(DREPT LA) REPLICĂ (NEACORDAT)

Stimate Domnule Nicolae Manolescu,

în editorialul dumneavoastră din 30 octombrie 2015, intitulat „Revoluție și literatură”, declarați generația literară al cărei lider sunt văzut ca fiind drept o generație minoră și imorală.

Articolul dumneavoastră este politic. Îl îndreptați împotriva generației mele și împotriva liderului ei (singurul care publică pe banii săi) dintr-o neînțelegere. Cosmin Dragomir, jurnalistul care a gestionat campania prin care Ziarul „Ring” l-a susținut pe Radu Aldulescu în disputa pe care acesta a avut-o cu USR nu este „omul meu”. De fapt nu este apropiatul meu, pentru că eu nu „am oameni”, toți cei care au stat în preajma mea au fost îndemnați să gândească singuri. Cosmin nu e unul dintre ei, iar articolul lui și probabil că și reacția USR față de Radu Aldulescu fac parte dintr-un război cu care nici eu și niciunul dintre fracturiștii importanți nu are de-a face.

Poziția mea în acest război e simplă: care e diferența între G. Chifu și D.M. Cipariu? Și cu asta am spus tot (Îmi cer iertare, dar, din punct de vedere literar cei doi nu sunt nici măcar niște autori de plan secund. Iar ca administratori, după cum și cât și-au urmărit propriile interese, dacă ar fi lucrat într-o instituție publică sau într-una de interes național – ceea ce nu e cazul – acum ar fi fost condamnați la pușcărie pe viață…). Iar în cele ce-l privesc pe sărmanul Radu Aldulescu, îl îndemn, cu dragoste, să lase stilul lui de viață, să renunțe la patimi și să se retragă într-o mănăstire.

Modelul nostru, al fracturiștilor, este Domnul Hristos, Cel care s-a ascuns de iudeii care căutau să-L numească rege pământesc. „Împărăția Mea nu e din lumea aceasta”, a spus mai apoi Domnul. Și noi ne-am dezis de ideea de a parveni prin literatură, la modul cel mai ferm, în „Manifestul Fracturist”. Nu asta e ținta noastră.

Legătura dintre Cosmin Dragomir, care nu e scriitor, ci jurnalist, și gruparea condusă de mine ține de domeniul comicului. C.D. fiind interesat de jurnalismul online, a fost păcălit de unul dintre scriitorii tineri din al doilea val fracturist (nu-i dau numele, pentru că promovează un păcat, care i-a tulburat și mintea) să cumpere un cenaclu virtual. Apoi „omul nostru” și-a luat prietenii neofracturiști de pe acel site și s-a mutat pe altul, lăsându-l pe Cosmin cu o firmă goală în brațe, formată din trei litere. Atunci C.D. s-a trezit și și-a dat seama că firma pe care o ține în brațe e cam ușoară pentru cei o mie de euro pe care i-a dat pe ea și s-au bătut sau nu știu ce-a mai fost… (Sau bătaia a fost înainte de „afacere”? Mai contează?)

Vi se pare îndeajuns ca să mi-l atribuiți mie pe Cosmin și să mă băgați în oala murdară a acestui război între USR și, de fapt, TOT-USR?

Dar, cu toate că miza articolului dumneavoastră, iar nu cea a generației mele este, iată, mică, egoistă, politică, o să tratez cele pe care le-ați scris ȘI ca și cum ele ar fi întemeiate serios, obiectiv.

Așadar, dacă nu aș înțelege adevărata motivație a articolului dumneavoastră, legată de războiul pentru putere care se dă în USR, v-aș răspunde în felul următor:

Din rândurile scrise de dumneavoastră se vede că nu înțelegeți exact ce este fracturismul, cea mai puternică și cea mai valoroasă grupare literară a anilor două mii.

Această grupare a adus în literatura română o modificare substanțială, o modificare de sensibilitate, care e mai mult decât (și a generat deja) o schimbare de paradigmă. Dar, ca să vedeți asta, ar trebui să ne citiți cărțile…

De fapt, ca să înțelegeți exact ce e fracturismul, ar trebui să puteți să răspundeți la o întrebare la care eu însumi nu pot să răspund… Cum se poate ca dintr-un grup de douăzeci, maxim treizeci de scriitori „revoltați” cinci să se călugărească? (Cam douăzeci eram pe vremea „fracturismului de hârtie”, prin opoziție cu noul val fracturist, de pe internet, de azi…) Așa ceva s-a mai întâmplat doar în mișcarea Rugului Aprins, dar aceea era o mișcare asumat duhovnicească, iar noi… Ce s-a întâmplat?! Cum s-a ajuns la asta? Pentru asta ar trebui să citiți Manifestul Fracturist, anexele lui, dar și, mai ales, scrierile noastre. Să înțelegeți ce înseamnă schimbarea obiectului poetic, schimbarea relației cu acesta, empatia și toate celelalte modificări structurale aduse de fracturism. Chiar credeți că o literatură minoră / minimalistă produce… călugări? Domnule profesor, vă rog frumos, gândiți…

Din motive care au ținut de însăși conjunctura istorică foarte politizată în care am trăit, am fost percepuți ca o grupare parapolitică și am intrat în atenția „organelor competente” și a securiștilor infiltrați în lumea literară. Inutil să vă dau detalii, cred că le cunoașteți.

