Tag Archives: dictionar-prostii

Dicționar de prostii primite de-a gata (14)

„Vrem spitale, nu catedrale!”

La baza acestei inepții stă ateismul cel mai sumbru, cel mai animalic.

Fondat, desigur, pe (și prin) rămășițele comunismului.

Pe undeva, dacă elita acestui neam a fost zdrobită în pușcăriile comuniste, era normal să se ajungă să se strige pe străzi asemenea tâmpenii…

Legătura dintre păcat și boală e de netăgăduit. O arată Vechiul Testament, o arată Noul Testament, dar și, la o scrutare relativ atentă, propria noastră viață și cele ce se petrec în jurul nostru.

De ce e rata bolnavilor de SIDA de câteva sute de ori mai mare între homosexuali decât între oamenii normali?  Toți cei cât de cât credincioși știm de ce…

Întâlnim în Biblie și cazuri în care boala nu este legată de păcat – Iov, orbul din naștere care Îl mărturisește pe Hristos – dar sunt puține și țin de momente speciale în care e nevoie de încercarea Credinței sau demonstrarea Adevărului.

În general, boala este o plată pentru păcatele bolnavului sau pentru păcatele părinților sau bunicilor lui – dacă aceștia au avut păcate pe care nu și le-au putut ispăși ei înșiși, în timpul vieții lor.

În Legea Veche, bolnavul era scos în afara taberei/localității/comunității, iar Sacrificatorul făcea o jertfă de ispășire pentru iertarea păcatelor sale. Apoi bolnavul era spălat cu apă sfințită și uns cu mir și se aștepta însănătoșirea lui, care, firește, venea.

În Legea Nouă, avem Spovedania și Maslul, care sunt aproape același lucru: rugăciune de expiere pentru păcate și ungere cu mir.

Cei care „vor spitale” nu vor, de fapt, să meargă la rădăcina răului din viața lor, ci vor doar să fie sedați ca să uite acel rău (și păcatele aferente lui). Și, pentru a ajunge la această măreață realizare, se îndoapă cu chimicale care le distrug sănătatea mai rău decât a făcut-o deja boala…

Dar prin asta nu rezolvă nimic, pentru că nota de plată a păcatului revine imediat, poate sub un alt chip, prin altă suferință.

Și așa, din suferință în suferință, omul se amăgește toată viața, iar la sfârșit se mai poate trezi și în Iad…

Pe când, dacă s-ar căi pentru păcatele sale și și-ar întoarce inima spre Dumnezeu, povara ispășirii s-ar ușura mult. Iar bolile nu ar mai avea putere sau impact asupra acelui om.

Așadar, cineva care e părtaș la Duhul Adevărului și e preocupat de sănătatea sa și a compatrioților săi ar zice, dimpotrivă: „VREM CATEDRALE, NU SPITALE!”

Citiți toate capitolele acestui dicționar la:
https://yanush.wordpress.com/tag/dictionar-prostii/

Reclame

Dicționar de prostii primite de-a gata (13)

„Nu-mi găsesc perechea…”

Am mai multe cunoștințe, în special femei, care plâng în pumni toată ziulica, pentru că „nu și-au găsit perechea”.

Dar, dacă le iei la bani mărunți, afli cauza faptului că nu și-au găsit perechea… în ele însele.

Răspunsul valid la întrebarea „De ce nu m-am căsătorit până acum?” e, în cele mai multe cazuri, iertați-mă, „De proastă!”

Sunt și excepții, firește, dar majoritatea femeilor necăsătorite sunt victimele unor situații pe care puteau să le evite.

Iată care ar fi, în mare, acestea:

1. Studii inutile, prelungite dincolo de limita oricărui bun simț. Sunt femei care pe la 35 de ani încă mai studiază. Evident că acestea nu vor mai avea copii, așa că interesul bărbaților care își doresc o familie față de acest tip de femeie e aproape inexistent.

2. Mândria. De multe ori cu pandantivul supunerii minții față de imaginarul ficțional/mediatic colectiv. Prin aceasta, fete mici, brunete și cu năsucul cârn își petrec viața visând la băieți înalți, blonzi și cu ochii albaștri, care, firește, nu le-ar putea arăta decât un interes temporar. Iar băieții cârni, bruneți și micuți care erau interesați de ele își aruncă florile la coș și pleacă să caute alte fete, mai cu mintea în cap. Dacă le întrebi pe acestea de ce nu se căsătoresc cu X sau cu Y, care le-au cerut de soții, or să-ți spună că… nu îi iubesc pe aceia. Dar ele nu se iubesc decât pe ele însele, se consideră superioare tuturor și îi așteaptă pe acei prinți care nu vor veni niciodată. 

