„Dragostea nu cade niciodată” (1)

Pentru toți cei pe care i-am necăjit vreodată

„DRAGOSTEA NU CADE NICIODATĂ” ÎNSEAMNĂ CĂ ACEIA CARE ÎL IUBESC PE DUMNEZEU DIN SUFLET ȘI ÎȘI IUBESC APROAPELE LA FEL NU POT SĂ CADĂ ÎN PĂCAT!

Iubirea înseamnă îndurerare…

Frumos și poetic spune Părintele Baștovoi în titlul unei cărți a Sfinției Sale: „A iubi înseamnă a ierta”. Frumos și poetic, dar afirmația Părintelui Savatie acoperă doar o parte a realității. Sau preschimbă realitatea în poezie. Dacă ar fi vrut să fie exact, ar fi spus cam așa: „Unul dintre roadele iubirii este iertarea”. Dar ce fel de titlul ar mai fi fost și acesta?

Dar nu caut să schimb titlul acelei cărți… Din păcate, dincolo de licența poetică a dragului nostru Savatie, lumea de azi chiar face o confuzie mare în încercarea de a înțelege și a explica iubirea. Din punctul lumesc de vedere, răspândit azi mai mult ca oricând între oameni, iubirea e o formă a plăcerii. Un cozonac gustos sau un chip „plăcut” sunt ambele menite, în viziunea celor care împărtășesc acest punct de vedere (dar nu de… orbire?), să potolească foamea și setea de plăcere a cuiva. Și nu mă refer neapărat la dorințele trupești, care apar mai ales la băieți, ci și la plăcerea aparent mai nepăcătoasă, mai „vaporoasă”, a fetelor, de „a fi cu” / alături de acest chip… „plăcut”.

Dar, după ce pun la baza vieții lor această plăcere, această falsă iubire, tinerii se trezesc cu un mare gol în inimă. Cozonacul s-a stricat, iar ei îl aruncă la coș și caută altul. Și așa ajung să schimbe „iubirile” ca pe cămăși. Doar că acestea nu sunt iubiri, ci plăceri, plăceri care amăgesc adevăratele nevoi ale inimii omului.

Dar cum e iubirea, atunci? Iubirea înseamnă co(m)pătimire, împreună pătimire. Omul, după căderea din Rai, e vrednic de plâns, iar iubirea înseamnă chiar să îl plângi pe acela de care te simți atras și să te simți atras de el anume pentru asta, pentru că îți oferă această plângere a inimii, această împreună pătimire. Și ai și de ce să îl plângi, măcar pentru că în orice clipă i se poate întâmpla ceva rău. Și pentru că se poate întâmpla să nu se mântuiască… Și atunci, cel care iubește spune așa: „Doamne, fă să nu li se întâmple nimic rău soției mele și copiilor mei și tuturor celor dragi mie, ai milă de ei și fă să meargă pe drumul mântuirii. Ai milă de părinții mei și fă să se trezească la Lumina Ta măcar acum, în al doisprezecelea ceas…” Și tot așa.

Și aceasta este iubirea, iubirea adevărată, înveșmântată în faldurile cenușii ale suferinței. Ea poate atinge forme paroxistice, nebunești: „Își va găsi loc de parcare inima mea? Mai bine îi trimit un SMS să îi spun unde poate afla.”, „Are iubita mea cu ce să meargă acasă? Să mă duc după ea…” și tot așa, mai ales atunci când uităm de Dumnezeu. Dar dacă îi punem pe cei dragi ai noștri în grija Lui Dumnezeu, în durere apare și o undă de alinare.

Suferință, împreună pătimire, durere, aceasta e iubirea adevărată. Dar cine ar alege așa ceva în locul plăcerii? Cine ar bea ceai fără zahăr în loc să bea bere? Sau cine ar mânca pesmeți în loc de înghețată? Doar cei care au Credință și înțeleg viața aceasta în adevărata ei dimensiune, aceea de probă pentru Adevărata Viață, Viața cea Nesfârșită. În acea viață vor fi plăceri mult mai mari decât „berea” și „înghețata” de aici. Și altfel de plăceri, nepătimașe, curate.

Iubirea înseamnă durere, iar a iubi, mai întâi timid, pe cei din jurul tău, cultivându-ți împreună pătimirea cu ei, duce, încetul cu încetul, la a împreună pătimi cu toată lumea și la a ierta. Toți oamenii sunt vrednici de plâns, așa că Părintele Savatie are dreptate: a iubi duce la a ierta.

Dar această iubire adevărată, îndurerată, duce și la alte lucruri, între care cel mai important este mântuirea. Iubirea îndurerată este condiția de bază a mântuirii, adevărata urmare a Domnului Hristos. Sfântul Siluan Athonitul a fost învrednicit de Dumnezeu să vadă o dată, o singură dată, preț de câteva clipe, Chipul Mântuitorului și iubirea îndurerată uriașă întipărită în privirea Sa, iar această iubire îndurerată, această privire greu de suportat i-a fost călăuză pentru toată viața sa.

„Dumnezeu a suferit și suferă pentru noi, iar noi să nu suferim împreună cu El?”, se va fi întrebat Sfântul. Și cam asta ar trebui să facem în săptămâna care vine și noi, dacă reușim să ne învingem ispitele… Să iubim, să iubim cu durere, să împreună pătimim cu Mântuitorul nostru, Care Și-a dat viața pentru noi. Dincolo de aparențe, începe o săptămână a Iubirii. Creatorul nostru ne-a iubit atât de mult încât L-a lăsat pe cruce pe Fiul Său, Cel unul născut, pentru salvarea noastră.

Continuare la: 2. „Iubește” cu adevărat „și fă ce vrei”!.

Anunțuri
Post a comment or leave a trackback: Trackback URL.

Comentarii

  • iubire  On 31 Decembrie 2015 at 15:14

    Durerea este doar începutul iubirii, cred eu. Iertarea e undeva la mijloc, poate, iar la sfârşit este extazul veşnic.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s