a discutat marele duhovnic toate chestiunile de finețe doctrinară, legate de Ortodoxie, de trecut și de felul în care ne putem opune tăvălugului care va urma. Cu o memorie de invidiat, Măicuța Fotini a înmagazinat toate aceste vorbe ale Părintelui Justin în sertărașele minții ei și îi servește din ele pe toți cei care au curiozități în acest sens. Ar fi cea mai potrivită persoană ca să lămurească anumite neînțelegeri postume (poate false, fabricate) în privința poziției Părintelui Justin, dar nu are încă binecuvântarea să vorbească în public.

Maica Gherasima… îmi e foarte dragă, pentru blândețea ei neobișnuită, chiar nemănăstirească. (Și spun „nemănăstirească” pentru că bunătatea călugărească obișnuită e însoțită și de o oarecare asprime.) Ea e o tânără frumoasă, blândă și duioasă, a cărei jertfă călugărească e cu atât mai mare cu cât pare a avea toate atuurile care ar fi putut-o meni unei așa-zise realizări lumești. Are un chip angelic, rotund și doi ochi albaștri foarte frumoși, apăsați de o ușoară miopie care o face să pară și mai blândă și melancolică, din care izvorăște uneori un zâmbet de o frumusețe uluitoare. Am învățat, din puținele vorbe pe care le-am schimbat cu ea, mai multe lucruri despre ascultare și duhovnicie decât am învățat de la preoți care mi-au fost duhovnici. Pentru că blândețea, care e, de fapt, bunătatea manifestată, are un rol pedagogic uriaș.

Maica Maria, bibliotecara și clopotarul mănăstirii, ne-a fost de foarte mare ajutor la acatistul pe care l-am compus. Până să își dea drumul Alina Anghelache, Maica Maria a fost cea care a impus o direcție duhovnicească lucrării noastre. Apoi, în chip minunat, Maica Maria s-a adaptat perfect structurii condacelor propusă de Alina și a făcut și ea un condac exact în același sens și în același ritm, arătându-ne, cumva, că în Domnul suntem una. Dar a existat această unitate surprinzătoare și în laude. Pe Maica Maria o știam de undeva. Mă tot gândeam să o întreb dacă a venit de la Voroneț. Apoi ne-a spus ea la un moment dat că a venit de la Mănăstirea Humorului. Acolo o văzusem. E bună prietenă a Maicii Ana, cu care am vorbit și eu de câteva ori în mănăstirea bucovineană. Maica Maria are o curăție sufletească fără seamăn. Ne-a mărturisit că, stând la rând la moaștele Cuvioasei Parscheva anul trecut, a plâns din pricina concertului rock care avea loc în centrul Iașului tocmai în această vreme și s-a rugat Lui Dumnezeu să facă ce poate ca să oprească acele zgomote. „Dacă asta avem noi acum ca muzică, e foarte grav…”, ne-a spus ea, îndurerată. Ne-a povestit, cu oroare, și ce carnaval nefiresc are loc la Galați, orașul ei natal, de Sfântul Andrei. Când povestește astfel de întâmplări, în ochii Maicii Maria apere, la propriu, groaza. Ne-am bucurat și ne-am folosit mult de mărturiile acestei călugărițe. De fiecare dată când cere ceva la mormântul Părintelui Justin, în două-trei zile primește ce a cerut. „Lucrează foarte discret Părintele Justin”, ne spune ea, „de fiecare dată când îi cer ceva acolo, la mormânt, uit ce i-am cerut, dar după două-trei zile ce i-am cerut se împlinește, iar eu îmi aduc aminte de rugăciunea mea…” Apoi ne-a povestit o minune foarte emoționantă pe care a făcut-o cu ea Părintele Arsenie Boca. „Îmi doream mult să ajung la mormântul Părintelui Arsenie, dar nu se ivea ocazia. Atunci am început să mă rog la Părintele să vină el la mine. Eu eram economul Mănăstirii Humor și țineam punga cu bani din care miluiam săracii. Într-o zi a venit un om cu ochi albaștri care mi-a zis că îl doare o măsea și trebuie să se ducă la un medic să i-o trateze. Eu nu le dădeam prea mult săracilor, Dumnezeu să mă ierte… Și m-am gândit să îi dau și acestuia doar bani de drum. Dar ceva m-a făcut să mă răzgândesc și am apucat pur și simplu un teanc de bani și i l-am dat. El i-a numărat și mi-a spus că i-am dat exact cât îi trebuie. Apoi s-a uitat la mine și mi-a zis: «Maria, de acum eu nu o să te mai las niciodată…» Nu vă puteți închipui pe ce ton mi-a spus asta. M-am întors speriată și am rupt-o la fugă în chilie unde m-am pus pe plâns…”

