JOS MASCA, MARIUS IANUȘ!

coperta1-webcoperta2-webCARTEA DE VIZITĂ
A UNUI POET

DESCĂRCAȚI CARTEA ÎN FORMAT PDF.

Și/sau cumpărați-o de la Librăria Sophia, prin internet.
Ideea acestei cărți mi-a venit în urma citirii unui articol al unui critic. Din păcate, faptul petrecân­du-se cu multă vreme în urmă și lectura făcân­du-se cumva pe fugă, nu îmi amintesc numele autorului și nici unde am citit. Dar nu mă îndoiesc că el poate fi identificat.
Acest critic, așadar, se întreba cam ce rămâne din munca unui poet. Câte poezii și poeme (cu adevărat) memorabile lasă în urma sa un poet? Iar răspunsul, firesc și sincer, era că de la un poet excepțional, cum e Mihai Eminescu, rămân 50-60 de poezii și poeme, de la marii poeți – Ion Barbu, Bacovia, Nichita Stănescu, Leonid Dimov, Arghezi, Radu Gyr – câte 30-40 de poezii și poeme, de la poeții semnificativi la nivel național și demni de a fi reținuți de istorie, George Coșbuc, Nichifor Crainic, Aron Cotruș, Vasile Voiculescu, Lucian Blaga, Ion Pillat, Geo Dumitrescu, George Topârceanu, Adrian Păunescu, Mircea Dinescu, Mircea Cărtărescu, Nichita Danilov, Traian T. Coșovei, Eugen Cioclea, Cristian Popescu, Ioan Es Pop, Dumitru Crudu, Savatie Baștovoi, eu l-aș pune aici și pe Traian Dorz etc, 15-30 poezii și poeme.
Urmează poeții semnificativi la un anumit nivel, local, cenaclier, zonal, ei fiind destul de mulți, care au și ei reușitele lor, mai puține, dar uneori deosebite.
(Desigur, dacă am vrea să fim foarte riguroși, un poem memorabil, în funcție de întinderea și reușita lui, ar trebui echivalat prin mai multe poezii și am putea crea o scară valorică mai clară și mai detaliată și o listă cu mai multe nume. Și îmi pare rău că nu i-am putut cita în aceste liste pe mai mulți dintre poeții importanți ai generației mele – pe Andrei Peniuc, pe Adrian Urmanov, pe Ruxandra Novac – care nu mai publică nimic, sau pe Domnica Drumea, cu care am un necaz personal, așa că nu o pot privi obiectiv. Ar fi trebuit să o fac, poate, în ultima, cea în care nu am dat nume.)
Sunt și alte criterii, mai puțin estetice, de stabilire a importanței unui poet, cum e cel al influenței lui asupra celor din generația sa și asupra celor din generațiile care i-au urmat în literatura română. Alt criteriu, discutabil, ar putea fi cel al impactului social. Dar criteriul estetic obiectiv, provenit dintr-o medie a criteriilor estetice individuale ale cititorilor reali și nema­nipu­lați(!), rămâne singurul serios.
M-am întrebat, firește, care ar fi locul meu într-un astfel de top. Astăzi răspund.
Mulți or să rămână blocați: „Ianuș (sau, mă rog, Fratele Marius, cum își zice acum) se crede la fel de bun ca Eminescu…” Răspunsul meu e ferm: Bădița Mihai e de neatins.
Am și eu calitățile mele, am acoperit,

cu ace­eași sensibilitate, persona­lizată, o mare varietate de forme poetice și de registre ale limbii, dar nu mă pot compara cu marele nostru poet.
Poate că el a avut și șansa de a lucra la începuturile literaturii române, într-o perioadă în care poezia nu se despărțise de publicul larg… Poate e importantă și contribuția generației sale la formarea limbii române moderne… Dar adevăratul motiv al acestei izbânzi trebuie căutat, mai degrabă, în sensibilitatea lui diafană, în melancolia lui de o blândețe parcă ireală, în talentul lui inegalabil…
Totuși, cred că încep să am și eu de partea mea un ascendent, cel religios (unde re-ligia e refacerea legăturii omului cu Dumnezeu). Prin întoarcerea la valorile Adevărului Absolut, prin dobândirea dimen­siunii mistice, am căpătat un atu important în fața poeților lumești, indiferent de numele și valoarea lor estetică.
