Dragostea nu cade niciodată (4)

Urmare de la: 3. Cel mai mare păcat al lumii contemporane

Cum Îi arătăm Lui Dumnezeu că Îl iubim?

Dar cum Îi arătăm Creatorului nostru iubirea pe care o avem pentru El? Sau cum încercăm să îi cucerim iubirea?

Exact așa cum facem și cu oamenii pe care îi iubim: apropiindu-ne de ei și vorbindu-le. Față de oameni asta pare destul de simplu, chiar dacă de multe ori nu e, dar față de Dumnezeu, „Cel Nevăzut, înconjurat de îngeri”, cum e?

Apropierea de și dialogul cu Dumnezeu se face prin rugăciune. Aceasta e arma secretă pe care ne-a lăsat-o experiența veacurilor de Credință. Profetul Ilie avea o rugăciune atât de puternică, încât l-a convins pe Dumnezeu să „închidă cerurile”, să nu mai lase să cadă nicio picătură de apă asupra Israelului vreme de trei ani… Vă imaginați cât de mult Îl iubea Sfântul Ilie pe Dumnezeu?

Așa cum iubirea unei persoane fizice nu e posibilă fără comunicare cu acea persoană, pentru că „ochii care nu se văd se uită”, nici iubirea de Dumnezeu nu e posibilă fără Rugăciune. „Rugați-vă neîncetat!”, ne-a îndemnat Sfântul Pavel, iar veacurile de experiență a celor ieșiți din lume au șlefuit atât acest îndemn, încât din el a ieșit nestemata rugăciunii inimii. Mai apoi a apărut „Bogorodicinaia”. Prima formă a Rugăciunii Inimii, „Doamne, grăbește de-mi ajută!”, e atestată în scrierile Sfântului Ioan Cassian (360-435). Iar practicarea Bogorodicinei e atestată în secolul VII. Practicarea celor două rugăciuni pleacă de la îndemnul Sfântului Pavel. Acestea sunt spuse repetat, prima cât de mult se poate, a doua de o sută cincizeci de ori pe zi, pe respirație, adică o parte a rugăciunii pe inspirație, o altă parte pe expirație, până când rugăciunea, se zice, se spune singură în inima omului. Adică până când rugăciunea devine una cu ființa lui.

Tot legat de această nevoie a adâncirii rugăciunii în ființa omului a apărut practica metaniilor. Aceste sunt însoțite de rugăciunea inimii, pe respirație, iar lucrul cu adevărat minunat e că aceia care încep să practice această tehnică de închinare descoperă singuri cum trebuie ea făcută. (Știu un om care, la începuturile întoarcerii sale către Dumnezeu, când simțea că a greșit cu ceva, făcea îndată 30 de metanii și spunea de trei ori Psalmul 30, fără să fi citit undeva despre asta. Când a ajuns la duhovnicul său, acela i-a explicat că aceasta e chiar practica monahală obișnuită în astfel de situații, când simți că ai greșit cu ceva, dar nu ai duhovnicul aproape, ca să te poți spovedi…)

Din câte cred eu, din citite, aventura isihastă nu trebuie pornită brusc, nebunește. E bine să se meargă după o rânduială progresivă. De pildă: anul acesta fac treizeci de metanii pe zi, zece dimineața, zece seara și zece înainte de culcare. Anul următor fac șaizeci de metanii pe zi, de trei ori câte douăzeci. Peste încă un an fac nouăzeci, de trei ori câte treizeci. Așa fel că în zece ani ajung la o rânduială călugărească.

La fel și Rugăciunea Inimii – „Doamne,” (înainte de inspirație), „Iisuse Hristoase, Fiul Lui Dumnezeu” (pe inspirație), „miluește-ne pe noi” sau „miluește-mă pe mine, păcătosul” (pe expirație) – o spunem vreme de un an de o sută de ori pe zi, apoi, în anul următor, de două sute de ori și tot așa, cu pași mici, până ajungem la o măsură cu adevărat duhovnicească. (Eu spun altă rugăciune repetitivă.)

„Rugăciunea e piatra de încercare a tuturor lucrurilor.” Așa a spus Părintele Teofil Pârâian, ucenic într-ale Rugăciunii Inimii al Părintelui Arsenie Boca, marele nostru sfânt. Ce vrea să spună Părintele Teofil prin aceasta? Că orice neliniște am avea, orice decizie ar trebui să luăm sau orice gânduri ne-ar bântui, trebuie să le supunem focului rugăciunii. Și trebuie să facem asta, după cum spunea Sfântul Siluan Athonitul, în cartea pe care am mai menționat-o, anume pentru că Voia Lui Dumnezeu e, pentru noi, ființe păcătoase, greu de deslușit. Sfântul Siluan inventase și o tactică de spovedanie de aflare a Voii Lui Dumnezeu. Iată cum proceda sfântul: se ruga ca prin duhovnicul său să i se descopere Voia Lui Dumnezeu. Apoi se ducea la duhovnic și îi prezenta, în cât mai puține cuvinte, fără detalii, neliniștea sa. Apoi asculta primul cuvânt al duhovnicului și îl primea ca fiind Voia Lui Dumnezeu. Îl accepta așa cum venise, fără să îl discute, chiar dacă era în contradicție cu așteptările sale. Și cuvântul acela chiar se dovedea a fi Voia Lui Dumnezeu.