3. Neîmplinirea sufletească / traumele psihice. O bucată ciobită, iregulară, de piatră nu poate fi alipită unei alte pietre. Trebuie mai întâi reparată. Cercetări psihologice recente ne spun că sunt persoane care caută în căsnicie o rezolvare a problemelor lor sufletești, o completare a părților pe care nu le găsesc în ei. Dar așa ceva e aproape imposibil de găsit… Cum ai putea găsi, pe valea unui râu, două pietre iregulare care să se potrivească perfect și să formeze un întreg fără asperități? Femeile care suferă de această povară caută bărbați mai în vârstă decât ele sau persoane cu prestanță socială mare – profesori, doctori, actori, vedete, șefi, primari, polițiști, tocmai pentru că, prin calitățile (sau presupusele calități ale) acestora cred că își vor compensa propriile lipsuri. Ar trebui, de fapt, să își caute împlinirea/pacea în ele însele și, după ce o găsesc, să construiască o familie împreună cu bărbați de vârsta lor și cu preocupări comune cu ale lor.

4. Mai sunt, firește, cele care caută plăcerea. Din păcate, acestea sunt tot mai multe, iar lucrarea lor este extrem de distructivă, mai ales pentru că îi strică pe mulți băieți care ar fi putut să meargă pe drumul cel bun.

(În schimb, cele care caută o situație materială / bani, dar au și o osatură morală, ajung repede să se căsătorească, pentru că înăuntrul acestei dorințe se ascunde și o alta – aceea a unei stabilități / a unei familii.)

4b. În cazul bărbaților, cel mai mare impediment în întemeierea unei familii e curvia. Căutând plăcerea, ajungi să tratezi femeile ca pe niște bucăți de carne cu care îți satisfaci poftele. Și cine ar vrea să se căsătorească cu o bucată de carne, mai ales dacă își dă seama câți ar putea-o folosi? Aici este marea bizarerie a bărbaților care umblă după plăceri trupești – în adâncul sufletelor lor, ei le disprețuiesc la modul absolut pe cele care le cedează. Ei își doresc, de fapt, soții credincioase și cuminți, iar unii chiar le au, dar necuratul îi împinge să ridice nivelul curviei din lume. Sufletele lor sunt vraiște și nu își găsesc liniștea nicăieri. În plus, și aceștia propagă boala lor sufletească la suflete care poate că altfel ar fi mers spre Lumină.

Cine e de vină, în toate aceste situații?

De ce nu își găsesc aceștia toți „perechile” sau de ce mulți dintre cei căzuți sub patima curviei își pun în pericol căsniciile?

Nu de proști?!

Niciun om echilibrat, care își cunoaște măsura / lungul nasului, care merge la Biserică, își pune nădejdea în Dumnezeu și caută o viață curată, creștină, nu va avea problema aceasta a „negăsirii perechii”.

El poate avea alte probleme, după începerea căsniciei sau după încreștinarea ei, pentru că o cununie creștină e foc aprins pe capul diavolului, iar acesta ar face orice să o destrame. Dar asta e altă poveste…

E foarte trist ce se întâmplă. Dacă alăptează doi ani, cum recomandă medicii naturiști, o femeie poate face cinci-șase copii. Unul la doi ani și zece luni.

După 35 de ani șansele unei femei de a avea copii sunt foarte mici, iar după 40 de ani sunt aproape inexistente. Iar o femeie fără copii care simte că îmbătrânește e… distrusă.

Nici nu vreau să mă gândesc câte fete și tinere femei din ziua de azi se vor da cu capul de pereți când vor realiza că… „s-a terminat”…

Și câte nu vor plânge că nu l-au luat pe X sau pe Y sau că nu le-au dat focului de doctorate sau de aventuri…

Dar viața este ireversibilă și toate greșelile pe care le facem apasă asupra noastră.

Scăparea tuturor e la Dumnezeu. Să sperăm că El, în marea Sa bunătate, va avea milă din nou de lumea aceasta împinsă de necuratul tot mai evident către iad.