Ceea ce păreți a nu cunoaște e felul în care au căutat să ne blocheze. Au fost încurajate două tabere de scriitori tineri raportați la poetici mai vechi. Una a moderniștilor de tip șaizecist, autori în scrierile cărora apar tot felul de fete moarte misterios, nu se știe clar din ce pricină, cum se mai întâmpla în literatura de acum un secol, în peisaje obscure, de reverie etc; alta, în linia optezecismului cotidian, a așa-zișilor „autenticiști”, care sunt, de fapt, minimaliștii despre care vorbiți dumneavoastră, care scriu o poezie de notație cotidiană „ies din casă, îmi iau paltonul, aștept la dispensar, citesc România literară, o fată mă întreabă dacă ziarul meu are horoscop etc”. Fracturiștii nu au nicio legătură cu această așa-zisă poezie „de notație” și, dacă ați fi citit Manifestul Fracturist și anexele sale, ați fi înțeles că, încă din 1998, atrăgeam atenția asupra goliciunii acestei literaturi de doi bani.

Așadar, generația noastră are o trupă de elită, condusă de mine, ale cărei scrieri nu le-ați citit. Văzându-ne puterea și impactul la cei tineri, bătrânii securiști literari, între care Eugen Uricaru, de pildă, au hotărât să ne „taie macaroana”, să ne amestece în mijlocul celorlalți și să ne distrugă ca grup, ca forță organizată. Așa a fost inventat un cenaclu destinat tinerilor, cenaclu care plătea, foarte bine!, ca „răspuns” la cenaclul nostru (care nu avea bani) din Facultatea de Litere. Acest cenaclu al USR a fost încredințat unui securist (M.M.) care a urmărit exact scopul descris mai sus. Acest cenaclu a avut și o foaie literară de mare tiraj, supliment al unui ziar, când noi publicam cu greu, în tiraje de până la două mii de exemplare, o revistă tipărită pe cea mai proastă hârtie posibilă. Dar am tăcut. Sau mi-am spus păsul doar în cercuri restrânse. Pentru că mi-am dat seama că nu pot să lupt cu această forță oarbă a securității. Le-am spus celor din cenaclul meu să meargă la cenaclul acesta al securiștilor, știind că cele pe care le pusesem eu în mințile și sufletele lor, sinceritatea și acest fel empatic de a ne raporta la lume și la obiectul artistic, nu pot fi distruse de nimeni și de nimic.

După câțiva ani aceleași forțe oarbe, neținând seama de opiniile criticilor serioși, au început editarea în tiraj mare și în condiții bune, a cărților tinerilor. S-a întâmplat același fenomen. De la noi au fost luați câțiva autori marginali, cu poetici mai amestecate, iar nucleul grupului a fost lăsat la o parte (au apărut câteva cărți ale noastre la câțiva ani după lansarea acestei colecții, când deja apăruse un întreg arsenal al minciunii – topuri contrafăcute, și contrafăcute tocmai de cel care într-adevăr e „omul dumneavoastră”, G. Chifu, un autor mediocru care nu înțeleg ce a căutat nici la suplimentul revistei 22, pe când cu acele topuri penibile, la care majoritatea repondenților erau nulități culturale, amici literari ai te-miri-cui, nici ce caută acum în conducerea Uniunii Scriitorilor… Dar topuri contrafăcute face azi și tovarășul D.M. Cipariu, „catidantul” opoziției dvs…) Așa ați ajuns la concluzia că generația noastră ar fi reprezentată de acești minimaliști. Nu! Aceștia sunt cei pe care oamenii dumneavoastră îi promovează, oamenii dumneavoastră foarte dubioși, a căror poziție administrativă în lumea literară nu poate fi pusă decât în seama unei susțineri dinafara ei…

În mod normal, colecția de la Editura Cartea Românească ar fi trebuit să înceapă cu cei mai buni poeți ai generației noastre, pe care îi știau toți, pentru că se făcuseră, în mai multe reviste serioase (de pildă în „Caiete Critice”) și topuri profesioniste: Marius Ianuș, Ruxandra Novac, Savatie Baștovoi, Domnica Drumea, Andrei Peniuc, Adi Urmanov, Zvera Ion și cu mai bătrânul Dumitru Crudu. Ar fi trebuit să fie debutați acolo fracturiștii care nu au apucat să debuteze: Marius Ștefănescu și Raluca Baciu, iar apoi ar fi trebuit să fie debutați fracturiștii din al doilea val: Hose Pablo, Rita Chirian și toți ceilalți. Dacă s-ar fi întâmplat asta, adică dacă gruparea noastră s-ar fi reflectat în publicațiile dumneavoastră, atunci ați fi știut azi despre ce vorbiți.