Maica Fevronia, cea care conduce activitățile care se desfășoară în curte, e o călugăriță din stirpea marelui duhovnic Paisie Olaru: pe cât de aprigă și hotărâtă în aparență, pe atât de blândă și milostivă în esență. O femeie înaltă, slabă, anume făcută să fie înveșmântată în negru și să străbată curtea mănăstirii în fiecare zi, de sute de ori. O veritabilă țărancă de sub streașina muntelui, Maica Fevronia vorbește graiul locului, un pic repezit, o combinație între vorba moldovenească și cea a ardelenilor. Are părul de un negru intens, strălucitor, călugăresc și el. S-a bucurat mult de ajutorul firav pe care i l-am dat în cele două ore zilnice de muncă fizică.

Părintele Ștefan a fost o revelație. Un preot cu un duh al blândeții cu totul ieșit din comun, care mi-a amintit de minunatul meu prieten Părintele Savatie Baștovoi. Acum am aflat că el a intrat în altar de la cinci ani și că, deși a stat de la această vârstă în Statele Unite, nu s-a desprins nicio clipă de Biserică. Înalt, cu un chip luminos, din care parcă s-a împărtășit și soția sa, care trăiește într-un duh cu el, Medicul Ștefan Mindea pare născut spre a fi preot. Părintele ne-a lămurit multe lucruri legate de occidentali și de mentalitatea lor, de părțile lor bune – seriozitatea învățământului și a instituțiilor și cele rele și foarte rele – materialismul acerb și lipsa de comuniune, într-un discurs limpede, curat, lipsit de orice lucru interpretabil, discutabil.
Discursul Sfinției Sale a venit tocmai când tabăra avea mai mare nevoie de un astfel de discurs și cred că a fost un răspuns al Părintelui Justin la anumite neliniști ale mele.

Părintele Mihai Aldea – un haiduc al cuvântului. Un om cu o memorie uriașă, gata să vorbească câteva ore în șir, singur, fără să lase posibilitatea de a fi ghidat, întrerupt sau oprit. „Știi cum e Părintele Aldea”, îmi spune o măicuță, „apeși pe buton și el vorbește”. Discursul lui e dotat cu tot arsenalul unui mare actor. Vociferează brusc, se oprește înmărmurit în cumpăna unei clipe pe care astfel o accentuează, te întreabă pe neașteptate ceva la care nu aveai cum să te gândești, pentru că erai captat mai mult de jocul său actoricesc decât de argumentație, apoi le pune aceeași întrebare tuturor din încăpere, apoi celor de pe hol, și ar fi în stare să coboare până pe treptele clădirii în care se află, ca să strige întrebarea sa surprinzătoare întregii lumi încremenită și ea în fața acestui joc actoricesc nebun, copleșitor. Scenele pe care le înfățișează în discursul său sunt vii, petrecute parcă în urmă cu câteva minute. În multe lucruri exagerează vădit. Dar, la ce spectacol oferă discursul său, merită să-l urmărești chiar și atunci. Inițial am vrut să spun „să-l asculți”, dar acest cuvânt e mult prea puțin pentru acest Părinte cu temperament vulcanic, un temperament pe care strămoșii săi trebuie să-l fi adus din stepele calmuce sau tătărăști. Când ne-am dus prima data la el, să-l colindăm, ne-a zis că n-ar vrea să ne smintească arătându-ne ce are pe sub sutană. Dar, firește, ne-a arătat imediat. Avea două cuțitoaie de jumătate de metru, pentru că era pregătit să urce pe deal cu fetițele lui, iar prin pădurea de deasupra casei sale sunt râși. A luat și câțiva băieți din grupul meu, care mi-au descris excursia pe care au făcut-o împreună ca pe un veritabil antrenament sportiv. După ce s-au încălzit un pic, băieții „mei” și Părintele Mihai s-au apucat să tragă cu pistolul cu aer comprimat în ținte improvizate pe pereți. Vă imaginați cât de încântați au venit acești băieți de la el! Toți, cu excepția unuia singur, bucureșteanul Radu, căruia îi va rămâne multă vreme de acum înainte, între noi, porecla „Dacul”.

Legat de Părintele Mihai am avut și o mare neliniște… El e bun pentru oamenii care au discernământ, dar pentru cei încă neformați, poate e „un pic prea mult”. Dar trece și printr-o perioadă mai agitată a vieții Sfinției Sale…

Iar pentru „cunoscători” febrilitatea ideilor și forța sugestivă fac să pălească orice neliniște. „Unde se duce fecioria celor care se căsătoresc curați?”, întreabă prin surprindere Părintele, trezind în ascultătorul avizat plăcerea intelectuală și bucuria descoperirii sufletești.