Dicționar de prostii primite „de-a gata” (12)

„Lucrurile se vor rezolva de la sine”

Acest capitol s-ar putea intitula, la fel de bine, „Păcatul lui Moise”.

De ce nu a fost lăsat Moise să intre în Țara Sfântă?

Și cum de un om ca el, un sfânt care vorbea cu Dumnezeu față către față, a primit această pedeapsă?

Ei bine, Moise și fratele său Aaron, primul sacrificator al Legii Vechi, au fost pedepsiți pentru că nu au întărit poporul evreu în asemenea măsură încât acesta să asculte fără să comenteze ordinele primite de la Dumnezeu.

Să ne amintim acest episod. Evreii ajung la marginea Țării Promise și privesc acest pământ de pe culmea unui deal.

Apoi Moise trimite iscoade, doisprezece căpetenii ale triburilor lui Israel, câte una din fiecare trib.

Cele doisprezece căpetenii se întorc iar zece dintre ele induc poporului evreu o stare de teamă: Locuitorii acelui tărâm sunt atât de puternici, încât nu vom reuși niciodată să-i învingem…!”, așa fel încât poporul începe să comenteze: „De ce ne-a mai scos Moise din Egipt? Ca să murim în deșertul ăsta?”, uitând toate minunile pe care le făcuse Dumnezeu în fața lor.

Doar două dintre căpetenii, Josua (care se poate citi/traduce Iisus, numele ebraic fiind același – Yeshua – iar paralela cu Mântuitorul e foarte interesantă), cel care avea să-i conducă pe evrei în Țara Promisă, și Caleb caută să-i îmbărbăteze pe evrei ca să purceadă la cucerirea Canaanului.

Cele zece căpetenii care au răsculat poporul vor fi ucise de Dumnezeu pe loc, iar singurii care vor primi binecuvântarea divină pentru a trece Iordanul, între toți evreii de parte bărbătească născuți în Egipt, vor fi Josua / Isus Navi și Caleb, fiul lui Iefone.

Moise și Aron vor fi pedepsiți și ei să nu intre în Pământul Făgăduinței, pentru că nu au întărit poporul îndeajuns în Credință.

Două concluzii se impun de la sine:

1. Suntem vinovați și atunci când nu facem ce ar trebui să facem.

2. Păcatele și greșelile se plătesc, la orice nivel duhovnicesc am fi. Există o lege a compensației, înscrisă în sufletele noastre, care impune plata tuturor greșelilor noastre, iar Mântuitorul o înfățișează foarte exact prin câteva cuvinte – „Cine ridică sabia, de sabie va pieri!”

Noi trăim acum în Biserică sub impresia, dată de o conformație psihologică de copii mofturoși, că totul ni se va ierta de la sine și că nu e nevoie să facem mare lucru pentru mântuirea noastră.

Dar nu e așa. Toate greșelile trebuie compensate, ispășite, răscumpărate prin ceva. Părintele Arsenie Boca o spune foarte limpede: „Dumnezeu iartă, dar nepedepsit nimic nu lasă.”

Așadar, ideile că trebuie să așteptăm ca lucrurile să se rezolve de la sine și să ne așteptăm mântuirea numai prin jertfa și prin mila Domnului Hristos sunt complet false. 

Părintele Petroniu Tănase, starețul Schitului Prodromu de la Sfântul Munte Athos spunea așa: „Noi știm că totul depinde de Dumnezeu, dar trebui să acționăm ca și cum totul ar depinde de noi.”

Așadar, lucrurile nu se rezolvă de la sine și nu trebuie să așteptăm ca Dumnezeu să îndrepte lumea fără ca noi să facem nimic. Dumnezeu ne ajută și face chiar și minuni, atunci când există și o acțiune / o activitate / măcar o tentativă de a face binele din partea noastră.

Dicționar de prostii primite „de-a gata” (11)

„Relația sexuală”

Ce este o „relație sexuală”? Ce se încearcă a se cosmetiza sub această etichetă?

Un act de unire trupească, desprins de finalitatea lui – nașterea de prunci, dar și de premisele lui – căsătoria.

„Relația sexuală” duce, pe cale logică, la pornografie, apoi și la perversiuni.

„Sexul”, împreunarea fizică devine scop în sine al vieții omului, iar asta duce la decăderea lui sufletească.

