Category Archives: întrebări

Rugăminte

Rugați-vă pentru Mălin, Tănase și Mihaela. Un tânăr internat la Spitalul 9 și părinții lui. Orice „Doamne ajută-i!” e bun.

Reclame

Simona Halep – campioană pentru încă un an

Profit de pauza creată de așteptarea deciziei Curții Constituționale în privința Referendumului pentru Familie, pentru a lansa o informație de mare importanță, pe care ziarele de sport, din necunoștință, lipsă de perspectivă sau lene nu au dat-o încă.

Deși mai sunt două turnee importante în China și Turneul Campioanelor din Singapore, în proporție de 90% Simona e campioană și anul acesta!

Dacă vorbim doar de punctele făcute de la 1 Ianuarie, diferența dintre Simona și principala ei urmăritoare, Angelica Kerber, este de peste o mie cinci sute de puncte, o diferență greu de surmontat la cele trei turnee importante care mai sunt până la sfârșitul anului: https://www.flashscore.com/tennis/rankings/wta-race/

Hai, Simona!

Referendumul pentru Familie – pe 7 Octombrie?

Editura Garofina e gata să înceapă Campania Electorală pentru Referendumul pentru Familie DETALII AICI

Vă așteptăm alături de noi!

Simona Halep – către un nou titlu mondial

Simona joacă mai bine decât anul trecut. Anul trecut se lupta de la egal la egal cu Carolina Garcia și alte jucătoare de nivelul aceleia, anul acesta le învinge fără să stea prea mult la discuții cu ele. 

Și e capabilă să întoarcă în favoarea ei orice meci, în orice moment.

Dacă ne uităm un pic la ce s-a întâmplat în anii trecuți la vârful clasamentului, ca să fie sigură că termină campioană, Simonei în mai trebuie cam două mii de puncte.

Două mii de puncte în trei luni, în condițiile în care va juca și la Turneul Campioanelor de la Singapore.

Principala ei urmăritoare e Angelica Kerber, iar nu Carolina Wozniacki, cum ar crede cineva care aruncă o privire grăbită asupra clasamentului. (Wozniacki a câștigat Turneul Campioanelor anul trecut și trăiește din această amintire. Ca să își păstreze numărul de puncte pe care îl are acum, ar trebui să câștige din nou acest super-turneu. Și chiar dacă ar face asta, Simona ar putea rămâne pe primul loc, pentru că ea nu are mare lucru de apărat la Singapore.)

Ca să închidă toate gurile rele care o califică drept lider întâmplător al tenisului feminin (cum e cea a antrenorului Serenei Williams), Simona ar trebui să câștige anul acesta și Turneul Campioanelor. Iar la cum joacă, o poate face fără probleme.

Inventar de minuni trăite de mine

Aș vrea să fac un mic inventar al minunilor trăite de mine, pentru cei care nu au vreme să-mi citească povestirile, dar și pentru uzul meu personal.

Mă voi rezuma acum la cele întâmplate după întoarcerea mea la Credință.

Pe cele dinainte le-am înțeles și decodificat abia ulterior, deci nu le-am trăit la vremea lor ca minuni.

Am împărțit minunile povestite mai jos după mai multe criterii, pentru a le putea gestiona și înțelege mai bine, și am încercat să precizez și în ce carte le-am menționat.

A. MINUNI TRĂITE AIEVEA:

1. Un înger alungă un drac, în fața mea, în curtea Facultății de Teologie din Sibiu.

Am povestit această întâmplare în volumul „O noapte și o dimineață”.

Ajunsesem în fața Catedralei Ortodoxe din Sibiu și trebuia să aștept până dimineața, ca să iau niște cărți de la Editura Andreiada, editura Mitropoliei.

Trebuia să aștept până dimineața, așa că m-am întrebat dacă nu aș putea găsi adăpost în Căminul Facultății de Teologie, aflat peste drum de Catedrală.

Când să intru în curtea căminului, din stânga mea a izbucnit o arătare întunecată, dar cumva translucidă, un fel de maimuță semitransparentă, care a țâșnit spre un copac aflat în curte. În urma ei, pe poarta de acces în cămin a ieșit în viteză un tânăr voinic, cu mușchi proeminenți, asemănători celor pe care îi au eroii benzilor desenate, tuns scurt și fără barbă.

Tânărul s-a apropiat de copacul pe care maimuța semitransparentă începuse să se cațere, făcându-se nevăzută în întunecimea de mai sus.

Tânărul s-a uitat câteva secunde după „maimuța” pe care o fugărise, apoi s-a uitat la mine, iar apoi a intrat în cămin.

La scurtă vreme după aceea, pe ușa căminului a țâșnit un tânăr slăbuț, care râdea în hohote. Acest tânăr nu știu dacă avea sau nu legătură cu minunea pe care o văzusem.

Eram în primele luni ale întoarcerii mele la Hristos și nu mi-am mai dorit să îmi petrec noaptea în acel cămin.

Interpretarea e simplă: tânărul mușchiulos era un înger, maimuța translucidă – un drac, iar tânărul care ieșise la sfârșit din Cămin fusese fie împins la rele de drac, fie eliberat de Înger din puterea acelui drac.

2. Un înger în apropierea Mănăstirii Vatopedu

Ca să rămân la această imagine, care poate părea neobișnuită, a tânărului mușchiulos, am mai întâlnit un astfel de tânăr, foarte înalt și foarte solid, la Sfântul Munte, în apropierea Mănăstirii Vatopedu.

Stătea nemișcat la o întretăiere de drumuri puțin circulate, pe dealul pe care fusese Școala Teologică a Vatopedului, azi în ruină.

L-am urmărit în timp de coboram dealul dinspre Colciu spre Vatopedu, aproape o jumătate de oră. Nu a schițat niciun gest. Stătea nemișcat cu brațele încrucișate, fără nimic asupra lui, în plin soare.

Ca și celălalt tânăr, din curtea Facultății de Teologie, avea o înfățișare perfect umană, părul deschis la culoare, tuns scurt, dar înălțimea, un pic peste norma umană, și mușchii îți dădeau impresia de suprauman.

3. Un drac mă mușcă de ceafă la Schitul Prodromul

Această minune este în „O sută de zile la Athos”. Plivisem ceapă toată ziua și eram frânt de oboseală. Când intru în cameră, un obiect cade pe podea. E o bucată de lemn. Mi se pare straniu felul în care căzuse bucata asta de lemn, în mijlocul încăperii, când deschisesem ușa. Nu prea putea să aibă legătură cu ușa. Mai degrabă cu un călugăr ciudat, pe care îl văzusem cu puțin timp înainte umblând furtiv pe holuri, ascunzându-și fața.

Am luat bucata de lemn și am băgat-o în sobă.

M-am culcat fără să îmi mai fac canonul, cu gândul să prind slujba, care începea la ora două și jumătate, noaptea.

Nu m-am trezit la slujbă. Pe la trei-patru dimineața, aud un zgomot în sobă. Apoi aud foșgăitul unei ființe.

Această ființă se apropie de mine, mă prinde în membrele ei ca în niște căngi, și mă mușcă de ceafă. Am încremenit de spaimă. Cu greu am reușit să rostesc o rugăciune, iar această ființă, o maimuță cu membre ca niște căngi de păianjen, aș zice, m-a lăsat în pace și a dispărut.

E știut că diavolul caută prin orice mijloace să-i întoarcă din drum pe cei care vor să o apuce pe calea mănăstirii. Iar Sfântul Munte este avangarda noastră în Războiul Nevăzut.

4. Sărutările unei ființe nevăzute, la Mănăstirea Simonos Petras și în preajma acestei mănăstiri

O găsiți tot în „O sută de zile la Athos”.

Stau în Arhondaricul Mănăstirii Simonos Petras. Aici e o frumoasă reprezentare a Voievodului Mihai Viteazul, care a sprijinit rezidirea acestei mănăstiri și o frumoasă icoană a Maicii Domnului. Dar ocrotitoarea mănăstirii este Sfânta Maria Magdalena, a cărei mână stângă este cel mai prețios odor de aici.

Așteptând aici, cineva, o ființă nevăzută, mă sărută.

O dată, de două ori… Mai apoi, coborând spre Mănăstirea Gregoriu, sunt sărutat din nou. Apoi, în fața icoanei Maicii Domnului aflată la limita dinspre Grigoriu a proprietății Mănăstirii Simonos Petras, acolo unde coboară scările spre arsanaua (portul) mănăstirii, sunt sărutat de mai multe ori.