Pentru că scopul acestei încercări, scopul acestei vieți este tocmai îndumnezeirea omului. Omul trebuie să capete Duh Sfânt, acel Duh care a strălucit pe fața lui Moise, atunci când acesta s-a coborât de pe Muntele Sinai, atât de tare încât a fost nevoit să își acopere fața, care îi înspăimânta pe cei care l-au așteptat, și acel Duh care a strălucit pe fața și în toată făptura Domnului Hristos la Schimbarea la Față de pe Muntele Taborului (pentru că și hainele Îi deveniseră cu neputință de privit). Duhul Sfânt se dobândește printr-o practică, o practică ce cuprinde rugăciu­nea trupească și sufletească, dar și o anumită poziționare a minții în fața lumii și în fața Lui Dumnezeu, prin smerenie și ascultare. Atitu­dinea care subîntinde toată această căutare prac­tică a Duhului Sfânt, sau suma ei, se numește, pe grecește, „Mistică”. Adică, într-o traducere litera­ră… „Tehnica unirii cu Dumnezeu”.
Există pagini minunate despre acestea în mărtu­riile despre și în scrierile unor sfinți apro­piați nouă în timp: Sfântul Serafim din Sarov, Sfântul Iosif Isihastul, Sfântul Paisie Aghioritul și alții.
(Dar Bădița Mihai a avut și el un creștinism difuz, subînțeles, care poate fi recunoscut în multe din versurile sale de fundal – „cum e Fecioara între sfinți / și luna între stele”, de pildă…)
Per total, poziția mea, oricât de șocantă ar părea, e fermă: nu mă dau pe niciun alt poet român, nici măcar pe marele, blândul nostru învățător de românism și poezie care e Mihail Eminescu. Dar îl apreciez foarte tare și îl consider mai important în literatura română și mai necesar ei decât sunt eu. De aici și plecăciunea pe care i-o fac la finalul acestei cărți. Îi apreciez mult și pe Ion Barbu, Leonid Dimov și Radu Gyr, dar nu mă dau pe niciunul dintre ei.
Sigur, aceasta este opinia mea. Cititorul trebuie să judece cu mintea lui. Oricum ar fi, dacă vreți să convingeți pe cineva de valoarea versurilor mele, câtă o fi ea, vă rog ca, fără cuvinte de prisos, să îi oferiți această carte.
Dar acestea-s prostii, slavă deșartă… Cel mai mare scriitor e cel care, prin scrierile sale, întoarce cele mai multe suflete către Dumnezeu. În literatura universală din toate timpurile acesta cred că e Sfântul Ioan Gură de Aur.
Din cauza acestei mândrii pe care nu o pot controla și din cauza primelor mele versuri, eu îmi cumpărasem deja bilet pentru iad…
Iertați-mă dacă îmi voi duce, totuși, până la capăt… perorația. Anumite poezii și poeme care și-ar fi avut poate locul aici, după criteriul estetic, au căzut din cauza obiecțiilor pe care le am azi față de tot ce îndeamnă la păcat. Nu au putut intra aici, din rațiuni morale și din neputința rescrierii: „Numai tu”, „Altă melo­dramă”, „Odă Hârtie igienică”, din volumul apărut în 2000, „Black Celebration”, „Argentin”, „Pentru Rapid”, din „Ștrumfi” (un volum care, în pofida unor căderi de final, a avut, am descoperit acum, multe poezii reușite), „Scrisoare către floare”, din volumul încă nepublicat de versuri de dragoste și alte câteva. Iar pentru a nu-i șoca pe cei care văd în legionari niște monștri, nu am inclus alte două poezii care ar fi meritat să fie aici, apărute în volumul din 2014 („Flori de foc…”), „Când se-ntoarce Făt-Frumos?” și „Garda de Fier”.
Departe de a fi niște monștri, legionarii au fost elita spirituală și morală a laicatului românesc. Poate au lucrat mai mult în duhul Vechiu­lui Testament decât în cel al Celui Nou (să ne amintim episodul în care apostolii îl întreabă pe Domnul Hristos dacă e cazul să cheme foc din Cer ca să ardă o localitate a samaritenilor care nu îi primise, iar Domnul spune: „Voi nu știți fiii cărui Duh sunteți?” – a se vedea Evanghelia după Luca, capi­to­lul 9, versetele 52-56), poate au greșit răspun­zând răului prin vărsare de sânge, dar nu sunt nicidecum niște criminali, ci, asemenea maca­beilor din Legea Veche, sunt niște oameni care au vrut să-și apere țara și cultura ei și să ridice neamul lor către Cer. Ei sunt condamnați azi de oameni fără Dumnezeu, vânduți străinilor sau crunt îndoctrinați de aceștia, care nici măcar nu înțeleg contextul istoric de atunci. Nu mă dezic de mucenicii noștri, așa că în locul celor două titluri menționate am adăugat acestei antologii poeziile „Florile de Fier” și „Cântec despre tinerețea unor martiri”, din același volum. Acolo accentul cade în altă parte, iar asta mă va scuti, poate, de o nouă înfierare. Dar să ne întoarcem la discuția literară…
Am adăugat acestei antologii și câteva poeme mai noi, care nu au încă „atestarea” valorică pe care o dă doar trecerea timpului. Sper să nu fi greșit.