Asta ca să nu mai punem la socoteală că nu există cununie, deci nu există binecuvântarea Lui Dumnezeu. (Deși există „relații sexuale” și în căsătoriile în care nu se doresc copii.)

De fapt, acest termen batjocorește relația tainică de unire pshiosomatică pe care o generează apropierea trupească a celor doi soți. După cuvântul Mântuitorului, cei doi soți devin o singură ființă. „Și atunci,” întreabă Sfântul Apostol Pavel într-un cuvânt împotriva curviei „cum o să iau membrele mele și să le fac membrele unei desfrânate?” Mai ales după ce am fost salvat, după ce trupul meu a devenit Biserică a Lui Hristos…

Potrivit broșurii „Protocoalele Înțelepților Sionului”, descoperită la începutul Secolului XX de Serviciul Secret Țarist, pentru a distruge statele și culturile nonevreilor sioniștii foloseasc și coruperea morală: „Tinerețea le este irosită de studiile clasice complet inutile și de desfrânarea precoce la care i-au împins agenții noștri.”

Sunt o mulțime de siteuri pe internet care dovedesc că industria pornografică mondială este condusă de evrei sioniști. (De altfel, ei au fost și principalii actanți ai comerțului cu sclavi, pentru că ideologia lor supremațistă le permitea asta, pe când ideologia creștină interzicea această activitate.)

Dar și dacă nu ar fi condusă în întregime de sioniști, pornografia este progenitura Hollywoodului, care e evident o tribună de propagandă și corupere sionistă.

Țin să fac o distincție foarte importantă între sioniști și evreii tradiționaliști/ortodocși.

Evreii tradiționaliști îi urăsc pe sioniști, pentru că sunt necredincioși și pentru că tratează politic chestiuni pe care evreimea tradiționalistă le tratează religios.

Dar haideți să vedem ce spune unul dintre sionișii implicați în pornografie, Al Goldstein: „Singurul motiv pentru care evreii susțin pornografia e că noi credem că Iisus este (înjurătură) și Biserica Catolică este (înjurătură). Pornografia devine o formă de a murdări cultura creștină și, cum ea penetrează însăși inima curentului dominant american și e consumată tocmai de acești WASPs (White Anglo-Saxon Protestants / protestanți anglo-saxoni albi – n.tr.), caracterul ei subversiv e cu atât mai puternic.”

Dar iată un text și mai clar, dintr-o revistă cuturală israelită din Marea Britanie (The Jewish Quarterly, Nr. 194/2004, «Triplu-extnic», autor Nathan Abrams, profesor la Universitatea din Wales):

„E incontestabil că evreii laici au jucat și continuă să joace un rol primordial în industria filmelor pentru adulți în America (…) care a devenit una dintre componentele principale ale culturii americane. (…) Activitatea evreilor în industria pornografică se împarte în două categorii: producătorii și actorii. (…) Există un motiv mai profund, dincolo de aspectul pur financiar, pentru care evreii s-au implicat în mod deosebit în pornografie? (…) Implicarea evreilor în pornografie, în acest sens, e rezultatul unei uri atavice față de autoritatea creștină. (…) Evreii au fost, de asemenea, în avangarda revoluției sexuale din anii `60. Wilhelm Reich, Herbert Marcuse și Paul Goodman i-au înlocuit pe Marx, Trotski și Lenin în bibliotecile progresiștilor. (…) De ce să ne fie rușine de rolul evreilor în industria pornografică?”

Ar trebui menționat, în contextul „revoluției sexuale”, și cazul evreului György Lukács, inițiatorul programului de creare a „omului nou” prin propagandă de „eliberare sexuală” în școlile ungurești, pe vremea regimului bolșevic al lui Bela Kun, dar și evreii din Școala de la Frankfurt, avangardă a neomarxismului și terorismului cultural al corectitudinii politice de azi.

Sunt mulți actori și producători evrei în domeniul pornografiei, dar nu îi voi cita aici, ca să nu promovez astfel de porcării. Totuși, cred că o bună parte dintre ei nu sunt în mod conștient subversivi. Pur și simplu, pierzând legătura cu Dumnezeu, mulți evrei au ajuns să se închine banului și să facă absolut orice pentru bani.