Probabil că Sfintei Maria Magdalena i s-a făcut milă de mine, știind că am avut (și poate mai am) patima curviei (sau din pricina necazurilor mele?) și mi-a acordat o neașteptată și miraculoasă atenție.

5. „De ce să te primesc în Casa Mea?!”

Pentru ultraortodocsiștii care mă tot acuză pentru filocatolicismul meu evident, am câteva întâmplări legate de vremurile pe când îi cercetam pe catolici.

Iată una dintre ele:

Vreme de câteva zile nu găsisem Biserica Catolică deschisă, deși îmi doream foarte mult să intru înăuntrul ei. Ajunsesem să fiu destul de supărat, dar în același timp intrigat de aceasta.

Începusem să-mi spun, ca și ultraortodocsiștii, că Dumnezeu mă ferește de catolici, pentru că ei s-au îndepărtat de El. Mai ales că văzusem și un corb pe clopotniță într-una din zilele când am vrut să intru.

Și m-am rugat odată întrebându-l pe Dumnezeu ce se întâmplă, de ce nu pot intra în acea biserică. Iar un glas mi-a răspuns: „De ce să te primesc în Casa Mea?!”

Nu aș putea spune cu certitudine că era glasul Domnului, dar nu mi s-a părut nici un glas diavolesc. Apoi, diavolul îți știe doar acele gânduri pe care ți le strecoară el însuși în minte…

Am intrat mai apoi în această biserică și am asistat la multe slujbe. Și de multe ori am avute senzații de pace și de primire a Duhului Sfânt în urma rugăciunii, nu la fel de puternice cum sunt cele pe care le trăiesc la noi, dar evidente. (Iar în lipsa de putere poate fi de vină și o anumită reticență „ortodoxistă”.)

6. Binecuvântarea minunată

Această întâmplare este povestită pe larg în volumul „O noapte și o dimineață”.

Pe scurt: Vând cărți de rugăciune în Episcopia Italiei, fără binecuvântare. Mi se strică două mașini, pe care la las în Italia, și e pe cale să mi se strice și a treia, dar acum am binecuvântare de la Înalt Preasfințitul Serafim al Germaniei să vând în Mitropolia Sa, așa că, imediat după ce trec de granița cu Austria, mașina începe să funcționeze foarte bine, chiar dacă până atunci pierdea înfiorător de mult ulei și părea că trage să moară, nu atât din cauza muntelui pe care urcam, cât din cauza turbinei pe care un mecanic din Ferrara fusese nevoit să mi-o obstrueze.

Am avut de urcat și până la Nuremberg, dar mașina a funcționat perfect. Atât de bine, încât pe drumul spre casă mă gândeam chiar să o las fără turbină…

7. Răspunsul rugăciunilor mele

Tot cu o binecuvântare minunată a Înalt Preasfințitului Serafim, Mitropolitul Europei Centrale și de Nord, îmi găsesc de lucru în Belgia. Îmi căutasem o lună fără să îmi găsesc, iar în dimineața în care primesc binecuvântarea prin email – îmi găsesc. Apoi îmi găsesc și locuință.

În prima zi de locuit acolo, îngenunchez și mă rog. Îi mulțumesc Lui Dumnezeu că a rezolvat toate problemele mele. Și, brusc, trăiesc o stare de grație nemaipomenită. Îmi simt nimicnicia, foarte clar, îmi simt păcatele și văd cât de Mare e Dumnezeu, cât de nevrednic sunt să mă apropiu de El și cum a binevoit El să mă ierte. A fost o stare uluitoare, desprinsă parcă din scrierile Sfântului Siluan. Am povestit-o în „Gânduri de pe Drumul Crucii mele”.

A2. MINUNI ALE PĂRINTELUI IULIAN

8. „Știu!”

Stau alături de Părintele Iulian de la Prodromu, în chilia Sfinției Sale.

Am intrat acolo, i-am spus, pe scurt, ce mă frământă, și nu mai știu ce să-i zic.

Părintele are o mulțime de foi luate din reviste și le tot corectează, îndepărtând materialul mai puțin creștin.

Mă uit la el și spun, în mintea mea: „Oare Părintele știe că am făcut și eu, în viața mea, multe corecturi și redactări de texte?”

Părintele se întoarce spre mine și spune, tare: „Știu!”, apoi își continuă nestingherit treaba.

Am povestit această întâmplare în „Gânduri de pe Drumul Crucii mele” și am reluat-o în „O sută de zile la Athos”.

Mai apoi, am făcut și eu o corectură a versurilor mele, îndepărtând cam tot ce era strident necreștin în ele. Așa au rezultat „Jos masca, Marius Ianuș!” și „Integrala Ianuș. Poezia”.

9. „Să trăiești în curăție!”

Tot la Părintele Iulian. Sunt pe cale să renunț la călugărie, după ce am fost vreme de un an și ceva frate de mănăstire, prin mai multe locuri. Părintele Iulian îmi ține o mare lecție de cunoaștere a Bibliei, pe care am povestit-o pe acest blog, dar în vremea acestei lecții, se mai întâmplă ceva ce, din motive personale, nu am povestit.

Părintele se întrerupe și îmi spune: „O să te căsătorești! Să trăiești în curăție cu soția ta!” Iar apoi își reia discursul de unde îl lăsase, foarte repede, ca și cum nimic neobișnuit nu s-ar fi întâmplat.

M-am căsătorit, dar nu l-am ascultat și am ajuns la al doilea divorț.

A3. O MINUNE A PĂRINTELUI ARSENIE BOCA

10. O apariție la mormântul Părintelui Arsenie Boca

Am povestit această întâmplare deocamdată doar pe blogul meu.

Venisem în țară să-mi duc mașina în Belgia.

Pe la Sibiu iau în mașină un om, care merge la Arad. E bucuros să afle că vom ocoli un pic, pe la Părintele Arsenie. Își dorea de mult să ajungă la mormântul său.

Pe drum îmi povestește viața sa, dezastruoasă.

Fusese judecător, dar, din pricina unor necazuri familiale, ajunsese un fel de consilier fără plată al unor companii dubioase.

La mormântul Părintelui Arsenie Boca ne așezăm în partea de jos a mormântului, să ne rugăm. Acum nu mai e permis accesul acolo.

Brusc, se aude un zgomot foarte puternic, trosnitura unui lemn. Apoi apare o femeie înaltă, cu ochi albaștri, cu o năframă vaporoasă pe cap. Această femeie îl ia de mână pe omul meu și îl poartă de jur împrejurul mormântului, să facă poze.

Mă cheamă și pe mine alături de ei, dar eu nu particip, pentru că sunt destul de consternat. Acolo e un afiș mare care spune „FOTOGRAFIATUL INTERZIS!”, dar ei fac poze…

Omul e fotograf amator și are un aparat performant, așa că se bucură de fiecare cadru.

După o vreme plecăm. Când ne urcăm în mașină omul, fostul judecător, îmi spune: „M-a primit destul de bine Părintele Arsenie, nu crezi?” Și atunci încep să mă luminez: „Să vezi că pe omul ăsta chiar l-a întâmpinat cu drag Părintele Arsenie. De aia a putut să facă poze…”, îmi spun în mintea mea.

Iar mai apoi, pe drum, omul îmi spune: „Ai auzit zgomotul acela puternic?” „Am auzit”, răspund, „cum să nu aud… Am crezut că s-a rupt crucea…”

„Atunci când s-a auzit eu mă rugam așa:”, îmi spune omul, „Părinte Arsenie ajut-o pe mama mea când o să moară, că-i e frică de moarte! Să o ții de mână când va pleca…”

Și abia atunci mi se luminează mintea. Îmi aduc aminte că într-una din cărțile de „Mărturii din Țara Făgărașului despre Părintele Arsenie Boca” Părintele apăruse la mormântul său ca o femeie înaltă, cu ochi albaștri și cu broboadă.

Și sunt convins că așa a fost. Rugăciunea omului acestuia necăjit pentru mama sa l-a impresionat atât de tare pe Părintele Arsenie că a venit de unde stătea (și de asta s-a auzit zgomotul acela puternic, de lemn frânt) ca să-i dea o mângâiere sufletească fostului judecător.

A4. O MINUNE A PĂRINTELUI JUSTIN PÂRVU

11. O străfulgerare a Duhului Sfânt

Stau la capătul holului de primire la Chilia Părintelui Justin Pârvu.

Mă descurajez. Înaintea mea sunt aproape cincizeci de persoane (s-a făcut o listă) și fiecare stă cel puțin un sfert de oră înăuntru.

