Dragostea nu cade niciodată (3)

Urmare de la: 2. „Iubește” cu adevărat „și fă ce vrei”

Cel mai mare păcat al lumii contemporane

Toate păcatele lumii de azi și toate încercările prin care trecem acum au la origine încălcarea Poruncii Mântuitorului, care este Porunca Iubirii.

Dacă ar exista iubire pentru Dumnezeu, oamenii nu ar mai cuteza să lipsească de la slujbele Bisericii sau de la spovedanie și ar vedea Biserica așa cum e, ca adunare omenească investită de Dumnezeu cu puterea de a lega și a dezlega orice.

Dacă ar exista iubire pentru Dumnezeu, nu ar mai fi desfrâu generalizat și public, iar păcatele împotriva firii nu le-ar mai fi prezentate copiilor, în școli, ca fiind ceva firesc. Nu ar mai fi, pentru că oamenii, din iubire, ar cunoaște poruncile Domnului (înscrise și în inimile lor, dar repede șterse de acolo prin păcat) și ar ști ce s-a întâmplat când ele au fost încălcate…

Dacă ar exista iubire pentru Dumnezeu și aproapele, nu ar mai fi pruncucideri, pentru că omul ar înțelege că a omorî pruncii în pântecele mamelor lor e ceva de-a dreptul abominabil.

Dacă ar exista iubire pentru Dumnezeu și aproapele nu ar mai fi cipuri, pentru că oamenii ar înțelege că e nefiresc să cauți să îi iei omului darul libertății, făcut lui de către Dumnezeu, și s-ar teme de putința de a se împlini cuvintele Apocalipsei.

Dacă ar exista iubire pentru Dumnezeu și pentru aproapele, ecumenismul nu ar fi un curent masonic, venit dintr-o dorință de control dement al umanității, ci ar fi o tendință firească, izvorâtă din ultima rugăciune știută a Mântuitorului – ca „toți să fie una”.

Și atunci fie statul și societatea ar fi altele, fie creștinii s-ar despărți, cu hotărâre, de acestea, după îndemnul Sfântului Pavel: „Ieșiți dintre ei și vă deosebiți și de ce este necurat să nu vă atingeți”. Și s-ar uni între ei, în Adevăr, iar nu în minciună.

Prin iubire, toate cele care ni se par acum de nedezlegat, s-ar dezlega. De ce numește Sfântul Apostol Pavel iubirea: „o cale care le întrece pe toate”? Și de ce ne atenționează, oare, în privința limitelor cunoașterii noastre, chiar și a celei duhovnicești, și ne îndeamnă să urmăm iubirii: „Pentru că în parte cunoaştem şi în parte proorocim, dar când va veni ceea ce e desăvârşit, atunci ceea ce este în parte se va desfiinţa” ?

Și iată cum se încheie capitolul 13 al primei scrisori către corinteni a Sfântului Pavel: „Şi acum rămân acestea trei: credinţa, nădejdea şi dragostea. Iar mai mare dintre acestea este dragostea.” Ce înseamnă asta? Ce înseamnă „acum”? Acum nu este moment temporal, ci moment logic, al discursului: Acum, după ce v-am învățat să nu vă încredeți pe deplin în cunoașterea omenească, și nici măcar în cea duhovnicească, după ce v-am arătat că daruruile duhovnicești (cu care începe capitolul 12 al epistolei), pe care le lăudăm îndeobște, sunt nedesăvârșite, ce rămâne sigur? Pe ce ne bazăm cu certitudine?

Și iată pe ce ne bazăm, iată ce avem nestricăcios: credința, speranța și iubirea. Iar mai mare dintre toate este iubirea…

Iertați-mă, pentru a pune început bun acestei discuții despre Adevărata Iubire a trebuit să fac această mică dizertație „teologică” asupra capitolului 13 din epistola menționată, la care voi mai reveni.

Lupta anticip nu este mântuitoare prin sine. Trebuie să o purtăm, dar ea mântuiește doar în caz de mucenicie creștină. Și în ea trebuie să existe iubire, compătimire pentru neputința celor care lucrează în sistem și a celor orbi sufletește.

Antiecumenismul nu este mântuitor prin sine. Trebuie să veghem să nu se facă o unire în numele celui rău. Trebuie să veghem să nu ne unim cu așa-zise biserici care să ne distrugă credința. Dar crede cineva cu adevărat că ne vom uni noi vreodată, dacă ne păstrăm Iubirea, cu unii care au desfințat mănăstirile și nu mărturisesc sfințenia Fecioarei Maria (din lipsă de Iubire și înțelegere duhovnicească)? Sau cu unii care își întemeiază credința pe rațiune lumească (la fel)?

Adică, e problema aceasta, indiferent de ce își doresc masonii, o problemă reală? Nu mai e Duh Sfânt în Biserica noastră? Eu Îl simt, de multe ori. Și mi s-a arătat puterea binecuvântării unui ierarh, IPS Serafim al Germaniei, de două ori, în chip minunat. Iar puterea ascultării de duhovnic de multe ori. Și chiar un teolog care a plecat recent la stiliști a mărturisit cândva că, având duhovnic pe un ierarh al Arhiepiscopiei Bucureștiului, lucrarea lui aproape că se făcea singură, iar ascultarea aceasta se dovedea minunată. L-a părăsit pe acel duhovnic pentru că „e ecumenist” și iată unde a ajuns… la sectari. Dacă ar fi avut un strop de iubire, dacă ar fi înțeles minunea ascultării pe care o făcea așa cum se cuvine, nu ar fi căzut. A ieși din Biserică e un păcat foarte grav, care înseamnă a întoarce spatele Duhului Sfânt.

Mântuirea vine pe o singură cale: ținerea poruncii Mântuitorului, poruncă de iubire a Lui Dumnezeu și de iubire a aproapelui. Cine nu crede asta, să recitească Evanghelia. Iar cea mai gravă boală a sufletelor noastre este lipsa iubirii, adică încălcarea acestei Porunci. Din viață fără iubire, din așa-zise „teologii” fără iubire, din gânduri fără iubire ni se trag toate…

Și cum căutăm să îndreptăm relele acestea care ne vin din neiubire? Tot fără iubire?

Continuare la: 4. Cum Îi arătăm Lui Dumnezeu că Îl iubim?

Anunțuri
Post a comment or leave a trackback: Trackback URL.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s