Dicționar de prostii primite de-a gata (7)

„Vorba zboară” / „Verba volant…”

Chiar așa să fie? Să fie vorbele lipsite de importanță? Vorba zboară (și doar scrisul rămâne / scripta manet)?

Domnul Hristos ne-a învățat că nu e așa și ne-a arătat importanța vorbelor noastre. „Vă spun că pentru orice cuvânt deşert, pe care-l vor rosti, oamenii vor da socoteală în ziua judecăţii.” (Matei 12, 36)

Și e firesc să fie așa, pentru că vorbele omului arată cărui duh i se supune sufletul său. Vorbele sunt emanația sufletului omului.

Să ne amintim momentul în care evreii, fugiți din Egipt, după câteva săptămâni în care au străbătut deșertul, ajung la marginea țării promise.

Moise trimite iscoade, câte o căpetenie din cele doisprezece case ale lui Israel, iar aceste iscoade se duc să cerceteze Tărâmul Făgăduinței.

După patruzeci de zile, iscoadele se întorc și povestesc poporului și lui Moise ce au văzut.

Zece iscoade prezintă situația foarte sumbru – țara e foarte bine apărată, neamurile de acolo sunt foarte puternice și nu vom putea niciodată să le învingem – și ridică poporul împotriva lui Moise, care, sugerează ei, i-ar fi scos din Egipt ca să îi pună în fața unei situații imposibile: „Mai bine era să fi murit în pământul Egiptului sau să murim în pustiul acesta! La ce ne duce Domnul în pământul acela, ca să cădem în război? Femeile noastre și copiii noștri vor fi pradă. Nu ar fi, oare, mai bine să ne întoarcem în Egipt?” (Cartea Numerelor, 14, 2-3)

Dar două dintre iscoade, Caleb, fiul lui Iefone, din seminția lui Iuda, și Osia/Ioșua, fiul lui Navi, din seminția lui Efraim, reacționează altfel: „Iar Ioșua, fiul lui Navi, şi Caleb, al lui Iefone, care erau din cei ce cercetaseră țara, și-au rupt hainele lor. Și au zis către obștea fiilor lui Israel: „Pământul, pe care l-am străbătut noi, este foarte, foarte bun. De va fi Domnul bun cu noi, ne va duce în pământul acela și ni-l va da nouă; în pământul acela izvorăște lapte și miere. Deci nu vă ridicați împotriva Domnului și nu vă temeți de poporul pământului aceluia, căci va ajunge pășunea noastră: ei n-au apărare, iar cu noi este Domnul. Nu vă temeți de ei!”” (Numere 14, 6-9)

Evreii nu îi ascultă. Văzând acestea, Dumnezeu vrea să îi omoare pe toți izraeliții revoltați, dar Moise, prin rugăciune, le îmblânzește soarta.

Atunci Dumnezeu schimbă pedeapsa evreilor: „Deci, spune-le: Viu sunt Eu, zice Domnul! După cum ați zis în auzul Meu, așa voi face cu voi: În pustia aceasta vor cădea oasele voastre și voi toți cei numărați, de la douăzeci de ani în sus, care ați cârtit împotriva Mea, oricâți ați fi la număr, nu veți intra în pământul în care, ridicându-Mi mâna, M-am jurat să vă așez, ci numai Caleb, fiul lui Iefone, şi Ioșua, fiul lui Navi, vor intra. Pe copiii voștri, despre care voi ziceați că vor ajunge pradă vrăjmașilor, îi voi duce acolo și ei vor cunoaște pământul pe care voi l-ați nesocotit. Iar oasele voastre vor cădea în pustia aceasta. Copiii voștri vor rătăci prin pustie patruzeci de ani și vor suferi pedeapsă pentru necredința voastră, până vor cădea toate oasele voastre în pustie.
După numărul celor patruzeci de zile, în care ați iscodit pământul Canaan, veți purta pedeapsa pentru păcatele voastre patruzeci de ani, câte un an pentru fiecare zi, ca să cunoașteți ce înseamnă să fiți părăsiți de Mine.” (Numere 14, 28-34)

Iar cele zece iscoade care speriaseră poporul cad moarte pe loc.

Așadar, poporul evreu e pedepsit să rătăcească patruzeci de ani prin deșert, până vor muri toți bărbații maturi care participaseră la această răzmeriță, pentru niște vorbe.

Pentru că în spatele acestor vorbe e o atitudine spirituală, generată de un duh.

„Iar pe robul Meu Caleb, îl voi duce în pământul în care a umblat și seminția lui îl va moșteni, pentru că în el a fost alt duh și pentru că el s-a supus Mie.” (Numere 14, 24)

Vorbele nu zboară, ci sunt reținute în aerul spiritual al acestei lumi, în istoria ei.

Cât despre diferența dintre vorbit și scris, e evident că ea nu e importantă.

O scrisoare trimisă unui om nu are efectul unui discurs ținut în fața a o sută de oameni.

Diferența se stabilește, cred, în funcție de lucrarea pe care o fac acele vorbe, pentru că nu e totuna să salvezi sau să condamni la întuneric sufletele a o mie de oameni cu a salva sau a condamna sufletul unui singur om.

Dar toate vorbele și faptele noastre rămân, sunt înregistrate undeva.

Dacă omul are aparate cu care să înregistreze vorbele și întâmplările, cum să nu aibă Dumnezeu, Cel care a creat lumea, această posibilitate?

„Cel care a făcut ochiul nu vede?”, întreabă psalmistul. „Și Cel care a făcut urechea nu aude?”

Așadar, nu, vorbele nu zboară. Ele lucrează în sufletele oamenilor care le rostesc și le aud, le influențează viața.

Pentru că, spiritual vorbind, de la vorbă la faptă e un singur pas. Ba chiar vorba e o faptă în sine.

Reclame
Post a comment or leave a trackback: Trackback URL.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.