Cobor la parterul clădirii (Sanatoriul Mănăstirii Paltin Petru Vodă) și mă așez într-un jilț. Mă gândesc să plec, dar parcă nu îmi vine să plec așa, fără nicio mângâiere. Și atunci mă rog așa:

„Părinte sau Îngere al Părintelui, dă-mi și mie o mângâiere înainte să plec de aici…”

Și atunci m-a străbătut, din creștet în tălpi o putere foarte mare, o energie, un duh care parcă a îndreptat toate oasele mele.

Am plecat de acolo cu o mare bucurie, gândindu-mă că Părintele mi-a dat deja poate chiar mai mult decât aș fi putut obține dacă ajungeam la Sfinția Sa.

A5. O INTERPELARE MINUNATĂ A PĂRINTELUI ARSENIE PAPACIOC

12. „Împinge-te mai tare!”

Mă înghesui, împreună cu alte persoane, la intrarea chiliei Părintelui Arsenie Papacioc, la Techirghiol.

Venind încoace, am citit pe drum, nu mai știu unde, mărturia unui tânăr care, apropiindu-se de un Părinte cu har, îl cam înghiontește pe acesta și primește drept răspuns doar un: „Dar împinge-te, măi, mai tare!”

Ajung și eu în aceeași situație. Sunt busculat de cei din urma mea până în Părintele Arsenie Papacioc și primesc exact, dar EXACT aceeași interpelare: „Dar împinge-te, măi, mai tare!”

A6. O ÎNTÂMPLARE IEȘITĂ DIN COMUN

13. Lecții de condus…

Am povestit această întâmplare deocamdată doar pe blogul meu. Poate pentru că e dramatică.

La Humor și la Suceava, Dumnezeu mi-o arată pe o tânără conducătoare auto, de două ori, în ipostaze care dovedesc că nu știe să conducă. O văd coborând din mașina respectivă, iar figura ei mi se întipărește în minte.

O întâlnesc în Parcul Ariniș, mă apropiu de grupul în care e și îi spun, fără prea multe menajamente, că trebuie să mai ia câteva lecții de condus, pentru că poate face un accident oricând. 

Fata îmi zâmbește, dar nu prea pare să-i pese de ce i-am spus.

Peste câteva zile, lovește mașina. O întâlnesc iar, văd mașina, care e parcată lângă terasa la care stă această fătucă, și îi spun, cu oarecare reproș: „Ați lovit mașina…”.

Peste alte câteva zile, face un alt accident de mașină, în care moare un om…

A7. O VINDECARE MINUNATĂ

14. O arsură groaznică, vindecată cu ulei de la Maslu

În timp ce încercam să îmi repar mașina, la Râmnicul Sărat, îmi sare apă încinsă pe mână.

Rezultă o arsură groaznică, pe care i-o arăt scriitorului Petru Cimpoeșu, la Bacău.

E de aceeași părere cu mine: „Rămâne semn!”

Dar, în câteva zile nu mai am nimic.

La Râmnicul Sărat avusesem la mine o sticlă cu ulei de la Maslu și îmi unsesem rana, o rană roșie înfiorătoare, cu acest ulei.

Am povestit-o deja, în „O noapte și o dimineață”.

B. VISE MINUNATE:

15. „Eu sunt Îngerul!”

Am povestit și această întâmplare tot în O noapte și o dimineață.

Dorm la Mănăstirea „Divino Amore”, la câțiva kilometri de Roma.

Brusc, trec din somn într-o stare de semi-trezie și simt alături de mine o prezență.

„Eu sunt Îngerul!”, îmi spune o voce exterioară, foarte clar.

Nu deschid ochii, deși sunt treaz, ci îl întreb pe Înger, în minte, ceva foarte important: „Ce să fac ca să mă mântuiesc?”

Ca în „Patericul Egiptean”, toate celelalte gânduri și griji fugiseră din mintea mea.

Iar îngerul îmi dă rețeta exactă: iubire și milostenie.

16. Un locaș al Împărăției Cerești

Eram la Humor și, în ajunul Adormirii Maicii Domnului, am fost la mai multe biserici – am început la Putna, unde urma să fie hram a doua zi, am continuat la Sanctuarul Catolic de la Cacica, unde e un pelerinaj foarte mare în această zi, și am sfârșit la Mănăstirea Humorului, unde se făcea priveghere pentru hram.

Chiar dacă am văzut clar lângă scena pe care se făcea privegherea, alcătuită din umbre, figura diavolului, și chiar dacă eram foarte obosit, am rezistat până la sfârșit. Iar noaptea am avut o mare bucurie.

Inima mea s-a umplut brusc de lumina Duhului Sfânt, am văzut o clădire galbenă cu o cruce înclinată în vârf și am trăit o stare de bucurie extremă.

Era o clădire simplă, cu două etaje, dacă nu mă înșel, dar dinăuntrul ei emana… CEVA, acea stare minunată pe care o trăiam.

Am povestit această întâmplare în poezia „Palatul”, redenumită ulterior „Cetatea”. Se găsește în „Integrala Ianuș. Poezia”.

17. „Marius, diavolul vrea să pleci!”

Sunt la Mănăstirea Oașa, unde am anumite neliniști, izvorâte din aberațiile de pe blogurile ultraortodoxiștilor. 

Vreau să plec, dar înainte să plec îi spun și Părintelui Stareț Iustin ce se întâmplă cu mine. Acesta încearcă să-mi liniștească îndoielile, iar apoi îmi spune să-mi ascult glasul conștiinței.

Eu nu prea înțeleg ce înseamnă asta, să-mi ascult glasul conștiinței…

Găsesc un șofer dispus să mă ducă a doua zi chiar până acasă și mă culc cu gândul că voi pleca a doua zi dimineață.

Dar spre dimineață ies din somn și, într-o stare de semitrezie, aud dinăuntrul meu, un glas dulce, femeiesc, care îmi spune: „Marius, diavolul vrea să pleci!” Apoi, imediat, un glas aspru răbufnește din partea dreaptă a capului meu: „Taci din gură!”

Diavolul îi poruncea conștiinței mele să nu mă lumineze. Firește că n-am mai plecat atunci, pentru moment, dar peste câteva zile diavolul va inventa un motiv și mai puternic de plecat – tatăl meu are un accident vascular-cerebral, din care va și muri, după câteva săptămâni, iar eu mă întorc acasă, să văd ce e cu el.

Am povestit-o și pe aceasta, mai pe larg, în „O sută de zile la Athos”.

Mai sunt și altele, pe care le găsiți în cărțile mele.

Dar haideți să vă dau și rețeta unei minuni la îndemâna oricui:

18. Aghiazma mare

Se ia, în ziua de Bobotează, o picătură de aghiazmă mare și se pune într-un recipient cât mai mare, plin cu apă obișnuită (damigeană, butoi etc). A doua zi se ia un recipient asemănător și se umple cu apă obișnuită. (În ziua de Bobotează cam toate apele sunt sfințite.)

Cele două recipiente sunt ținute în același loc vreme de trei luni.

După aceea se deschid și, cu binecuvântarea duhovnicului și / sau măcar pe nemâncate se gustă apă din butoiul în care s-a pus picătura de aghiazmă mare, iar apoi din cel în care era doar apă.

Experiența se poate repeta după șase luni, un an, cinci ani sau câtă vreme doriți.

Aghiazma mare va face ca apa din primul recipient să fie potabilă oricând, pe când cea din al doilea recipient, din cauza microorganismelor din ea, se va strica.

Picătura e prea mică în raportul cu cantitatea de apă din recipient ca să poată zice cineva că „au pus popii ceva în ea”.

Din câte știu eu, aghiazma mare are această proprietate minunată de a se înmulți doar în ziua în care este făcută.

Peste 85% dintre români se opun căsătoriilor homosexuale

Sondaj CURS, pe partide

Indiferent de partidul pe care îl susțin, românii sunt împotriva căsătoriilor între homosexuali!

