Monthly Archives: Februarie 2015

O frumoasă mărturie despre Sfântul Valeriu Gafencu

Citiți, vă rog, această frumoasă mărturie a lui Florian Dumitrescu, apărută în volumul „Crez și Adevăr” a lui Nicu Popescu Vorkuta.

Dar și această scrisoare a Sfântului Valeriu Gafencu către Sfântul Părinte Arsenie Boca.

Mai există daci? Cine sunt ei?

Scriu acest articol nu pentru că aș crede că el are vreo semnificație duhovnicească, ci pentru a-i lămuri pe câțiva prieteni ai mei care s-au lăsat furați de niște teorii ale unor oameni cărora le place să refacă istoria după capul lor, să o mitizeze sau demitizeze fără rost.

Se fac în prezent cercetări asupra ADN-ului uman. Pe baza acestor cercetări s-a ajuns la niște asemănări între ADN-urile mai multor oameni dintr-un areal apropiat, care au dus la concluzia existenței unui strămoș comun. Cercetătorii au ajuns atât de departe, încât pe baza cercetării ADN-ului nostru pot stabili atât cel mai apropiat strămoș comun masculin al nostru și al altor oameni (pe baza unui cromozom numit „Y-DNA”), cât și cel mai apropiat strămoș comun feminin (pe baza altui cromozom, numit „MT-DNA”).

În lumina acestor cercetări, răspunsul se desprinde limpede: DA, mai există daci, și putem vorbi chiar de două „rezervații” trace, una fiind a românilor din Basarabia, cealaltă fiind Bosnia.

De asemenea, această populație sedentară, vechi europeană, e înrudită primar cu populațiile din sudul Scandinaviei, care au și ele un fel de „rezervație”, un loc unde sunt majoritare, în zona de Sud a Suediei și Norvegiei, în Danemarca și în Nordul Germaniei. E foarte clar că acest neam izvorât din Balcani, căruia ei îi spuneau „arian”, e chiar acela care apărea în ideologia nazistă ca fiind „neamul superior”, cel care „ar trebui”, potrivit acelei ideologii, „să stăpânească de drept lumea”.

Priviți. În Basarabia, Bosnia și Sudul Suediei (dar și în Sardinia!) peste 50% din populație are acest strămoș comun masculin numit de cercetători „I” (75% la bosniecii croați):

Haplogroup_I

Alături de acest neam, ulterior, au venit în Europa alt neam, sau alte două neamuri, înrudite între ele primar: „indo-europenii” apuseni (R1B), care sunt majoritari în Vestul Europei, și „indo-europenii” slavi (R1A), majoritari în Polonia, în Ucraina și în Rusia europeană. Iată răspândirea lor, încep cu slavii:

R1amap

Iată-i și pe apuseni:

Haplogroup_R1b

La nivelul României, fără Basarabia, lucrurile ar sta cam așa:

  • Traci / Proto-europeni (Haplogrupul I): peste 30% din populație
  • Indo-europeni slavi (R1A) (ungurii sunt într-o proporție de 50% aici, dar secuii nu): aproximativ 20% din populație
  • Asiatico-europeni apuseni (R1B): aprox. 15% din populație
  • Orientali/Meridionali (J – aici 40% dintre cei care se declară evrei, mulți secui, dar și peste 40% dintre aromâni): aprox. 15% din populație
  • Nord-africani (E1B1B – aici și 30% dintre cei care se declară țigani): aprox. 15% din populație
  • Alte neamuri (între care Y-haplogrupul-ul H – țiganii): aprox. 5% din populație

La nivelul României Mari:

  • Traci (I): peste 35% din populație
  • Slavi (R1A): aprox. 25% din populație
  • Apuseni (R1B): aprox. 15% din populație
  • Orientali/Meridionali (J): aprox. 10% din populație
  • Nord-africani (E1B1B): aprox. 10% din populație
  • Alte neamuri: aprox. 5% din populație

Se fac și studii pe bază de apartenență etnică, iar în urma unui astfel de studiu a rezultat că 48,1% dintre cei care se declară români aparțin haplogrupului I, trac. Verificați, vă rog (click). Nu există încă un studiu de referință, cel citat a avut sub o sută de subiecți, dar ne putem imagina, realist, pe baza datelor prezentate mai sus, că la nivelul celor care se declară români descendența tracă este de peste 40%.