Dar despre asta voi vorbi mâine, într-un capitol dedicat liantului Bisericii noastre, născut și el din Iubire: Ascultarea.

Fruct al iubirii de Dumnezeu, comunicarea cu Creatorul nostru este cea mai mare dintre faptele bune, cea mai importantă dintre acțiunile la care ne împinge cea mai mare dintre virtuți: Iubirea. Rugăciunea este „maică și împărăteasă peste toate faptele bune”, cum ne-a învățat Părintele Cleopa, pentru că ea nu este o faptă bună finită, cu un sfârșit clar, ci una care dă naștere și altor fapte bune, ale celui care se roagă sau ale celor pe care îi pomenește în rugăciunile sale.

Dar de ce au ales sfinții să practice astfel de rugăciuni simple și scurte, când sunt atâtea rugăciuni elaborate, de pagini întregi, somptuoase, pline de metafore?

Pentru că rugăciunea, ca să fie împlinită, are nevoie de niște condiții, între care cea mai importantă este curățenia. Când omul începe să se roage… „intră fulgii”, cum spune Părintele Ioan de la Sihăstria Rarăului. Adică în mintea lui încep să curgă felurite gânduri, amintiri, imagini care nu au nicio legătură cu rugăciunea. Aceasta este lucrarea celui potrivnic. Și atunci, o rugăciune simplă, ușor de reținut și de spus îl ajută mult pe rugător în încercarea sa de a-și păstra mintea curată și îndreptată spre Dumnezeu sau spre Măicuța Domnului. Pe când o rugăciune „stufoasă” nu ar face decât să îi dea și mai mult de furcă minții sale, cu noi și noi prilejuri de poticneală, venite chiar din forma acelei rugăciuni sau din neînțelegerea ei.

Să îi spui Lui Dumnezeu cuvinte goale e ceva cu mult mai îngrozitor decât să îi spui unei persoane pe care o iubești lucruri fără noimă. Iar o rugăciune scurtă și simplă, repetată mereu, are mai multe șanse de a nu cădea, măcar uneori, în acest pericol al vorbirii deșarte.

Trebuie să avem grijă cum ne prezentăm în fața Lui Dumnezeu. Nouă ne-ar place ca persoana iubită să vină în fața noastră cu mintea împrăștiată, trăgând cu un ochi pe fereastră, și să ne spună vorbe tărăgănate, care se vede că nu acoperă niciun adevăr?

Dar nu ne place nici să se ascundă în camera ei și să nu ne mai vorbească niciodată…

Trebuie să vorbim cât mai mult, cât mai des și cât mai sincer cu Dumnezeu, așa că o soluție ar fi să cerem binecuvântare de la Duhovnic să facem prin rotație rugăciunile repetitive. Când simțim că una devine rutină, începem alta.

Iată câteva dintre ele, în afară de Rugăciunea Inimii, prezentată mai sus: „Preasfântă născătoare de Dumnezeu, mântuiește-ne pe noi!” (se spune și pe respirație), „Născătoare de Dumnezeu, Fecioară, bucură-te! Ceea ce ești plină de har, Marie, Domnul este cu tine. Binecuvântată ești tu între femei și binecuvântat este rodul trupului tău, că ai născut pe Mântuitorul sufletelor noastre.” (Bogorodicinaia. Eu prefer traducerea/varianta așa-zis catolică, pentru că e mai potrivită limbii române și se spune mai ușor: „Bucură-te, Marie, cea plină de har, Domnul este cu tine! Binecuvântată ești tu între femei și binecuvântat este rodul trupului tău, Iisus! Sfântă Marie, Măicuța Lui Dumnezeu, roagă-te pentru noi, păcătoșii, acum și în ceasul morții noastre. Amin.”) „Doamne, întoarce la bunătate și la rugăciune și în Căile Tale pe toți vrăjmașii mei, pe toți binefăcătorii mei și pe toți cei dragi mie.” (Rugăciune a Părintelui Gherontie Puiu).

Dacă una aduce roade și reușim să o spunem curat, nu o mai lăsăm. Dacă nu, le spunem prin rotație, așa încât fiecare să-și facă lucrarea. Și mai putem adăuga noi altele, pentru că, din cea mai simplă rugăciune „Doamne, miluește!”, dar și din cea mai simplă situație de viață a noastră, putem extrage o mulțime de rugăciuni.

Partea frumoasă la o rugăciune repetitivă e că ea îndeamnă tot la Iubire. Pentru că ne-ar fi rușine să îi spunem Lui Dumnezeu de o mie de ori pe zi că vrem o mașină sau să ne scape de vecini… Așa că ne întoarcem spre ce e esențial și, încetul cu încetul, începem să ne rugăm pentru toți.

De ce este atât de importantă rugăciunea (în această discuție despre Iubire)? Vă voi răspunde cu o întrebare retorică: Cine Îl iubește cel mai mult pe Dumnezeu? Nu acela care vorbește cel mai mult cu El? Nu acela care Îl caută cel mai des? Așadar, alături de împlinirea Poruncii Iubirii, și venind din ea, rugăciunea este chiar măsura și forma iubirii noastre de Dumnezeu. Pentru că pe Dumnezeu nu Îl putem iubi „teoretic”…

Continuare la: 5. Cum o să scriu eu despre Iubirea Aproapelui?

Anunțuri
Post a comment or leave a trackback: Trackback URL.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s