Același lucru s-a întâmplat în proză, în colecția deschisă scriitorilor tineri de Polirom, unde autori mediocri au fost publicați în primul val, și prezentați ca mari vedete, iar autorii noștri, care au o sensibilitate nouă, necontrafăcută, și reprezintă, din cauza asta, o nouă paradigmă literară, au fost publicați marginal, accidental, ca un fel de val doi editorial.

Dar mai țineți minte când făceați chiar dumneavoastră concursuri pentru noi reviste literare și le dădeați câștig de cauză unora care nu aveau nicio experiență și nimic de spus, doar pentru că îi cunoșteați, iar nu nouă, care eram… Cum? Prea… „revoltați”? Nu nouă, care arătaserăm deja că avem ceva de spus în literatură și că știm să facem reviste cu impact…

Din cauza asta ne-am refugiat pe internet. Oare mirarea dumneavoastră e autentică?
Dar va veni vremea când vom fi reașezați pe locurile care ni se cuvin. (Și știu și oamenii voștri, foarte bine, că ni se cuvin…) Acea vreme nu e departe. Atunci când cei care s-au născut după 1989, cei care n-au atins nici cu degetul comunismul, cei care recunosc fără lungi explicații sensibilitatea noastră nouă, nemincinoasă, vor conduce USR, dacă va mai ține Dumnezeu lumea atât, atunci o majoritate covârșitoare a publicului cititor va recunoaște în fracturism ceea ce este. Dacă vom apuca acele clipe, ne vom organiza și vom răspunde atunci pentru toate.

M-ați întrebat ce tiraje au cărțile mele. Cum sunt cam singurul scriitor care publică pe banii lui în generația mea, e clar că despre mine vorbiți. Vă răspund: volumul „Vino, Măicuță! Flori duhovnicești pentru Măicuța Domnului” a fost tipărit în două mii de exemplare (două ediții de câte o mie), din care mai sunt, la un difuzor, vreo optzeci. A mai scos o ediție a acestei cărți Editura Tracus Arte, dar nu știu ce tiraj au ei. „Acatistul Căii Părintelui Arsenie Boca” a fost tipărit în trei mii de exemplare, din care mai sunt, la un difuzor, două sute. Până la sfârșitul anului voi scoate ediția a doua, revizuită, în cinci mii de exemplare. Va avea, deci, un tiraj mai mare decât „România literară”.

Cărțile de proză, voluminoase, deci costisitoare, le-am tipărit în câte o mie de exemplare, acesta e tirajul meu minim. Pregătesc o antologie cu cele mai bune versuri ale mele, mai voluminoasă și ea, „Jos masca, Marius Ianuș!”, pe care o voi tipări în o mie cinci sute de exemplare. Aș face un tiraj mai mare, dar nu am, pentru moment, bani.

Domnule Manolescu, veți pierde acest război. L-ați pierdut încă de când v-ați gândit că puteți conduce USR prin corespondență și printr-un „om de paie”, G. Chifu, care, iată, și-a luat-o în cap, se crede valoros și a început să își atribuie sieși premii și funcții care, evident, se cuvin altora. Dar sunt doi impostori acolo, de fapt… (Varujan de Nobel?!) Sau trei?

Acum sau mai târziu, vor veni ceilalți, cu oamenii lor de paie, D.M.C. și alții, care își vor da lor premiile și funcțiile care se cuvin altora. Cui îi mai pasă? După 1989, USR a devenit o mizerie. Înainte exista ceva – frica, poate? – care ținea lucrurile în frâu. S-ar fi putut oare să apară un poet de valoarea lui Cristian Popescu (ca să nu mă amestec pe mine în ciorba asta, care nu mă interesează) și să nu fie premiat de USR?…

Când vor veni cei despre care v-am vorbit, veți plăti pentru acestea, toți care ați fost pe acolo. Cum plătesc azi afaceriștii veroși care intră prin pușcării. Sunt nedreptăți mult prea evidente.

Dar să revenim la adevărata logică a articolului dvs.