Sunt destule materiale pe internet cu care puteți verifica aceste informații. Existe mici diferențe între diferitele surse, poate pentru că aceste cercetări sunt încă la început. Am văzut și liste pe care haplogrupul I, majoritar și acolo în Bosnia, era trecut cu valori mici – de aproximativ 25% – în Basarabia și valori mai mari – de peste 35% în „țară”, dar ceva (o anumită intuiție și cunoașterea tipurilor umane de dincolo de Prut) îmi spune că acestea sunt deja „interpretări” politice ale datelor. O Moldovă unitară sanguin ar da loc multor idei separatiste în Basarabia, idei de tip „Moldova Mare”, care deja cam există… Să mă ierte Dumnezeu dacă greșesc!

Pentru cei interesați de identificarea tipurilor de fizionomie tracă: căutați imagini cu oameni ai locului din Mostar (Bosnia) și Split (Croația). Trei din patru oameni de acolo sunt descendenți ai tracilor. Vă dau eu un mic exemplu: din poza aceasta (click), în afară de fata cu părul vopsit în roșu, asupra căreia nu mă pot pronunța, ceilalți trei protagoniști sunt traci. (Sigur, în cazul oamenilor tineri e mai ușor de făcut diferențieri la nivelul fizionomiei. Apoi intervin alte fenomene, „urmele timpului” și ale păcatelor.)

Dar să ne vedem noi mai ales de lupta noastră duhovnicească și de mântuirea noastră!

Doamne ajută!

„Poetul trebuie alungat din (So)C(i)ETATE?”

Într-o carte a filosofului „raționalist” Platon, „Republica”, e propus un model de „societate ideală”. În angrenajul acesteia, poetul nu-și găsește niciun loc. El trebuie scos în afara ei, poate chiar ucis cu pietre.

Ce înțelege filosoful antic prin „poet” e destul de interpretabil. În opinia mea, „poetul” său ar însemna azi atât autorul de ficțiune în general, cât și profetul, omul atins și luminat de flacăra Dumnezeirii.

Trebuie să înțelegem și tipul de cultură din interiorul căruia e formulată această absurditate. Cultura greacă antică dinainte de Domnul Hristos este orală, în ea au fost sădiți germenii raționalismului, iar modelul ei social, după cum o arată chiar titlul lucrării lui Platon, este orânduirea romanilor, „Republica” fondată cu aproximativ un secol înainte de expunerea lui Platon.

Apoi, trebuie să înțelegem ce este raționalismul. Dacă fructul cunoașterii binelui și a răului ar fi fost bun pentru om, nu i l-ar fi dat Dumnezeu fără să ezite? De ce nu l-a lăsat pe om să se atingă de acest fruct. Oare nu pentru că omul sau fructul nu erau suficient de copți ca să poată să se servească unul de celălalt? Nu cumva rațiunea noastră poartă în ea un neajuns? Și atunci de ce ne-a îndemnat șarpele să-l mâncăm? Iar cei care ne îndeamnă, de-a lungul secolelor, să ne încredem pe deplin în rațiunea noastră cine sunt? Nu cumva niște lucrători ai șarpelui? Maieutică, poftim.

Citatul lui Platon mi-a fost servit când și unde mă așteptam mai puțin – la o mănăstire, de către cine mă așteptam mai puțin – o măicuță sporită. M-a întristat pomenirea filosofului grec și i-am spus că Platon nu e, totuși, un reper ortodox. Ea mi-a spus „Haide să nu vorbim despre Ortodoxie, că dacă vorbim despre asta…”. În sensul că, din punct de vedere ortodox, m-aș fi îngropat și mai mult în greșeala mea. Greșeală pe care mi-au mai reproșat-o câțiva clerici și care ar fi aceea de a scrie fără binecuvântare/aprobare episcopală și fără acordul celor pe care îi pomenesc în scrierile mele. O să încerc să îi răspund aici, mai elaborat decât am făcut-o pe email, în primul rând ca să îmi lămuresc mie aceste idei, iar în al doilea rând pentru a pune aceste rânduri într-o carte pe care să o dau spre citire tuturor celor care îmi vor mai reproșa asta pe viitor.