Dar cei din vârful afacerii, iar citatul din Al Goldstein o dovedește cu prisosință, sunt perfect conștienți de ce fac.

Așadar, „relațiile sexuale” (pe românește: curvia oficializată) nu au apărut întâmplător. La ele s-a ajuns printr-un proces lung și dirijat, proces care are un scop foarte bine determinat.

Ca de obicei, omul e lovit prin intermediul femeii. Aceasta este deviată de la rolul ei propunându-i-se „studiile clasice complet inutile”, independența absolută și o lume a plăcerii fără morală. Femeia acceptă acest nou rol și, „eliberată”, își trăiește viața „după bunul plac” (de fapt, după bunul plac al satanei), se căsătorește târziu, pe la treizeci de ani, când începe să înțeleagă vidul existențial, neîmplinirea vieții ei, și abia dacă mai apucă să facă un copil. Pentru că, după treizeci și cinci de ani fecunditatea femeii suferă restricționări serioase. Și populația creștină scade, spre bucuria unora care ne vor dispăruți de pe fața pământului. Sau măcar bine amestecați în ciorba mondialistă a celorlalte rase și religii, mai ușor de controlat.

Ceea ce e înfiorător în ziua de azi e că această propagandă pornografică se extinde și asupra copiilor. De fapt, pornografia se substituie Lui Dumnezeu, ca scop al vieții celor care se lasă prinși de acest virus sufletesc cumplit, iar dracul care se ascunde în spatele ei începe să ceară tot mai mult sufletelor care îi cad în capcană. Absorbite cu totul de acest vârtej necruțător, care se amplifică, singura șansă de scăpare a acestor suflete e Dumnezeu. „Dar când vei căuta (fiind acolo) pe Domnul Dumnezeul tău, Îl vei găsi, de-L vei căuta cu toată inima ta şi cu tot sufletul tău.” (Deuteronomul, 4, 29)

Din păcate, foarte mulți oameni nu realizează proporțiile dezastrului care se petrece în sufletele lor. Știu despre ce vorbesc, am suferit de această patimă cumplită. Și pot să garantez oricui: în afara cununiei un bărbat și o femeie nu pot fi împliniți sufletește. 

Notă asupra „Protocoalelor Înțelepților Sionului”:

Acest text a fost publicat pentru prima dată în anul 1903, la Sankt Petersburg, capitala Rusiei țariste. Sioniștii ne spun azi că această broșură ar fi fost inventată de serviciul secret țarist. (Dar ei spun multe, inclusiv că Talmudul „nu conține atacuri la adresa creștinilor”. Normal că nu mai conține, după ce a fost înfierat, interzis și chiar ars de catolici de vreo trei ori, în trei secole diferite. Dar pasajele respective, pasaje în care non-evreii, „goimii”, sunt declarați suboameni, de care evreii se pot servi ca de animale, iar Domnul Hristos este blasfemiat, s-au păstrat în alte culegeri de texte.) Chiar dacă această broșură nu ar fi autentică, dacă ar fi o făcătură a Rusiei țariste, în ea se regăsesc o mulțime de idei și fapte ale iudeo-masoneriei. Așadar, o putem citi și ca pe o bucată de literatură realistă.

Dar haideți să încheiem chiar cu un citat din această broșură: „Guvernul Mondial, care va lua atunci locul guvernelor actuale – guverne care deocamdată conduc popoarele deja demoralizate și slăbite de noi, care au ajuns să tăgăduiască chiar și puterea lui Dumnezeu – va fi nevoit să condamne la moarte astfel de societăți muribunde și chiar să le înnece în propriul lor sânge stricat, pentru a ridica pe ruinele lor viitoare Republică Mondială Planetară care va fi guvernată de noi.”

Dicționar de prostii primite „de-a gata” (10)

„Dreptul la avort”

Cine îți poate da dreptul să faci ceva ce îți este interzis de către Creatorul tău?

Stă scris cu litere de foc în conștiința oricărui om că avortul e o crimă. Cu toate astea, în ultimii treizeci de ani în România sunt la fel de multe avorturi ca și nașteri.

O a doua Românie a fost smulsă cu căngi metalice din burta mamei sale și aruncată la canal! Înfiorător.