Sondaj realizat de Centrul de Sociologie Urbană și Regională – CURS în perioada 23 iunie – 1 iulie, scorurile pe electoratul fiecărui partid arată în felul următor:

PSD – 96,1% dintre votanți sunt împotriva căsătoriilor între persoane de acelaşi sex

PNL – 84,3% dintre votanți sunt împotrivă

USR – 68,9% dintre votanți sunt împotrivă

ALDE – 86,7% dintre votanți sunt împotrivă

PMP – 88% dintre votanți sunt împotrivă

Mişcarea România Împreună – 85,3% dintre votanți sunt împotriva mariajelor homosexuale

Pro România 88,2% dintre votanți împotrivă

UDMR – 90,6% dintre votanți împotrivă

PNȚCD 90,9% dintre votanți împotrivă

PRM 100% dintre votanți împotrivă,

PER 70% dintre votanți împotrivă

„Alt partid” 100% se opun legalizării căsătoriilor între persoanele de același sex.

Studiul CURS de tip Omnibus a avut loc în perioada 23 iunie – 1 iulie, cu interviuri realizate la domiciliul celor intervievați. De asemenea, conform casetei tehnice, studiul s-a desfășurat pe un eșantion național de 1067 de persoane, având o eroare statistica de +/- 3% în la un nivel de încredere de 95%.

Unele afirmații din zona Guvernului României ne lasă să credem că Referendumul pentru modificarea Articolului din Constituție privitor la Căsătorie va avea loc în această toamnă.

Prin Editura Garofina, am declanșat o campanie pentru strângere de idei (afișe, fluturași, pliante) și oameni disponibili pentru această campanie. Trimiteți materiale sau înscrieri la atelierulgarofina@gmail.com Doamne ajută!

 

Părintele Claudiu Melean – o decodificare superbă a basmului „Scufița Roșie”

Au influențat rușii vremea pentru Campionatul Mondial de fotbal?

Meteo-RusiaO idee plutește în aer: rușii ar fi influențat vremea, ca să aibă soare la Campionatul Mondial de Fotbal.

Ideea pare să se țină în picioare – în Rusia a fost soare tot timpul acesta, iar dincolo de granița Rusiei, în Belarus, Ucraina, Polonia, România, Bulgaria – ploi continue, neobișnuite în această perioadă.

Tehnicile de influențare a vremii se bazează pe o practică foarte nocivă: perforarea stratului de ozon (cu rachete sau unde laser). Efectele sunt controlabile doar până la un punct.

Și acum să stăm să ne întrebăm dacă se merită ca acest spectacol jalnic, plictisitor care este acest campionat mondial să provoace inundații de felul celor care au fost în multe zone ale țării noastre…

Și ce ne mai așteaptă până la sfârșitul acestei așa-zise întreceri sportive?

 

Musulmanii din Insulele Mauritius au blocat parada homosexualilor

Până aici nimic deosebit, e  normal să le fie frică de musulmani, pentru că ei sunt gata să-și dea viața pentru cauza lor (greșită, în câteva puncte esențiale, dar venită din Legea Veche, ca și Credința noastră). 

Partea interesantă e că în Mauritius, un arhipelag cu un milion trei sute de mii de locuitori, doar 17% dintre aceștia sunt musulmani. (50% fiind hinduși, iar 32% creștini-catolici.)

E ciudat să spui asta, dar supraviețuirea Occidentului s-ar putea să vină tocmai din zona prin care se încearcă distrugerea lui… În Vest proporția de musulmani se apropie cu pași repezi de cea din arhipelagul situat la Est de Madagascar.

Totuși, o „supraviețuire” fără Hristos e doar un altfel de moarte…

Dicționar de prostii primite de-a gata: „Sportul-rege” (1)

Un titlu de gazetă din această seară mi-a confirmat opinia tot mai întunecată în privința așa-zisului „sport-rege”:

„Ambele formații își doresc locul secund în grupă și evoluează cu rezervele…”

Am făcut o afacere nebunească dintr-un sport plictisitor și ingrat. Douăzeci de băieți aleargă degeaba după o minge, vreme de o oră și ceva, iar la final cineva, de multe ori din echipa la care te așteptai mai puțin, marchează.

Pentru acel gol prizărit, înscris de multe ori împotriva cursului jocului, îi îngropăm în aur pe acei tineri, de parcă ar fi descoperit America…

E o nebunie. Sunt sporturi mult mai atractive – handbalul sau rugbyul, în care se înscrie constant și în care lupta pentru victorie și implicarea fiecărui jucător sunt mult mai accentuate, sau tenisul, în care nivelul psihologic al confruntării e mult mai pronunțat și în care se întâmplă sau se poate întâmpla ceva interesant în fiecare secundă, indiferent de scor și de direcția în care avansează partida.

De ce nu am făcut mari afaceri din aceste sporturi și ne-am ales tocmai un sport (azi) atât de tacticizat și atât de plictisitor cum e fotbalul?

Oare nu pentru că e sportul inventat de stăpânii lumii, de anglo-saxoni? Nu din motive imperialiste s-a răspândit acest sport în întreaga lume și nu din aceleași motive am ajuns să ne închinăm lui ca unui zeu? Ați observat cum sărută jucătorii acea minge tapetată cu simboluri masonice? Acesta nu mai este un sport, ci idolatrie.

În plus, spre deosebire de alte sporturi, în tribunele fotbalului se înjură oribil, iar adversarii sportivi sunt tratați ca niște dușmani de moarte. Așa ceva nu e firesc…

Deși am urmărit multe partide de fotbal, ca admirator al echipei Rapid, voi lăsa deoparte acest sport. Chiar și la Rapid, o formație susținută în general prin cântece frumoase, se înjură mult prea mult și mult prea urât.

Cât mai e Simona Halep în top, voi mai urmări atent doar tenisul feminin.

Cât despre Mondialul din Rusia, să câștige oricine, pentru că acest sport plictisitor, mincinos și idolatru nu valorează mai nimic.

(Și chiar poate să câștige oricine – să ne amintim cum au câștigat turnee finale, pe bază de antijoc, Grecia sau Danemarca, în urmă cu câțiva ani…)

Fiare vechi…

Caricatura din „Charlie Hebdo”, deloc neinspirată, spre deosebire de mulțimea de blasfemii cu care s-a afirmat această publicație penibilă, nu vorbește despre Simona Halep, cum pretinde presa românească. Simona Halep este doar un pretext, un preambul.

Presa noastră a făcut greșeala de a opune unei gândiri de tip cartezian/logic, o reacție intuitivă, afectivă.

Caricatura atacă România, văzută ca depozitar identitar al etniei țigănești. Sau, dacă vreți, etnia țigănească, văzută ca parte intrinsecă a României. Și aici e marea tragedie: în condițiile în care româncele nu mai vor să facă prunci, și dat fiind că nu am speculat cum trebuie porțile deschise spre Occident și nu i-am ajutat pe mai mulți țigani să plece la trai mai bun, chiar va trebui să ne asumăm această etnie ca parte integrantă, și definitorie !!!, a României.

Câți țigani sunt acum în România? Potrivit recensământului din 2011, în România erau, acum șapte ani, 621 573 țigani – 3,3 % din populație – și  1 236 810 persoane fără etnie declarată 6,1 % din populație. Să zicem că jumătate din aceste persoane fără etnie declarată or fi oameni cu părinți de etnii diferite, indeciși asupra identității lor, dar o jumătate sunt cu siguranță țigani, pentru că știm foarte bine că multor țigani le e rușine să se declare ca aparținând acestei nații. Pe bună dreptate. Aveam deci, în 2011, în jur de 5-6 procente de țigani. Aproape dublu față de recensământul din 2002. Pe cale logică, rezultă că în 2020 vor fi, dacă nu începem să facem prunci și nu îi ajutăm pe țigani să „se emancipeze” în Vest, în jur de 12%, în 2029 – 24%, iar în 2038 vor putea emite pretenții să impună limba țigănească în instituțiile și școlile acestei țări, pentru că vor fi mai mulți decât noi. 2038 este peste douăzeci de ani. Noi vom apuca acele vremuri, iar copiii noștri le vor trăi ca fiind efectiv viața lor…

E tragic. E tragic să vezi această luptă a românilor împotriva românilor, în politică, și felul în care partidele, în special PSD-ul, se folosesc de țigani.

Nu trebuie să ascundem această caricatură sub preș și nici să o atribuim, mincinos, Simonei Halep. Această caricatură din „Charlie Hebdo” ne privește pe toți. Această caricatură privește țara noastră și tragedia, genocidul care se petrece în ea. O a doua Românie putrezește în canale, smulsă cu forcepsurile din burțile româncelor noastre. Câtă vreme, în cea ma cumplită sărăcie, scormonind prin gunoaie, sau în palate de lux, făcute din cerșetorie profesionistă și furt, țiganii continuă să aducă pe lume copii. De asta ne atribuie „Charlie Hebdo” această profesie de căutători de fier vechi. Pentru că viitorul acestei țări sunt căutătorii de fiare vechi, nu românii.