Trebuie să corectez acest articol, la câteva zile după ce l-am scris, și să menționez că „logica” dumneavoastră are mai multe argumente – am descoperit acum că Răzvan Țupa e redactor-șef adjunct al ziarului „Ring”. Asta nu schimbă nimic din tot ce vă spun mai sus și mai jos. „Criteriul lui Thibaudet” pe care îl fluturați în acel articol e, la nivelul intențiilor, la fel de mincinos…

Iar Răzvan e la fel de puțin „omul meu”. Oare nu ar trebui să mergeți mai departe pe linia aceasta și să scrieți un articol despre cât de minor și lipsit de onestitate este cel „al cărui om” este șeful insurgenților, Florin Iaru? Adică, privind cu aceeași miopie intelectuală cu care ați scris acest articol, despre chiar domnia voastră?

Dar nu o să vă cer asta. O să vă cer doar să fiți onest și să publicați acest material ca replică la articolul dumneavoastră și, dacă aveți vreme, să citiți cartea la care vă trimit aici (și pe care o voi trimite și la redacția publicației dumneavoastră) de la un căpăt la celălalt. Abia apoi să vorbiți despre mine.

Vă rog să vă cereți scuze generației mele. De fapt, trupei ei de elită, pe care am avut plăcerea să o conduc. În primul rând, „popimii și dăscălimii”: Părintele Savatie (Baștovoi), ieromonahul, Părintele Serafim (Aldea/Urmanov), ieromonahul, Părintele David (Peniuc), ieromonahul, Marius (Ștefănescu), fratele și Marius-Christian (Drăjan/Ianuș), fratele. Pentru că ați practicat o lipsă de onestitate crasă cu, iată, cine nu trebuia. Apoi scriitorilor adevărați din echipa noastră – Ruxandra Novac, Domnica Drumea, Ionuț Chiva, Ioana Băețica, Elena Vlădăreanu, Răzvan Țupa, Zvera Ion, Mihail Vakulovski, Alexandru Vakulovski, Rita Chirian, Hose Pablo, Liviu Diamandi și toți ceilalți, pe care i-ați marginalizat continuu, iar acum le puneți în cârcă slăbiciunile celor pe care i-ați promovat. (Nu am menționat câțiva autori din pricina unor păcate cumplite pe care le promovează. Dar noi știm pe cine. Și eu știu că va veni și ziua când aceștia se vor trezi. Sper să nu fie prea târziu…)

Am curaj să vorbesc în numele tuturor, cu excepția Ritei Chirian, singura care face parte din organizația dumneavoastră (nu înțeleg ce caută acolo, dar nu îi cer să renunțe): nu ne interesează Uniunea Scriitorilor! Nu vrem puterea voastră! Trebuia să ne dați o revistă, dar în condițiile noastre, lăsându-ne să o facem așa cum vrem, iar nu în condițiile voastre. Am avut o discuție lungă pe tema asta cu cineva din USR, pe vremea lui Uricaru, turnătorul.

Domnule Manolescu, mă declarați și ne declarați oameni lipsiți de morală. Ne-au mai spus asta câțiva oameni proști, care nu sunt capabili să treacă de primul nivel al lecturii. La nivel moral, am foarte multe păcate, dar sunt un om care a suferit câinește pentru țara asta și ce ați făcut și faceți din ea. Și care, despărțit fiind de soția sa într-o conjunctură dubioasă, care miroase a lucrătură securistă (citiți povestea pe blogul meu) a așteptat întoarcerea soției sale vreme de peste cinci ani, decis să-i ierte toate. Și un om care e pe punctul de a renunța la sine, pentru a-L lăsa pe Hristos să trăiască în sufletul său. Am avut păcatele mele, am scris versuri pe care nu trebuia să le scriu, dar acum le îndrept (volumul atașat) – sunt câteva, o cantitate infimă în raport cu ce am scris. Dar cei care căutau să ne distrugă le-au luat în gură doar pe acestea și le-au scuipat pe toate drumurile.

Nu sunt convins că înțelegeți ce vă scriu, pentru că niciun om cu simț critic elementar și inteligență peste medie nu ar ține un „critic literar” ca Alex Ștefănescu într-o redacție. Încă de când a apărut acest personaj ar fi trebuit să ne dăm seama că „nu mai sunteți același”. Dovediți-mi că nu e așa.

P.S.: Nu știu unde să vă trimit acest mesaj. Nu știu dacă adresa de email pe care o am e exactă. Îl rog pe Domnul Cosmin Ciotloș și pe cei din redacția României Literare să vă supună atenției această scrisoare, spre publicare, ca drept la replică.

Notă: această scrisoare a fost trimisă revistei „România literară”, spre publicare, ca drept la replică, chiar în data de 30 octombrie 2015, și respinsă de directorul acestei publicații, după cum se subînțelege din editorialul său ulterior, „din scârbă”. Ce anume a provocat această „scârbă”? Opiniile asupra impostorilor din USR? Dar despre aceștia și despre faptele lor de-a dreptul penale s-a scris destul de mult… 

Urmare la: https://yanush.wordpress.com/tag/usr/

Anunțuri
Post a comment or leave a trackback: Trackback URL.

Comentarii

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s