Acestei „cărți de vizită” îi va urma o antologie mai mare – „Anii pribegiei (2010-2015) / Anii nebuniei (1993-2010)” – care va conține toate scrierile mele care, prin intervenții minimale, pot ieși de sub renegarea pe care am făcut-o în anul 2010. De fapt, cele două antologii apar tocmai pentru a nu lăsa destinul scrierilor mele mai vechi (în versuri și în proză) la îndemâna oricui. Ele reprezintă ediția definitivă a scrierilor mele.
Oricine va cita scrierile mele de azi înainte e rugat să se raporteze numai la aceste antologii. Scrierile dinainte de 2010 care nu or să apară în ele sunt renegate sau abandonate și rog să fie date uitării.
„Măștile” literare prin care m-au purtat destinul poetic și firea mea sunt destul de cunoscute. A fost, mai întâi, fracturismul, curent literar al cărui principal inițiator am fost chiar eu. Pentru că „tranziția”, lunga noastră tranziție istorică, conflictul dintre două (sau mai multe, aș spune azi) sisteme de valori opuse, trebuia să poarte și un nume literar.
În prima fază, cea cenaclieră și revuistică, i-aș zice, de fracturism au fost legați douăzeci-treizeci de scriitori tineri, marea majoritate poeți.
În faza „de net”, de după 2005, fracturismul s-a difuzat într-o mare masă de poeți tineri și a suferit diferite modificări structurale.
Dar să ne întoarcem la fracturiștii-puri, cei închegați într-o grupare literară definită în preajma anului 2000. Cum se poate ca din cei douăzeci-treizeci de fracturiști din această fază de început cinci să aleagă drumul călugăriei? Sunt trei ieromonahi (Pr. Savatie Baștovoi, Pr. Serafim Urmanov și Pr. David Peniuc) și doi frați (Marius Ștefănescu – el, din păcate, la „stiliști” – și cu mine.) Atâți călugări a mai avut doar o singură altă mișcare literară românească, „Rugul Aprins”, dar cei care formau această mișcare își propuseseră de la bun
început o lucrare duhov­nicească. Iar noi eram… „pe nicăieri”. Care a fost „secretul”?
Cred că cel mai important rol l-a avut Părintele Savatie Baștovoi, prin gestul său de a se călugări de tânăr, dar și prin acela de a veni apoi către noi.
Dar a fost important, cred, și faptul că am pus la bazele poeticii noastre sinceritatea (care e mai mult decât simplul „autenticism”). Prin redesco­pe­ri­rea sincerității, fractu­rismul a dus la o litera­tu­ră de spovedanie, care a sfârșit în unele cazuri – și sper să o facă cu toți – în redescoperirea sine­­lui, a sufletului creat și însem­nat de Dumnezeu.
Sigur uneori acest caracter confesional al lite­ra­­turii noastre a fost dus până la extrem, dând naștere unor pagini regretabile, cum sunt cele pe care le-am strâns eu în placheta „Hârtie igienică”.
Dar la asta se ajunge în cazul unei mărturisiri sincere… Citite de oameni duhovnicești, sau măcar înțelepți, chiar și acestea au ceva de spus.
După fracturism a apărut nevoia de simplitate, de simplificare a minții și a vieții mele. Ea a dus la „lirismul elementar”, început la ni­vel inconștient în „Ursul din containăr” și conștien­tizat în „Ștrumfi”. Păcat că, odată cu „Ștrumfii” m-am lăsat pradă unui anume teribilism, care în volumele anterioare fusese estompat de lirism. Fără acest teribilism și fără câteva căderi de final, aceasta ar fi fost cea mai bună carte de versuri a mea. Voi îndrepta ce mai poate fi îndreptat în „antologia mare”.
Tot de lirismul elementar aș lega și partea bu­nă din „Refuz fularul alb”. Din păcate, scrisă „la cald”, fără premeditare, aceasta a fost cartea în care am strâns cea mai multă maculatură. Totuși, între cele 160 de pagini ale ei am găsit și 23 de pagini de poezie adevărată, care vor apărea în „antologia mare”, între care și șapte poezii memo­­rabile, prezente aici. În cele 23 de pagini nu am socotit și poemul „Rusia, mama”, poem reușit la nivel estetic, dar aiuristic la nivelul ideilor.