Nici nu vreau să-mi imaginez cum se va trăi în această țară când jumătate din populație va fi alcătuită din țigani (care sunt, în proporție de 95%, neplătitori de impozite)… Practic, e imposibil. 

Așadar, să privim această oglindă pe care ne-o întinde Charlie Hebdo, să ne-o asumăm și să facem ceva ca acest viitor sumbru să nu se întâmple.

O biografie mult prea romanțată a Părintelui Arsenie Boca

Editura Humanitas a publicat un volumaș care o face de râs – o biografie romanțată a Părintelui Arsenie Boca.

Cartea este scrisă de o fătucă nedusă la biserică, și probabil că nici la bibliotecă, prea des, care nu știe nici măcar că viețuitorii mănăstirilor se semnează în formula „Ion, monahul” sau „Gheorghe, fratele” (dacă ar fi asistat la o pomenire într-o biserică sau dacă ar fi citit măcar acest blog, ar fi aflat asta negreșit).

Cercetătorul Florin Duțu, probabil cel mai competent istoric al Părintelui Arsenie Boca, face o descriere amănunțită a acestui caz literar jenant: citiți articolul integral.

O să preiau doar câteva dintre argumentele sale, pentru edificarea cititorilor mei:

1. „Titlul „Ei mă consideră făcător de minuni” nu este o declarație a Părintelui Arsenie Boca, cum susține autoarea (vezi coperta IV; sursa citatului nu a fost menționată în carte!), ci este o notă informativă a colaboratorului Securității ce se semna cu numele conspirativ „Vasile” (02.03.1967). Autoarea nu ne spune nimic despre „Vasile”, dar preia o sursă la mâna a treia căci, mai exact, este vorba de o preluare, bătută la mașina de scris, a locotenentului de Securitate Păduraru N. după nota (inexistentă în dosar!) furnizată de „Vasile” (Arhiva CNSAS, fond Informativ, dosar 2637, vol. IV, f.27).”

2. „Un șir de fantasmagorii, scriitoarea îl proiectează de-a lungul întregii cărți, începând cu copilăria Părintelui Arsenie Boca: „în serile cu lună plină, își însoțește bunica la cules de ierburi de leac și de descântec […] Dacă se îmbolnăvește, bunica îi ia capul în poala ei și îl descântă de deochi, ținând alături o strachină cu apă în care a pus un ou crud. Moaie din când în când o crenguță de busuioc în apă și-l atinge cu ea pe la tâmple, îngânând cuvinte despre duhuri neștiute” (p.15).”

3. „Se observă că autoarea nu a făcut nici cercetare de teren, nici arhivistică. A preluat doar informații din niște fotocopii de la CNSAS pe care le-a coafat! Nu știe unde se află Mănăstirea Brâncoveanu, susținând că Zian, „pe 11 septembrie 1936, este hirotonit diacon celibatar la o mănăstire improvizată în incinta unui palat al lui Constantin Brâncoveanu de la Sâmbăta de Sus” (p. 44). Poate de pe altă planetă se vede așa, însă adevărul este că Mănăstirea Brâncoveanu nu se află „în incinta” palatului, ci este situată la 15-20 de kilometri față de Palatul Brâncovenesc. Iar tânărul Zian nu a fost hirotonit diacon la Sâmbăta de Sus cum fals susține autoarea, ci pe seama Catedralei din Sibiu (unde a avut loc și slujba hirotoniei la care a participat și Pr. Dumitru Stăniloae) conform documentelor din arhiva Mitropoliei Ardealului (Actul 7170/1936).”

4. „Tatiana Niculescu ori nu știe să citească ori falsifică datele din documentele de la CNSAS. Exemplu: deschidem cartea dumneaei la pagina 122 și citim un fragment referitor la prima arestare a Părintelui Arsenie Boca și trimiterea sa la Canal: „[Maica Zamfira, n.n.] sub imperiul emoțiilor puternice iscate de arestare și cu dor de el, se semnează Zamfira Mândrina. Este, probabil, numele cu care duios-ironic o alintă Arsenie Boca, aducându-i aminte de demonii cu care are de luptat.” Chiar așa să fie oare? Mergem să cercetăm documentul original din arhiva CNSAS și vedem că Maica Zamfira s-a semnat de fapt „Zamfira monahia” (ACNSAS, fond Informativ, dosar 2637, vol.3, f.17 verso).”

5. „Ridicolul atinge cote maxime când autoarea revine cu aceeași inepție și bate câmpii despre pictura de la Drăgănescu: „ea poartă o rochie galbenă fiindcă, în teozofie, galbenul e culoarea forței intelectuale, iar gulerul portocaliu înseamnă mândrie (n-o tachina el pe vremuri cu numele Mândrina?” (p.185).”

6. „Autoare nu se oprește doar la falsificarea documentelor din arhiva CNSAS și falsifică rezultatele altor cercetători: „începând cu data de 1 iunie a acelui an, 1967, Boca anunță Patriarhia că e nevoit să renunțe la postul său… Se gândește să urmeze un tratament și să meargă să picteze niște biserici din provincie…Una dintre biserici e cea de la Bogata, dar, la o evaluare făcută de doi pictori profesioniști, rezultase că «realizările lui Boca Zian nu sunt din punct de vedere al calității artistice, la înălțimea cerințelor…» Fresca pictată de el în absida bisericii va fi, prin urmare, ștearsă”, susține Tatiana Niculescu (p. 173). Autoarea falsifică rezultatele din cartea pe care o indică în nota de subsol (Florin Duțu, „Și cărțile au fost deschise” Părintele Arsenie Boca (1910-1989) – o biografie, cuv. înainte de PS dr. Daniil Stoenescu, episcop al Daciei Felix, Bucureşti, Ed. Floare Albă de Colţ, 2015, pp. 224-236). Adevărul este că Părintele Arsenie Boca pictase în vara anului 1961 fresca de la Bogata Olteană, nu în 1967 cum susține Tatiana Niculescu. Părintele Spiridon Cândea s-a gândit apoi să decoreze interiorul cu mozaic de Murano în loc de frescă și de aceea a așteptat o sponsorizare din partea lui Iosif Constantin Drăgan, tergiversând astfel lucrările în frescă. După câțiva ani, Pr. Spiridon Cândea a fost implicat într-un proces (Securitatea îi instalase microfoane în casă și auzise injuriile la adresa regimului comunist), a fost arestat și nu i s-a mai dat voie să se implice în pictarea bisericii. Dar fresca Părintelui Arsenie a rămas pe absida altarului. A fost mult mai târziu acoperită, odată cu întocmirea altui proiect în frescă în 1978. Lucrurile au stat cu totul altfel față de cum le prezintă autoarea. În plus, Părintele Arsenie Boca a fost lăudat și promovat pentru fresca de la Bogata Olteană de pictori excepționali.”

7. „Autoarea pomenește de „Ecaterina Teodorescu” (p. 186), în loc de Ecaterina Constantinescu – numele bătrânei care i-a oferit găzduire Părintelui Arsenie Boca, după ce a fost alungat din mănăstire. O confundă cu Ecaterina Teodoroiu, eroina de la Jiu? În același paragraf îl prezintă drept „preot consilier la Patriarhie” (p. 186) pe părintele pictat la Drăgănescu în scena botezului. Nu știm cât de mult și-ar fi dorit această funcție părintele Constantin Grigorescu, căci despre el este vorba. Însă știm sigur din cercetările întreprinse că nu a fost niciodată consilier patriarhal, deși avea toate calitățile necesare. Nici nu ar fi avut timp. Cu vocea sa de bas, caracterizată de maestrul Dumitru Botez (1904-1988) ca „valoare națională”, părintele Grigorescu cânta în corul Radiodifuziunii și la Filarmonica „George Enescu”. Câtă superficialitate să mai suporte cititorul din partea autoarei?”

8. „„de-a lungul timpului vor mai apărea indicii că Zamfira colaborează de bunăvoie cu Securitatea” (p. 149). Fals! Ar putea autoarea să ne arate un document măcar, în sprijinul afirmațiilor sale? Nu ar putea deoarece nu există nicio dovadă privind colaborarea Maicii Zamfira cu Securitatea! Nici angajament, nici note informative, nimic.”