Maica Ecaterina Fermo e o vorbitoare remarcabilă, foarte bună cunoscătoare a sufletelor tinerilor. Discursul ei, plecat de la rătăcirile personale prin care a trecut, sfârșește cu o mare frumusețe logică în marea descoperire a Adevărului, a Adevăratei Lumini. „Eram în iad”, își amintește Măicuța Fermo. „La o petrecere îmi scrisesem pe burtă Talpa Iadului…” Dar trecutul nu se așează fioros în fața ochilor albaștri și cuminți ai Maicii Ecaterina, ci într-o lumină a înțelegerii planului de salvare pe care îl închipuise Dumnezeu pentru Sfinția Sa. Cuvântarea ei a fost o mare reușită și i-a hrănit și mulțumit pe tinerii mei.

Poate ar fi cazul să încep să vorbesc un pic și despre ei…

Cea mai talentată poetă din grupul care s-a strâns la Mănăstirea Paltin e Alina Anghelache din Botoșani. De fapt, Alina e unul dintre cei mai talentați poeți români din deceniul acesta. Dincolo de frumusețe și expresivitate, versurile ei sunt străbătute de un fior duhovnicesc adânc. De fapt, ea a adus acatistului acea dimensiune adevărat ortodoxă de care acesta avea atâta nevoie. Alina e o fetiță slăbuță și delicată, care privește lumea cu o atenție mirată, compătimitoare. Are o fire timidă, gravă, o expresie a contemplării lăuntrice și a puterii unei inteligențe bine structurate. Olimpică națională la Religie (și a câștigat chiar premiul I la această olimpiadă într-un an), Alina a decis să se dedice de acum Medicinii. O dorință frumoasă, pe care să o ajute Dumnezeu să și-o împlinească.

Cel mai spontant dintre poeți, cel care a reușit să adune cele mai multe „bucurii” de calitate este Bădișorul Ovidiu Comanac, un băiat de la Bacău, acum student al Agronomiei ieșene. El a fost primul la toate – primul la acatist, unde a dovedit că e un poet care are deja un stil aparte, lucrat, primul la lucrările din curte, într-un cuvânt, un băiat de dorit la orice casă de gospodar, care va face fericită femeia cu care se va căsători. Voinic și hotărât, cu un brâu ciobănesc în jurul mijlocului, Bădița Ovidiu a făcut mereu o figură aparte, statornică, de om pe care la nevoie chiar te poți bizui. O expresie a bunului-simț românesc într-un câmp de înstrăinare inconștientă…

Radu Nicolae, sau Radu mic, cum aveam să-i spunem, de la Buhuși, e și el un poet cu productivitate mare. Lăsat de capul lui, în două zile poate scrie singur un acatist. După câteva zile de disciplinare, a scris și câteva versuri pe care le-aș fi trecut fără probleme într-o carte a mea. Radu e un băiat mic și cuminte, cu părul un pic mai lung, pe care l-am văzut în fiecare noapte în Biserică, stând la slujbe după rânduiala măicuțelor (patru ore, când eu și alții din grup stăteam doar la Liturghie, două ore).

George e un băiat orfan de la București care trăiește într-o locuință socială, împreună cu alți orfani. E de mirare cum a reușit, în aceste condiții, să-și păstreze curățenia sufletească ce îl caracterizează și să meargă pe drumul cel bun. Are fire de poet – am strâns niște bănuți ca să îi facem un cadou, s-a adunat o sumă frumușică, dar el, în loc să-și țină măcar o parte din bani pentru nevoile zilnice, și-a luat de toți banii cărți. Să îl ajute toți sfinții din cărțile pe care și le-a cumpărat (din care vrea să dăruiască și altora).

Teodor a fost cel mai bun povestitor al grupului. Un băiat blonduț și slăbuț de la Piatra Neamț, cu o vervă extraordinară, a devenit de la sine reporterul nostru. Lucrările de seară, interviurile, le-am lăsat aproape în întregime în seama lui. Puține televiziuni din România au un moderator atât de tenace, inteligent și persuasiv cum e Teodor. Totuși, îl sfătuiesc să lepede duhul vorbirii deșarte. De fapt, cred că va face asta de la sine, cândva.

Andrei Șana, Andrei mic, a venit în concediu din Germania și a ales, în locul casei părintești, tabăra noastră. Un copil bun și ascultător. În fiecare seară citea vreme de două-trei ore felurite cărți și reviste duhovnicești. La discuții nu se băga în seamă nechemat, ci stătea cuminte și asculta, fără să întrerupă vreodată pe cineva.

