Impresii de la o înfățișare pierdută

Fratele Gabriel îmi cere să îi comunic impresiile mele de la ședința de judecată la care am luat parte la Înalta Curte de Casație și Justiție. Îi fac pe plac, dacă tot insistă, deși nu ar fi mare lucru de spus, iar eu sunt sătul până peste cap de procese

Iată cum au decurs lucrurile: m-am întâlnit cu Gabriel Barbir și cu finul său, Ciprian, în fața Teatrului Național.

Acolo i-am luat un interviu domnului geolog, dar bateriile aparatului foto au cedat prin surprindere, iar interviul nu s-a înregistrat. Domnul Barbir spune că i s-a mai întâmplat.

Poate Dumnezeu nu vrea să rămână astfel de înegistrări electronice ale unui luptător împotriva pușcăriei electronice care ni se pregătește. Și în mod sigur Dumnezeu are unelte mult mai performante de înregistrare a clipelor noastre. „Cel ce a făcut ochiul oare nu vede?”, întreabă psalmistul. „Și cel ce a făcut urechea nu aude?” Și să ne gândim că tot lucrul dăruit cu viață de Dumnezeu are puterea de a se regenera pe sine însuși, pe când lucrurile făcute de oameni sunt stricăcioase.

Am fost la proces cinci oameni, în frunte cu domnul Barbir, care e un om de vreo cincizeci și cinci de ani „esențializat”, aș zice, mic și slab și cu niște ochi mari. După barbă și păr, l-ai lua drept frate de mănăstire. A mai fost finul său Ciprian, de vreo treizeci și cinci de ani, cu ochelari cu rama groasă. Apoi un camarad de șaptezeci de ani, Alexandru Sanda, care are o poveste de viață și cenacluri foarte interesantă. M-a surprins că domnul Sanda avea exact același tip de aparat foto ca și mine, un anumit model de Nikon, și că mai și citea cartea pe care o am și eu acum pe birou – „Dicționarul Vieții Veșnice” a Sfântului Nicolae Velimirovici. Mulțumită lui Alexandru Sanda și telefonului său (aparatele foto ne-au fost reținute la intrare) s-ar putea să vedem cândva și niște poze de la această înfățișare.

A mai fost o fată, Ioana, o studentă slăbuță, înaltă și foarte serioasă, cu ochi albaștri și melancolici, foarte frumoși, care își dorește să se călugărească.
I-am recomandat una dintre cele două mănăstiri de măicuțe cu lucrare intelectuală – Petru Vodă sau Diaconești.

Am mai fost eu, cu potcapul meu de „popă” în devenire.

Au fost o mulțime de procese pe rol.

Ne-am strâns într-un colț al sălii de judecată și am așteptat să ne vină rândul.

În sală era un aer înăbușitor, așa că la un moment dat s-a deschis geamul. Și deschis a rămas, iar de la curent a cam început să mă doară capul.

Procese peste procese, mai ales între firme și instituții.

După două ore (și jumătate?) de așteptare a venit și rândul procesului Barbir contra Primăria Vatra Dornei.

Domnul Barbir s-a dus la pupitrul vorbitorului, iar eu și domnul Sanda ne-am așezat în spatele său, ca să vadă completul de judecată că are susținători.

Femeia care judeca, o femeie mai în vârstă și foarte vopsită, părea tentată să discrediteze procesul de la bun început:

– Cine v-a spus să veniți cu el aici? Știți cu ce ne ocupăm noi?, l-a luat doamna aceasta tare pe domnul Barbir.

– E ultima curte la care am avut judecată în această cauză, i-a răspuns Gabriel Barbir.

Cucoana s-a îmblânzit și i-a cerut să expună concluziile sale. Domnul Barbir a adus argumente serioase din dreptul internațional și din carta drepturilor omului, argumente care dovedeau clar că orice cetățean are dreptul să hotărască cum este înfățișată identitatea sa în demersuri publice.

Argumentele domnului Barbir sunt, pur și simplu, imbatabile. Deși demersul său pare să conțină o doză de nebunie, trebuie să precizez răspicat că domnul Barbir e un om întreg la minte, care s-a specializat atât de bine, în ultimii cincisprezece ani, în chestiunile de drept legate de acest subiect, încât ar putea să predea un curs la o facultate de profil.

După ce domnul Barbir a prezentat concluziile sale, am ieșit. Am stat un pic la o masă din holul acelei instituții, să vorbim. Domnul Barbir ne-a îndemnat și pe noi să îi urmăm exemplul, dar eu m-am recuzat. Am deja experiența proceselor cu instituții ale Statului. Mi-am pierdut și eu vremea, vreo doi ani, sperând că mi se va face dreptate… Ceea ce voi face eu va fi mult mai simplu. Pentru că C.I.-ul meu a expirat anul trecut, voi cere Statului Român să elimine orice asociere între persoana mea și acel număr și voi trăi în continuare fără buletin.

După care am plecat toți, eu mai povestind pe drum cu domnul Sanda și cu Ioana.

Apoi am văzut pe net rezultatul: plângerea reclamantului a fost respinsă.

Dar cine se aștepta la altceva? Sper că toată lumea își dă seama că pentru necredincioși Apocalipsa e un SF. Iar de libertate nu le pasă, atâta vreme cât au ce mânca…

Un proces pierdut? Mai degrabă o simplă și omenească „înfățișare”.

Dar noi, cei care suntem cu Hristos, vom învinge oricum, indiferent de rezultatul acesteia!

Doamne ajută!

Anunțuri
Post a comment or leave a trackback: Trackback URL.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s