9. „Operațiunea Tatianei Niculescu de denigrare a Mitropolitului Ardealului Nicolae Bălan (1882-1955), membru de onoare al Academiei Române, este ilegală (pp. 26-27; p. 56; p. 116). Sub presiunea agenților sovietici și a armatei sovietice s-a încercat epurarea sa din postul de mitropolit, după cum ne mărturisește Șef Rabinul Alexandru Șafran în memoriile sale, pregătindu-i-se un dosar cu materiale contrafăcute cu conținut obscen (pe care Tatiana Niculescu le citează ca surse sigure!).”

Etc

Bineînțeles că nu voi deschide această carte, cum nu voi citi nici fantasmagoriile scrise de Andrei Pleșu pe marginea Bibliei. Un om din afara Bisericii nu poate înțelege profunzimea Vieții Duhovnicești, care impregnează majoritatea acțiunilor, manifestărilor și scrierilor creștinilor practicanți, iar de interpretări după ureche a celor sfinte, cum sunt cele propagate de Editura Humanitas, nu poate fi vorba. Biserica nu admite așa ceva.

O conferință din 2013 a Părintelui Constantin Necula

Părintele Constantin Necula, unul dintre puținii preoți de azi care știu să aducă Evanghelia în cotidian și să vorbească pe limba tinerilor:

O lună pentru sau împotriva Simonei Halep

Din 5 Mai până în 10 Iunie Simona nu joacă pentru puncte, ci pentru titlu.

Anul trecut Simona a avut:
a) Trofeul, la Madrid – 1000 de puncte.
b) Finalistă, la Roma – 620 de puncte.
c) Finalistă, la Roland Garros – 1600 de puncte.

Practic, Simona a câștigat anul trecut, la aceste turnee, 3.220 de puncte, respectiv 40% din punctele pe care le are acum.

Cum Simona nu se simte prea bine la Turneul Campioanelor de la Singapore, pe asfalt, turneul ei final se joacă, de fapt, în această lună.

Loți Boloni cere adevăratele cifre ale migrației

Cunoscutul antrenor de fotbal român, fost internațional și fost medic stomatolog, Ladislau Boloni, cere adevăratele cifre ale migrației.

Și are dreptate, pentru că trebuie să știm:

Cât mai e până ce Europa de Vest va fi majoritar musulmană?

Ce urmăresc fundațiile sioniste care sprijină acest val de imigranți musulmani (dacă nu distrugerea celor două credințe străine lor – Creștinismul și Islamul – și distrugerea identităților naționale)?

Dicționar de prostii primite de-a gata (14)

„Vrem spitale, nu catedrale!”

La baza acestei inepții stă ateismul cel mai sumbru, cel mai animalic.

Fondat, desigur, pe (și prin) rămășițele comunismului.

Pe undeva, dacă elita acestui neam a fost zdrobită în pușcăriile comuniste, era normal să se ajungă să se strige pe străzi asemenea tâmpenii…

Legătura dintre păcat și boală e de netăgăduit. O arată Vechiul Testament, o arată Noul Testament, dar și, la o scrutare relativ atentă, propria noastră viață și cele ce se petrec în jurul nostru.

De ce e rata bolnavilor de SIDA de câteva sute de ori mai mare între homosexuali decât între oamenii normali?  Toți cei cât de cât credincioși știm de ce…

Întâlnim în Biblie și cazuri în care boala nu este legată de păcat – Iov, orbul din naștere care Îl mărturisește pe Hristos – dar sunt puține și țin de momente speciale în care e nevoie de încercarea Credinței sau demonstrarea Adevărului.

În general, boala este o plată pentru păcatele bolnavului sau pentru păcatele părinților sau bunicilor lui – dacă aceștia au avut păcate pe care nu și le-au putut ispăși ei înșiși, în timpul vieții lor.

În Legea Veche, bolnavul era scos în afara taberei/localității/comunității, iar Sacrificatorul făcea o jertfă de ispășire pentru iertarea păcatelor sale. Apoi bolnavul era spălat cu apă sfințită și uns cu mir și se aștepta însănătoșirea lui, care, firește, venea.

În Legea Nouă, avem Spovedania și Maslul, care sunt aproape același lucru: rugăciune de expiere pentru păcate și ungere cu mir.

Cei care „vor spitale” nu vor, de fapt, să meargă la rădăcina răului din viața lor, ci vor doar să fie sedați ca să uite acel rău (și păcatele aferente lui). Și, pentru a ajunge la această măreață realizare, se îndoapă cu chimicale care le distrug sănătatea mai rău decât a făcut-o deja boala…

Dar prin asta nu rezolvă nimic, pentru că nota de plată a păcatului revine imediat, poate sub un alt chip, prin altă suferință.

Și așa, din suferință în suferință, omul se amăgește toată viața, iar la sfârșit se mai poate trezi și în Iad…

Pe când, dacă s-ar căi pentru păcatele sale și și-ar întoarce inima spre Dumnezeu, povara ispășirii s-ar ușura mult. Iar bolile nu ar mai avea putere sau impact asupra acelui om.

Așadar, cineva care e părtaș la Duhul Adevărului și e preocupat de sănătatea sa și a compatrioților săi ar zice, dimpotrivă: „VREM CATEDRALE, NU SPITALE!”

Citiți toate capitolele acestui dicționar la:
https://yanush.wordpress.com/tag/dictionar-prostii/

Prostiile ultraortodocsiștilor

Aș putea face o listă foarte lungă cu prostiile unor dintre frații creștini care se închină mai mult „Ortodoxiei” decât Domnului Hristos (dar „ortodoxia” lor e un simplu cuvânt, care acoperă doar patima mândriei).

Dar o să prezint doar câteva dintre acestea, unele de domeniul fantasticului, ca să le cerceteze cu atenție, doar-doar s-o trezi vreunul dintre ei:

1. „Pământul nu e rotund, ci plat.” O aberație care poate fi demontată cu zeci de argumente covârșitoare, începând cu traficul avioanelor din Emisfera Sudică și terminând cu imagini ale podurilor de peste lacuri sau strâmtori largi, unde curbura Pământului se vede cu ochiul liber.

2. „Părintele Arsenie lucra cu necuratul.” E exact ce au spus alți „extremiști ortodocși”, altcândva, despre Domnul Hristos. Oricine citește „Cărarea Împărăției” vede clar care a fost lucrarea Părintelui Arsenie. Iar că lucrarea mărturiilor în privința Părintelui Arsenie Boca este ziditoare de suflet o pot afirma eu însumi, din experiența mea personală. Dar câți alți oameni nu o pot face!…

3. „Episcopii sunt egali, nu a fost instituită o ierarhie divină.” FALS. Domnul Hristos a instituit o ierarhie divină: „Mă iubești tu mai mult decât aceștia (ceilalți apostoli)?”, i-a spus Domnul Hristos Sfântului Petru, „atunci paște oile mele”. Din aceste cuvinte se înțelege clar că sistemul papal are justificare potrivit spuselor Domnului Hristos, iar sistemul „ortodox”, în care patriarhul Moscovei nu ascultă de patriarhul de Constantinopol, cum se întâmplă acum, nu este justificat.

4. „Cei care nu sunt ortodocși nu se pot mântui.” O aberație care denotă necunoașterea textelor sacre, dar și a scrierilor sfinților. (Nu voi folosi termenul „Sfinți Părinți” pentru că acest termen a fost declasat tocmai din acești ultraortodocsiști, care îl folosesc în orice împrejurare în care nu mai știu ce să spună, fără să știe nici măcar aproximativ la ce sau la cine se referă…) În volumul doi din „Ne vorbește Părintele Cleopa” există un pasaj clar în privința judecării creștinilor, a evreilor și a păgânilor, în conformitate cu patru legi diferite: a conștiinței, a rațiunii, a lui Moise și a Harului.

5. Americanii nu au fost pe lună. No comment. Americanii au fost de vreo șapte ori pe lună, până ce și-au dat seama că e prea periculos și au abandonat acest proiect.

6. „Va urma o perioadă de criză.” FALS. IRAȚIONAL. Dacă nu hotărăște Dumnezeu să pună capăt lumii, va urma o perioadă de mare prosperitate, deoarece chinezii, după creșteri economice uluitoare, s-au îmbogățit și au devenit mari consumatori. Iar economia mondailă e interconectată. După acești zece-cincisprezece ani de creștere, caracatița sistemului financiar va duce lumea la o nouă criză, firește. Pentru că banii noștri sunt, de fapt, hârtii calpe, care nu mai au acoperire în aur. Crizele acestea nu sunt provocate, voite, cum pretind aceeași ultraortodocsiști, ci ele țin de escrocheria sistemului financiar mondial: pentru a stimula cumpărătorii și pentru a-și îmbogăți patronii, neavând nevoie de justificare în aur, acesta emite monedă și credit fără acoperire până dincolo de limita bunului simț. Și atunci intervine criza.