Sunt unul dintre cei care au contribuit la un avort. M-am opus până la un punct, dar apoi, văzând că femeia cu care eram e hotărâtă să facă acest avort, pentru că ar fi fost „prea tânără ca să facă un copil”, m-am conformat deciziei ei și am făcut rost de bani pentru… avort. (Pe atunci eram studenți amândoi, iar din banii pe care îi câștigam dând meditații nu rămâneam cu mare lucru.)

Știu exact ce își spune un om care contribuie la un avort. Că ființa respectivă nu are încă o conștiință definită, că poate e mai bine așa, decât să se chinuie în viața asta încărcată de rele și tot așa.

Dar toate acestea sunt minciuni.

Când s-a născut fetița mea, deși nu eram încă pe drumul cel bun, am văzut cât de mare e puterea Lui Dumnezeu și cum are El grijă de fiecare ființă venită pe lume. Eu și cea care avea să devină, după naștere, soția mea eram destul de săraci, abia ne descurcam de azi pe mâine, nu ne găseam de lucru și tot așa. Dar, busc, după venirea pe lume a fetiței mele totul s-a rezolvat. Și încă atât de bine încât am ajuns chiar să ne cumpărăm un apartament în București.

Apoi Dumnezeu ne-a dat și șansa unui botez. Iar peste ani, când m-am întors la Dumnezeu, am citit la Părintele Arsenie Boca faptul că așa se răscumpără în parte păcatul avortului – prin botezarea unui copil.

Așa-zisul „drept la avort” e o nebunie. Niciun animal nu își omoară copiii.

Francezii supuși propagandei iudeo-masonice au găsit o lozincă pentru acest așa-zis „drept”: „Mon corps, mon choix”. Ceea ce vrea să spună: „Corpul meu, alegerea mea.” Iar catolicii le-au răspuns: „Corpul tău nu are două capete, patru mâini, patru picioare, două inimi care bat și două coduri genetice…”

Dar, cum am văzut în primul capitol al acestui dicționar, și „tău” ar trebui pus între ghilimele. Nici cu corpul în care locuiești nu poți face ce vrei. Acest corp ți s-a dat spre folosință. Nu l-ai inventat tu, tu nu îi poți adăuga nici măcar două degete.

În spatele „dreptului la avort” se ascunde satanismul cumplit al societății de azi.

Copiii aruncați la canal sunt jertfă adusă lui Moloh, unde Moloh e demonul plăcerilor joase și al banului. Ca să își prezerve o înșelătoare situație materială stabilă (care ar fi mult mai bună dacă ar face copii – a se vedea exemplul meu personal de mai sus), oamenii de azi strică sensul împreunării trupești și își ucid copiii.

Pentru cei care se întreabă ce legătură există între această abjecție a avorturilor în masă și sionism/iudeo-masonerie (cei doi termeni desemnează, în fapt, aceeași mișcare, care mai e „alintată” uneori cu eufemismul „neomarxism”), ca să fie foarte simplu de înțeles, îi trimit la o singură persoană – Simone Veil, evreică, trecută în vremea celui de-al doilea război mondial prin lagărul de la Ravensbrück.

În 1974 ajunge Ministrul Sănătății în Franța, iar în această calitate va concepe „Legea Veil”, promulgată la începutul anului 1975, lege care depenalizează avortul.

Ca răsplată pentru această porcărie, greu de imaginat în epocă, sioniștii o vor alege în 1979 președintă a Parlamentului European.

Acum mi-a mai trecut, dar când am auzit prima dată ce a făcut nemernica asta mi-a scăpat un „Blestemat să fie neamțul care a avut ocazia să te împuște și nu te-a împușcat!” 

Dumnezeu să mă ierte pentru așa gând prost…

Sigur că acest blestem este o tâmpenie. Omul are liber arbitru, așa că nu Simone Veil cea care a fost în lagăr e vinovată pentru acea lege dementă, ci Simone Veil cea care a ajuns să conducă Ministerul Săntății din Franța.

Această persoană poate fi înfierată abia după ce pornește tăvălugul nebunesc al legii care îi poartă numele.

Dar această individă este acum un criminal în masă de talia unui Stalin, pentru că din 1975 până azi intervenția ei a făcut zeci de milioane de victime, toate inocente, toate lipsite de apărare.