Primul argument: am o binecuvântare generală, de la duhovnicii mei, ca să scriu. Așa cum un trapezar are binecuvântare generală să facă mâncare. Am nevoie de binecuvântare de fiecare dată când scriu un articol? Iar bucătarul are nevoie de binecuvântare de fiecare dată când face o ciorbă? Apoi: am nevoie de binecuvântare de fiecare dată când pun pe mesele oamenilor „ciorba” mea? Dar cuvântul „binecuvântare” e rău folosit aici. Aprobare… Pentru că în cazuri din acestea, absurde, nu mai poate fi vorba, cred, de Voința Domnului, ci de niște fariseisme omenești.

Al doilea argument: cum ar arăta Evanghelia dacă ar fi fost scrisă după acest principiu al ascultării/aprobării, combinat cu acela, la fel de mincinos, cred, al ultrasmereniei (care zice să ne vedem de păcatele noastre și să nu pomenim nicidecum păcatele altora)?

Cum ar arăta? Evangheliștii nu ar mai fi scris despre vânzarea lui Iuda, ca să nu smintească oamenii, dar și pentru că nu ar fi putut să obțină aprobarea acestuia sau a familiei sale. La fel, nu ar fi scris despre Ana, despre Caiafa, despre Pillat și despre ce au făcut aceștia cu Mântuitorul. Poate nu ar fi scris nici despre căderea Sfântului Petru… Eu nu cred că i-a cerut cineva voie ca să scrie sau să vorbească despre asta. Și atunci ce fel de Evanghelie am fi avut? Toți cei doisprezece ar fi fost grozavi, până la capăt, fariseii și Pilat ar fi fost și ei grozavi, sau măcar fără calități și defecte, iar Mântuitorul ar fi murit, dar fără să se știe cum și din ce cauză. V-ar fi plăcut o astfel de Evanghelie? La ce ar fi folosit ea?

Nu încurajez bârfa. Aceasta are la bază, cum foarte bine spunea cineva, dorința de a face rău cuiva, personal. Dacă nu există această dorință malefică, dacă faptele cuiva sunt povestite într-o istorie care trebuie să îi dea cititorului/ascultătorului anumite învățături de minte, aceea nu e bârfă.

O să vă dau un exemplu. Preotul X are o sminteală legată de extratereștri. Sminteala i-a subjugat într-atât mintea încât s-a aflat în sat și a devenit prilej de discuții. Ba mai mult, preotul X și-a găsit niște adepți și s-a apucat să-i inițieze în „tainele” acestei sminteli care îl macină.

Vecinul său Ion, care nu dă pe la Biserică deloc, e invidios că Preotul X are o livadă de trei ori cât a lui. El profită de sminteala preotului și umple satul cu știri despre „Popa OZN”, din pricina urii pe care i-o poartă. Pentru Ion, comunist crescut în duh ateist, atât Ortodoxia cât și sminteala preotului sunt niște aiureli… Aceasta e bârfa. Dar în sat mai e și Învățătorul Y, un tânăr, ortodox practicant, care, de fiecare dată când întâlnește pe vreunul dintre adepții smintelii preotului îi explică aceluia foarte clar și apăsat că preotul a luat-o razna și că nu trebuie să se ducă după el. Aceasta nu este bârfă. Cei doi spun exact aceleași lucruri despre Preotul X, dar unul bârfește, iar celălalt nu.

Și acum mă întorc la argumentația mea. O Evanghelie scrisă cu aprobările protagoniștilor și ale mai-marilor sinagogii sau Bisericii incipiente ar fi fost o cărțoaie prefăcut smerită, din care nu ar fi învățat/înțeles nimeni mai nimic. Dar atunci nimeni nu și-a pus problema în felul acesta, viclean. Credeți că Sfântul Petru s-a îngrijorat că o să rămână căderea sa în memoria oamenilor? A existat un Duh al Adevărului, care structurează discursul Evangheliei. Sfântul Duh. Acesta structurează și azi discursul adevăraților creștini, pentru că Sfântul Duh nu a fost luat din lume și încă poate fi simțit în Biserică. Întrebarea mea e: în ce măsură are legătură Sfântul Duh cu preceptele lumești ale „aprobării ierarhului locului” și acordului personajelor și cu ultrasmerenia, smerenia extremă, această virtute care pare foarte frumoasă, dar este, practic, inaccesibilă celor mai mulți și, de asta, fățarnică?