7. „Legionarii nu au fost filocatolici”. Căpitanul Corneliu Codreanu scrie clar, în „Pentru Legionari”, că purta tot timpul la el „Cărticica Sfântului Anton”. Aceasta este o carte de rugăciuni catolice, dedicate Sfântului Anton din Padova.

8. „Ierarhii care au semnat în Creta și cei care îi pomenesc nu mai au har.” Am văzut eu însumi că aceasta este o minciună, la o sfințire de biserică făcută de Înalt Preasfințitul Laurențiu, la Prejmer. Am simțit clar în altar prezența Duhului Sfânt. 

Și câte altele nu sunt!…

Dar pe acești oameni nu îi interesează adevărul, ci să demonstreze exact, falsificând probele, că tot ce au ei în cap e adevărat. Ca să nu mai punem la socoteală goana după senzațional și după public.

Pe acest fond, e normal ca acești oameni iraționali să nu înțeleagă nimic din ce s-a petrecut la Sinodul din Creta și din ce încearcă acum să facă Biserica noastră – un compromis pentru supraviețuire.

Ei vorbesc în numele unor canoane pe care nu le cunosc. Le recomand să pună mâna să citească „Pidalionul”, cum eu am făcut, să vadă de câte ori ar fi trebuit afurisiți și anatemizați până acum, potrivit acestuia, iar apoi să-și țină gura în privința „canoanelor”. Pentru că noi nu suntem sub lege, ci sub har.

Punctele în care au dreptate acești ultraortodocsiști sunt imixtiunea iudeomasoneriei în conducerea lumii, globalizarea programată, vaccinurile, implanturile cu cip, transumanismul, lobbyul homosexual și așa-zisele „căsătorii homosexuale”. Dar acestea sunt semnalate și de (și preluate de ei de la) ceilalți creștini, pe care ei îi consideră „rătăciți”.

Iar aceste puncte în care se suprapun realității sunt mai puține decât cele în care nu au dreptate.

În plus, ei nu pun accent deloc pe marile păcate ale lumii contemporane – avorturile, arivismul, egoismul, materialismul, ura față de aproapele, bârfa, degradarea limbajului – care sunt mult mai grave decât disputele teologice despre care mâzgâlesc ei atâtea pagini de internet.

Plus că felul apocaliptic în care prezintă lucrurile nu îi ajută cu nimic pe cititorii lor, ba dimpotrivă, îi îndepărtează de rugăciune, de spovedanie și de Biserică și le induce o stare de disconfort psihic permanent.

Sper ca măcar câțiva dintre ei să se trezească, citind aceste rânduri.

Iar în privința Sinodului din Creta, poziția corectă este cea a Părintelui Amfilohie de la Diaconești: „S-a făcut un compromis, pentru supraviețuire”, ne învață acesta. Și are dreptate. Cum ne raportăm la acest compromis? În niciun caz nemaimergând la Biserică sau nemaipomenind un ierarh care are păcatul acestui compromis.

 

Moș Crăciun ESTE Sfântul Nicolae

Pentru că lumea are tendința de a comercializa și deforma până și „brandurile” creștine, e bine să ne amintim cine e Moș Crăciun. Cum bine ne explică un articol de pe siteul doxologia.ro, „Numele de Moș Crăciun (traducerea englezescului „Santa Claus”) este o versiune americană a cuvântului olandez „Sinterklaas”, o formă prescurtată pentru „Sint Nikolaas” (Sfântul Nicolae).”

Iar tradiția cadourilor date în ascuns vine de la cele trei pungi de galbeni pe care le-a aruncat Sfântul Nicolae înăuntrul casei unui om sărac, ca acela să poată să-și mărite fetele.

Ar trebui să le mai aducem oamenilor aminte de asta, din când în când.

Cum ar trebui și să aprindem artificii și să ne bucurăm în seara de Crăciun, când chiar avem ce sărbători, iar nu în seara de Revelion, când sensul bucuriei nu e foarte clar.

Scrisoare deschisă „lumii literare”

Sub semnătura unui cunoscut scriitor optzecist, „lumea literară” îmi întinde o capcană: „Marius, cînd te întorci printre oameni, pentru că talentul tău se ofilește?

Îi înțeleg pe sărmanii „oameni”. Arta lor e pe cale să moară, acest lucru a devenit limpede pentru toți, și au nevoie de un Ianuș ca să o învie.

Probabil că acum nu mi-ar mai pune piedici și mi-ar înghiți până și atitudinea antisecuristă. Și probabil că nici cei care s-au vrut în locul meu, în fruntea Generației 2000, nu ar mai avea nimic de spus, pentru că au văzut clar că ei nu pot ține căruța.

Dar literatura poate să moară liniștită, din partea mea, a supraviețuitorului lui Marius Ianuș. Altul e scopul meu în această viață, nu să fac literatură sau să mențin în viață literatura română. (Pe a doua am încercat să o fac cândva, dar nu am prea fost lăsat.)

Până la urmă, pot să le dau rețeta salvării literaturii române: trebuie scoasă în față și propusă ca model pentru tineri literatura temnițelor comuniste. Acolo e adevărul neamului nostru și adevărul literaturii noastre. Iar „lumea literară” ar trebui să accepte și să încerce să înțeleagă literatura creștină. Până la urmă, cel mai citit scriitor român din toate timpurile este Constantin Virgil Gheorghiu, preot ortodox, din care sunt convins că scriitorul optzecist cu care polemizez aici nu a citit nici două rânduri. O fi auzit măcar de el?

Dar să vedem ce îmi mai șoptește (la urechea stângă 😀 ) această „lume literară”: „N-ai nici o treabă cu credința, pentru că nu nici ești nici umil, nici n-ai compasiune, nici empatie, ci infinit de orgolios și centrat pe propria persoană. Ciudat, „credința“ nu schimbă oamenii, ci doar modifică dorința lor intimă de a fi celebri. Cu cele mai bune gînduri, X.Y.

Răspunsul pe care l-am dat inițial acestei provocări se regăsește în rândurile de mai jos:

„Îmi pare rău, dar nu sunt de acord.

Și acum sunt printre oameni, dar acum sunt printre cei care vor vedea Împărăția Cerurilor, iar nu printre cei care vor vedea iadul. Discuția asta despre „lipsa de talent” a celor care se întorc la Dumnezeu e atât de veche – Gogol, Bob Dylan etc – încât a devenit plictisitoare.

Răspunsul e simplu: pur și simplu voi, cei necredincioși, nu înțelegeți subiectul. Noi vorbim despre lucruri reale, dar pe care voi nu le-ați văzut/trăit, pentru că nu Îl căutați cu tot sufletul pe Dumnezeu. Așadar, subiectul artei creștine e pentru noi ceva extrem de concret, iar pentru voi ceva fantasmagoric.

Și chiar dacă ar fi să ai dreptate, ceea ce nu e cazul, prefer, din toată inima, să fiu cel mai netalentat din Rai decât să fiu cel mai talentat din Iad.

De ce a abandonat Gogol „Suflete moarte”? De prost? Pentru necredincioși era cel mai bun roman comic al literaturii ruse, dar pentru el, din punct de vedere duhovnicesc, era o imensă capcană. Și avea dreptate, „Explicarea Sfintei Liturghii”* pe care a scris-o apoi a fost o lucrare care a ajutat mult mai mult sufletul său și sufletele celor care au citit-o.

Diavolul folosește o mulțime de înșelăciuni ca sa ne târască în iad – pofta trupească, iubirea de avere, mândria, neascultarea, dar și… așa-zisa „artă” despărțită de Dumnezeu, care nu face decât să contribuie la lucrarea necuratului.

În afara Lui Dumnezeu nu există Adevăr, în consecință arta fără Dumnezeu este o minciună.
Așadar, fie ca Nașterea Mântuitorului să îți lumineze mintea obosita și să îți vindece sufletul bolnav.
Doamne ajută!

Marius-Christian Drăjan”

(* În cei zece ani pe care i-a mai trăit după întoarcerea la credință, după ce a deturnat romanul „Suflete moarte” Gogol a mai publicat o singură carte, de scrisori către prieteni, carte foarte rău primită de „lumea literară”, din motivele expuse mai sus. Pe baza scrierilor din acești zece ani, Biserica a tipărit postum și „Meditații la Dumnezeiasca Liturghie”.)