În momente de supărare cruntă pe conducerea securistă a țării noastre, aveam tendința să mă declar de oriunde altundeva. „Am fost” și sârb și mă pregăteam „să mă fac” gruzin…
A urmat tradiționalismul din cele două volume de „flori”. Poate am exagerat îndemnându-i pe toți scriitorii (ba chiar și pe toți artiștii) să se întoarcă la tradiționalism, dar aceste volu­mașe, această redescoperire personală a „dulcelui stil clasic”, mi-au adus multe poezii deosebite.
Odată cu „Soldat în Războiul Nevăzut” și cu „Scrisori către Prințesa Prințeselor de Hârtie” m-am întors la lirismul elementar. Cele două volume nu au apărut încă din rațiuni diferite. „Soldatul” mi se pare încă neîncheiat, iar „Scrisorile” au stat ascunse în sertar în speranța că m-aș putea rea­pro­pia de soția sau fosta mea soție.
Iar acum căutările mele se îndreaptă către zona literaturii mistice, de factură isihastă. Îmi doresc să scriu un volumaș de versuri care să îi ajute în lucrarea lor pe cei care practică Rugăciunea Minții.
Uitându-mă înapoi, prin mijlocirea versurilor adunate în această carte, observ cum în multe atitudini, scăpărări și idei ale mele de atunci pot fi întrevăzut / subînțeles eu cel de azi.
La nivel psihologic și sociopsihologic ar fi atât de multe de spus, pentru că eu am fost un adevă­rat sociopat, încât sunt nevoit să las discuția pentru următoarea antologie. Să spun doar că „România”
împo­­triva căreia mă revolt eu nu e România sfinților închisorilor, România jertfei, și nici cea din visele Căpitanului, ci e România securistă în care am trăit și poate că încă trăim… Știindu-mă citit și urmărit de (mulți) securiști, am abordat de multe ori poziții absolut siderante, care pe cititorul inteligent îl vor amuza sau îl vor întrista, pentru că va înțelege adevăratul mesaj, dar care poate că le-au dat multe bătăi de cap celor nevoiți să le… „decodeze”. Le-am oferit un „cumplit meșteșug de tâmpire”. Ce vor fi înțeles ei din „arma perfectă, poemul care distruge psihic”, de pildă?… Sau din „Rusia, mama…”? Nici nu vreau să îmi las imaginația pe acest teren de joacă!… Nu mai contează…
Poate ar trebui să explic un pic titlul…
Masca sau măștile lui Ianuș nu sunt diversele algoritme literare prin care am trecut. Acestea au fost niște căutări ale sinelui (poetic?)…
Și măști nu sunt nici influențele, diverșii scriitori, mulți, care m-au însoțit uneori pe drumul poeziei. Până la urmă, literatura se naște din literatură, acum și mereu, iar vocea mea a fost, cred, destul de personalizată, încă de la începuturi, așa încât muzica altora a căzut mereu în planul secund, a fost doar un fel de „acompaniament”.
Atunci de unde „masca”? Există teatru în ver­surile mele? Declamație, atitudine jucată? În vo­lu­mele care au mizat pe căutarea identității –„Ursul” și „Ștrumfii” – cu siguranță. Dar acel teatru se dorește unul existențial, interiorizat.
Apare adeseori și masca nebuniei, de sub care se pot spune multe adevăruri care nu i-ar fi îngăduite unui om senin, așezat.
Și măști sunt și atitudinile unui poet lumesc în ele însele. Măști psihologice care îi creează sufle­tu­lui nostru probleme pe care nu ar trebui, poate, să le aibă. Pentru că sufletele noastre sunt făcute pentru mântuire, pentru unirea cu Dumnezeu…
Și cu felurite măști acceptăm însăși existența noastră lumească, îndepărtată de Izvorul Vieții.
Și chiar asta e explicația exactă. Masca lui Ianuș este, dincolo de toate celelalte explicații posibile, omul meu cel vechi, omul împătimit, care trebuie să moară.
Sper ca în curând această mască a lumii să cadă și să se vădă în mine ceea ce trebuie să se vadă, adevărata și veșnica mea identitate, care sper să fie Chipul Lui Hristos Dumnezeu.
Jos masca, Marius Ianuș!
Până atunci, mulțumiți-vă cu acest „teatru” apa­rent declamativ, dar sper că nu lipsit de lirism adevărat, al acestor în­sce­­­nări și căutări existențiale, și pome­niți-mă și pe mine în rugăciu­nile voastre.
Le mulțumesc tuturor cititorilor care se vor apleca asupra acestei cărți și fie ca Măicuța Domnului să îi aibă în paza sa în această viață, dar și, mai ales, la ieșirea din ea.
Marius, Fratele

Anunțuri
Post a comment or leave a trackback: Trackback URL.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s