Dar ar trebui să existe o legătură între „poeți” și ierarhi. De fapt, e mare nevoie de această legătură. Nu doar că Poetul nu ar trebui alungat din Biserică, ci el ar trebui pus în Ea la loc de mare cinste, ca imnograf. Majoritatea textelor bisericești pe care le avem sunt traduse acum câteva sute de ani, foarte prost, cu calcuri mai mult decât evidente din greacă, total pe lângă frumusețea limbii noastre de azi. Am ascultat, la Sfântul Munte Athos, la privegherea Sfântului Antonie cel Mare, niște texte cumplite. N-a lipsit mult ca să mă duc la călugărul care citea și să îl rog să nu mai masacreze limba română, că putem vorbi și altfel despre ce a făcut Sfântul Antonie. Lectura era groaznică, din pricina încâlcelii acelui text, călugărul, un călugăr cult, citea foarte poticnit, cu mare greutate. Apoi, tot la Muntele Athos am observat și altceva: acatistele grecilor au rimă! Au versuri lungi, alexandrini, dar, spre deosebire de traducerile noastre, au rimă! Cum să traduci un text care are rimă printr-unul care nu are? Nu credeți că ar trebui schimbat ceva? Eu cred că ar trebui o schimbare foarte mare. Toate acatistele noastre ar trebui făcute cu versuri scurte, românești, o laudă (un „bucură-te”) conținând un verset format din două versuri rimate între ele.

La fel, toate textele moderne care se citesc în Biserică ar trebui periate, retraduse, rescrise, în limba noastră modernă, cea creată de Bădița Mihai Eminescu și apropiații săi.

Iar în cazul celor foarte vechi, dacă se dorește păstrarea acestui caracter temporal îndepărtat, „păstrarea autenticității”, ar trebui făcute adaptări foarte poetice, de felul celor făcute în cazul traducerilor din Villon, Shakespeare sau Joyce. Ca să se facă aceste încercări de transpunere cu miză atât de mare ar trebui căutați poeți mari, adevărați, dispuși să-și sacrifice talentul și timpul, pentru că nu e deloc lucru ușor. Dar sunt convins că s-ar găsi.

Dacă Episcopiile ar deveni interesate de acest aspect și dacă și-ar lua fiecare „la curte” măcar câte un imnograf. (Dacă ar fi vorba să ia câte doi sau trei, nu sunt convins că ar fi destui poeți și scriitori ortodocși ca să fie acoperite toate episcopiile.) Cu o investiție minimă din partea episcopilor – unul sau două salarii – și cu o muncă bine organizată (așa încât să nu lucreze toate episcopiile la aceleași texte, dar să se facă, totuși, mai multe versiuni pentru fiecare text, care să fie confruntate/discutate, atât literar, cât și dogmatic) în câțiva ani am avea o literatură ortodoxă la fel de valoroasă cum e cea laică. Atunci va fi o plăcere să asculți povestea vieții unui sfânt când se face o pomenire. De ce nu facem asta?

În concluzie, chiar dacă raționaliștii, de la șarpe până la marxiști, via Platon, caută să-l scoată pe „poet” din „cetate” (dar nu am putea spune „pe om”? nu am putea citi alungarea din Rai în cheia asta?), oamenii duhovnicești ar trebui să-l primească cu brațele deschise, în Biserica și în inimile lor.

P.S.: Măicuța menționată mai sus îmi spune că ea se referea în primul rând la nevoia unui acord al celor despre care scriu, din pricina faptului că eu nu am încă o stare foarte duhovnicească atunci când scriu. Primul argument l-am demontat mai sus. În privința celui de-al doilea (care în opinia Sfinției Sale îl justifică pe primul) cred că are perfectă dreptate. Dar eu nu prea știu să fac altceva în afară de scris. Așa că nu cred că voi aștepta cine ști câți ani ca să mă înduhovnicesc îndeajuns încât să scriu niște texte profund bisericești… Îmi asum acest caracter mai… „lumesc”, mai laic al scrierilor mele și îi avertizez pe cititorii mei în privința asta.

96 de ani de la nașterea Părintelui Justin Pârvu

Noi nu suntem în stare să ne răscumpărăm păcatele noastre și sunt alții, ca Părintele Arsenie Boca și Părintele Justin, care se rugau să le mai pună Dumnezeu la socoteală și de-ale altora…