Andrei Neboisa – sau Andrei mare – e un tânăr de 27 de ani cu suflet copilăresc. Un vlăjgan de doi metri pe care, dacă l-ar fi văzut cineva dându-se cu o sanie mică, de copil, pe un derdeluș improvizat pe drumul mănăstirii ar fi încremenit. Foarte sufletist și având o curăție a minții vădită, Andrei a fost foarte îndrăgit de măicuțele de pe la mănăstire, care îi dădeau felurite bombonele, probabil că pentru ajutorul pe care li-l dădea, în cele două ore zilnice de muncă fizică, mereu cu zâmbetul pe buze. Un copil îmbrăcat în trupul uriaș al unui tânăr deja plecat spre maturitate. Dacă se va călugări vreodată, jertfă de care, din grupul acesta, pe el îl văd cel mai aproape, la cât de mare e în aparență și cât de mic în prețuirea de sine, sigur se va trezi cineva să îl pună Stareț sau chiar Episcop.

Radu mare, „Dacul”, e un fel de Cedryk. S-a născut în București și locuiește în Ilfov. L-am găsit, în fața Gării Brașov, fumând ceea ce el a numit „ultima țigară”. A pornit de puțină vreme pe drumul rugăciunii și are încă probleme în înțelegerea unor lucruri. E și repezit, apucat, haiduc, așa că izbucnirea conflictului daco-tătar dintre el și Părintele Mihai Aldea era de așteptat. „Nu încap două săbii în aceeași teacă și doi turci în același sac.” Nu mai știu cine a trecut primul peste Dunărea înghețată… Țin minte doar că la un moment dat mi-am zis cam așa: „Dacă o fi să se ia la bătaie, îi despart.” M-a necăjit și pe mine, fiind foarte neascultător. Nu a participat la nicio activitate fizică, făcând mereu doar ce avea chef. Sper ca Măicuța Domnului și Părintele Justin să îl ajute să se trezească.

Venit mai târziu, Mihai, moț din Alba Iulia, judecător la Cluj, s-a făcut remarcat prin cumințenia care contrasta cu figura sa atletică și hotărâtă. Unul dintre bunicii săi a fost pe la Canal, alt bunic și un străbunic au stat prin temnițele comuniste și de aici interesul pentru tabăra noastră.

Având mult talent la poezie, Camelia, o fătucă de optisprezece ani din Piatra Neamț, ne-a dat câteva versuri foarte frumoase. Dar nici ea nu s-a desprins încă de un anumit răsfăț adolescentin. După ce i-am ascultat primele versuri, mi-am făcut mari speranțe legate de contribuția ei la acatist, dar apoi, văzând-o cum face piruete în toate sensurile, printre ateleierele de pictură și gravură și oamenii de zăpadă ai unei copilării încă prezente în ființa ei, mi-am luat gândul de la a o putea înrola cum se cuvine în lucrarea noastră.

Mădălina, prietena și colega ei, o fetiță mică și firavă, cârlionțată și cu o personalitate foarte puternică, șefa corului cu care am colindat la începutul taberei, a cam ocolit biblioteca, locul unde lucram noi la acatist, mai ales în ultimele zile, poate din pricina unei foarte mari timidități.

Ramona, o prietenă a lui Andrei Neboisa din Piatra Neamț, o fată cu niște ochi verzi, mari și adânci, a venit târziu și nu s-a mai integrat cum trebuie în grupul și lucrarea noastră. Ne-am bucurat, totuși, să mai avem între noi încă o tânără credincioasă.

Au trecut prin tabără și Ioan, un om de 32 de ani din Buzău și Constantin, un bărbat cam de aceeași vârstă din Botoșani. În cazul celui de-al doilea a fost o neînțelegere – venise să ne ajute cu sera, dar noi, din pricina pământului înghețat, nu mai făceam nicio seră. Cu Ioan, lucrurile sunt mai complicate – era cazat „sus” la Petru Vodă. L-am descusut un pic și mi-a spus că e cunoscut al Părintelui Sareț de acolo, Părintele Hariton. De aici, în urma scandalului legat de dezhumarea Părintelui Gheorghe Calciu-Dumitreasa, am început să-l privesc cu neîncredere, cu gândul că e trimis de cineva „din deal” ca să vadă ce se petrece la noi. Dumnezeu să mă ierte dacă m-am înșelat.