După cum puteți observa din rândurile de mai sus, nu am răspuns acuzelor morale pe care mi le aduce acest scriitor optzecist. De ce să o fac? Dacă are dreptate, e vai de mine, și trebuie să lucrez ca să mă corectez. Iar dacă nu are dreptate, e doar o minciună dintre cele câteva milioane care se învârt prin „lume”.

Nu dau numele acestui scriitor, pentru a nu promova lucrurile foarte îndoielnice pe care le publică. Până la urmă, eu am pus pe foc o carte a lui Nichita Danilov, care e un autor cu oarecare aplecare creștină și cu o încărcătură spirituală cu greutate morală, așa că vă dați seama ce cred despre scrierile majorității scriitorilor de azi…

Ca răspuns la mesajul meu, scriitorul despre care vorbesc aici îmi trimite un alt mesaj, care nu merită citat, în care caută să mă convingă de faptul că sărbătorirea Nașterii Domnului iarna ar fi… arbitrară. Ce să răspunzi la așa o minciună sionistă? Îi îndoapă pe bieții oameni cu astfel de porcării pe toate canalele mediatice… Dar Dumnezeul nostru e viu și știe foarte bine când trebuie fixată o sărbătoare sau alta a Bisericii Sale.

Totuși, pentru că în spatele acestui mesaj e o întreagă pledoarie a „lumii literare”, pe care am auzit-o și din gurile lui Nicolae Manolescu și Daniel Cristea-Enache, se cuvine să răspund un pic mai detaliat.

Să ne închipuim că într-o încăpere stau doi oameni. Unul e orb din naștere, a trăit doar printre orbi și habar nu are ce este vederea. Celălalt a fost orb din naștere și a trăit printre orbi, dar la un moment dat s-a petrecut cu el o minune și a căpătat darul vederii.

Orbul ține în mână o blestemăție, o mortăciune împuțită pe care sunt însemnele necuratului. Cel care vede ține în mână o cruce de aur.

Cel care vede îi spune orbului:
– Eu țin în mână o cruce de aur. Dacă îl vei căuta cu tot sufletul tău pe Dumnezeu, vei ține și tu în mână o astfel de cruce și vei scăpa de toate necurățiile și mizeriile din viața ta.

Orbul îi strigă celui care vede:
– Nu e adevărat! Nu ții în mînă nimic! De altfel, nu ești în măsură să ții lecții morale, pentru că ești un ticălos! În schimb eu țin în mână o pasăre care arde și sunt foarte trist din cauza asta…

– Știi, îi răspunde văzătorul celui orb, cu tristețe, de fapt „pasărea care arde” nu este ceva frumos sau expresiv, cum lași tu să se creadă, ci este ceva foarte mizerabil, venit de la satana. Iar sufletul tău e trist pentru că s-a îndepărtat de Dumnezeu și, din cauza înșelăciunilor satanei, nu mai regăsește drumul către Creatorul său… Și să știi că eu chiar țin în mână o cruce de aur, iar aceasta este cea mai frumoasă și cea mai expresivă operă de artă de pe pământ!

P.S.: Dragă X.Y. e la îndemâna ta, dar și a tuturor necredincioșilor care vor citi aceste rânduri, să verifice adevărul celor spuse de mine.

Pune-te în genunchi, cu fața spre Răsărit, în fiecare seară, și spune, de șapte ori, această rugăciune: „Doamne, dacă exiști, dă-mi un semn care să mă facă să cred în Tine și să te caut cu toată inima mea.”

În cel mult două săptămâni, omul care va spune această rugăciune de șapte ori pe seară va primi un răspuns.

P.P.S.: Să mai spun doar că disputa cu acest scriitor optzecist a plecat de la faptul că i-am trimis această mărturie asupra întoarcerii la Dumnezeu a doi intelectuali răzvrătiți, la mormântul Părintelui Arsenie Boca:

Mărturia Părintelui Ciprian Negreanu despre Sfântul Părinte Arsenie Boca

Papa Francisc a refuzat să accepte un ambasador francmason

În presa catolică a apărut o știre care nu a fost preluată de presa noastră, nici măcar în cea „antisistem” (care, iată, are și ea problemele ei deontologice): acum trei săptămâni, Papa Francis a refuzat să îl accepte pe Johnny Ibrahim ca ambasador al Libanului la Vatican, pentru că acesta este francmason. Mi se pare că această știre e foarte importantă și că toate canalele Mass-Media, y compris toate blogurile creștine, ar fi trebuit să o preia. 

AMR 4: Simona Halep în fața Istoriei Tenisului

Simona a intrat în finalele de la Singapore cu dreptul, Muguruza s-a împiedicat.

Mai sunt trei-patru zile până vom afla dacă Simona Halep va fi campioana mondială a anului 2017.

Dacă Muguruza nu trece de grupe, iar Simona trece, doar Pliskova, învingătoarea Muguruzei în meciul de ieri, mai pare capabilă să-i ia titlul tenismenei noastre. 

Totuși, ca un iubitor al sportului pur, necontaminat de interese meschine (admirator al echipei de fotbal Rapid București, în prezent în Divizia D, unde are mai mulți spectatori decât echipele din prima ligă, pentru că iubirea adevărată nu ține seamă de „poziția socială” sau de necazurile de moment ale celuilalt), trebuie să recunosc că ar fi mai frumos ca Simona să le întâlnească și să le învingă și pe Muguruza, și pe Pliskova.

Hai, Simona!

Vremuri tulburi…

Trăim vremuri foarte interesante:

  1. Statele Unite și Israelul au părăsit UNESCO împreună, ținându-se de mână. În semn de protest față de acceptarea Palestinei în această organizație. Asta pentru cine se mai întreabă cine conduce Statele Unite. Deși s-ar putea să fie un gest de retragere făcut de ochii lumii, se întrezărește o umbră de speranță. Aștept ca aceste două state (sau marea colonie și micul stat care o conduce?) să se retragă și din UNICEF și să ne lase copiii în pace.
  2. Catalunia a părăsit Spania și, în consecință, Uniunea Europeană. Acest „în consecință” mă interesează destul de mult. Dacă o comunitate creștină s-ar stabili pe un teritoriu nelocuit, eventual unul aflat în dispută între două state, cum e Insula Limba, din împrejurimile Sulinei, și dacă ar declara acel teritoriu independent, automat… ar ieși și din Uniunea Europeană. Unde mai pui că Insula Limba face parte dintr-un teritoriu în expansiune, pentru că Delta Dunării se mărește cu câțiva metri în fiecare zi. Sigur că acest plan poate fi o utopie – un astfel de teritoriu trebuie apărat etc, dar eu sunt din fire un pic utopic. În plus, sunt o mulțime de insule în lumea asta, iar când lumea va deveni un loc unde nu se va mai putea trăi…
  3. Polonia a propus României și Ucrainei să se alăture grupului de la Vișegrad (Polonia, Ungaria, Cehia, Slovacia). Președintele României a respins oferta ca fiind „nerealistă”. Dimpotrivă, e cea mai realistă ofertă pe care o putea primi România ca să se salveze de tăvălugul multiculturalist. E evident că în treizeci de ani fie va avea loc un al treilea război mondial, catastrofal, bazat pe conflictul religios dintre creștini și musulmani, lucru spre care ne împing sioniștii, fie statele Europei de Vest for fi conduse de musulmani și majoritar musulmane, caz în care constituirea unei Europe de Mijloc tradiționalist creștină ar fi salvarea noastră, a „Europei de Est”. Sigur, aici ne-am trezi cu problema statului revendicat de secui în inima României. Din punctul meu de vedere, există loc de înțelegere, iar ce ar trebui să ne intereseze pe noi în raport cu secuii ar fi o vasalitate militară, două autostrăzi și cunoașterea limbii române, la un nivel liminar.
  4. Coaliția pentru Familie și-a dat seama, în sfârșit, că nimeni nu va organiza niciun Referendum și că promisiunile lui Liviu Dragnea nu valorează nici doi bani. Dar așa se întâmplă când aștepți ajutor de la progeniturile comuniștilor…
  5. Iar politrucul ceaușist Alexandru Florian, directorul Institutului Elie Wiesel, a declarat că Biserica Ortodoxă Română ar fi extremistă, pentru că susține păstrarea memoriei martirilor anticomuniști, care au fost în majoritate legionari.

Simona Halep – cea mai bună jucătoare de tenis din lume, în acest moment