Tabăra a fost o reușită. Am căutat să îmbin constrângerea unor activități zilnice cu libertatea fiecăruia și să le dau tinerilor atribuțiuni potrivite cu talentele lor și am impresia că toți au fost, în cele din urmă, mulțumiți și câștigați.

Într-o astfel de tabără înveți foarte multe despre comuniune. Un lemn dat din mână în mână și așezat într-o stivă clădește nu doar înălțimea stivei, ci și înălțimea prieteniei dintre cei care l-au purtat.

Doi sau trei dintre noi nu au vrut sau nu au putut să experimenteze această frumoasă zidire prin muncă. Poate s-au speriat de zăpadă și frig, dar munca fizică e chiar cel mai bun medicament împotriva acestora.

Duhovnicește vorbind, am avut convingerea că am fost chemați acolo de Părintele Justin. Am stat ore întregi în chilia Părintelui, locul în care și-a petrecut ultimii ani ai vieții, pentru că acolo s-au ținut două dintre conferințe.

Iar pentru mine această chemare a Părintelui Justin a mai fost și o mare șansa. Șansa de a-mi îndrepta o greșeală a trecutului, când i-am îndemnat pe niște tineri în direcția unei literaturi postmodernisto-avangardiste fără niciun orizont românesc și fără niciun adevăr.

Sper să fie doar o primă ediție a unui lung șir de astfel de tabere.

Cât despre rodul, adevăratul rod al acestei lucrări, pe acesta îl veți cunoaște, sper, mai încolo.

Anunțuri
Post a comment or leave a trackback: Trackback URL.

Comentarii

  • skl  On 7 Ianuarie 2015 at 12:26

    Felicitari! Doamne Ajuta!

  • Ionut  On 7 Ianuarie 2015 at 19:06

    De folos relatarea cu privire la tabara de la M-rea Paltin. Mi-a produs o puternica impresie intamplarea traita de maica Maria, in legatura cu Pr. Arsenie Boca. Mi-as fi dorit sa fi dat mai multe detalii.

    • Marius Ianuș  On 7 Ianuarie 2015 at 20:03

      Dragă Ionuț, la mulți ani! Nu îți voi da mai multe detalii, ai în text esența întâmplării și nu văd de ce ai avea nevoie de mai mult. Îți doresc să ai Credință puternică, neclintită.

      • Ionut  On 8 Ianuarie 2015 at 10:05

        Multumesc pentru urare. As fi vrut sa-l descrie mai in amanunt pe barbatul care a venit sa ceara milostenie. Doamne-ajuta!

        • Marius Ianuș  On 8 Ianuarie 2015 at 12:24

          Dragă Ionuț, bărbatul acela s-a descris el singur cândva, cam așa: „Când o să vin la voi ca un moșneag, nu o să mă recunoască nimeni…” Dacă citim mărturiile asupra minunilor Părintelui Arsenie Boca o să vedem că el mai apare și sub chipul unei femei înalte, cu ochi albaștri. Doamne ajută!

  • georgealexandrustanciu  On 8 Ianuarie 2015 at 19:35

    Ati facut o descriere foarte frumoasa ce mi-a adus in minte toate intamplarile din tabara. Doamne-Ajuta !

  • felicia  On 24 Ianuarie 2015 at 18:49

    Frumoasa si de folos relatare. Ma bucur din tot sufletul sa aflu ca neamul asta al nostru atat de incercat, mai are inca resurse de regenerare… Sa va tina si sa va binecuvanteze Dumnezeu pe toti tinerii astia frumosi, clerici si mireni, care duceti credinta si neamul mai departe. Doamne ajuta! (Va rog sa-mi trimiteti nr de tel sau adresa de email a lui George, daca se poate. Am o mica surpriza pt el.)

    • Marius Ianuș  On 4 Februarie 2015 at 11:51

      V-am trimis numărul lui de mobil pe email.

    • George-Alexandru Stanciu  On 9 Februarie 2015 at 16:47

      Frumoase si de folos sunt si gesturile prin care ne aratati sustinerea si aprecierea D-voastra ! Sa va dea Dumnezeu sanatate si tot ce va este de folos in orice colt de lume v-ati afla !

  • GabiM.  On 25 Ianuarie 2015 at 1:25

    Minunat! Desi nu mai sunt tanara de mult,m-am simtit,acolo,la Sfanta Manastire Paltin,impreuna si alaturi de aceasta binecuvantata „tabara”…Eram indragostita de prima Ctitorie a PARINTELUI,cea „de sus”,dar vara trecuta,cu mare durere in suflet am inteles ca totul s-a schimbat…Am speranta ca,la „Paltin”,toate vor ramane ca inainte…Asa sa ne ajute Dumnezeu!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s