Așadar, această Simone Veil dovedește cu asupra de măsură legătura dintre avorturi și sionism. Pentru sioniști suntem un fel de șobolani, care trebuie stârpiți cu orice mijloace. Și chiar suntem stârpiți, printr-o combinație mortală de „drepturi absolute asupra vieții personale” și pornografie, care duc la abandonarea legilor sădite de Dumnezeu în sufletele noastre.

Pentru că nici pornografia care umple de patimi mințile și sufletele tinerilor noștri nu a ajuns întâmplător la îndemâna lor. Dar despre asta vom vorbi într-unul dintre capitolele următoare.

Dicționar de prostii primite „de-a gata” (8)

„Dreptul la blasfemie”

În Franța, după evenimentele petrecute la jalnicul săptămânal pseudo-umoristic „Charlie Hebdo”, s-a pornit o adevărată furtună mediatică a „dreptului la blasfemie”.

Ba chiar conducătorii francezilor, care nu se pot numi francezi, au descoperit în Alsacia o lege veche care interzicea blasfemia și s-au grăbit să o anuleze.

Povestea nu a ajuns încă la noi, dar merită discutată, pentru că există o poruncă dumnezeiască foarte clară, întărită și de Domnul nostru Iisus Hristos, Fiul Lui Dumnezeu: „Să nu iei Numele Domnului în deșert”. (Iar Domnul Hristos ne-a spus că vom fi judecați pentru orice vorbă deșartă – a se vedea capitolul precedent.)

Sunt destule expresii fixate în limbă care încalcă această poruncă. De la înjurături, pe care nu le voi reproduce aici, până la diferite „vorbe de duh”, cum ar fi, de pildă, „Până la Dumnezeu te mănâncă sfinții”.

Evident, această expresie nu se referă cu adevărat la încercarea omului de a ajunge la Dumnezeu.

Ea se aplică mai mult în situații de viață obișnuite și se referă la cât de greu e să ajungi în vârful unei ierarhii unde ai de rezolvat o problemă.

Dar, din păcate, fiind o referință atât de concretă, această expresie este o blasfemie.

Cei care cunosc puterea și lucrarea Lui Dumnezeu, cei care își hrănesc sufletele cu rugăciune și cu slujbele Bisericii, știu cât de departe de adevăr este această expresia, înțeleasă în sensul ei concret.

„În Hristos toți suntem una”, spune Sfântul Apostol Pavel, iar asta înseamnă că lucrarea creștinismului e unificarea în duh – strădania tuturor creștinilor de a dobândi Duhul Sfânt.

Iar cei care L-au dobândit pe Duhul Sfânt, parte a Sfintei Treimi, sfinții, sunt, de fapt, locuiți de Dumnezeu.

Fiind consubstanțiali Duhului Sfânt, locuiți de acesta, ei lucrează în același sens cu Creatorul nostru, care e iubire și care își propune să îi salveze pe toți oamenii care își îndreaptă inimile împovărate către El.

Mai mult, cunoaștem, din experiența succesivă a duhovnicilor îmbunătățiți, că sfinții trecuți la cele veșnice intervin în viețile noastre pentru a încerca să ne ducă spre Dumnezeu, iar nu să ne îndepărteze de El.

Și atunci, logic, expresia corectă ar trebui să fie „Până la Dumnezeu te ajută sfinții”.

Mai sunt în limba română și alte expresii care nu ar fi trebuit să-și găsească loc în vocabularul unui popor creștin.

De la „a face pe mironosița” s-a ajuns la denaturarea cuvântului „mironosiță”, folosit acum cu o conotație negativă.

Dar mironosițele erau „purtătoarele de mir”, femeile care au mers la Mormântul Domnului Hristos și nu l-au găsit acolo, Duminică dimineața, în ceea ce am putea numi prima Duminică a Credinței noastre.

Pentru creștini, cuvântul „mironosiță” este un cuvânt încărcat de sfințenie.

Dar ce treabă are necuratul în afară de a arunca astfel de necurății în direcția Lui Dumnezeu?

Și ce treabă au sioniștii, în afară de a finanța mijloace mass-media pretins libere, care le propagă ideile în societate, căutând să o pervertească?

Părintele Arsenie Boca spunea că trebuie să îi privim cu milă pe toți cei care se lasă prinși de cumplita boală a injuriei. Și să ne rugăm pentru ei.

Iar Sfântul Ioan Gură de Aur scria, în privința blasfemiatorilor: „Dacă auzi pe cineva hulind la răspântie sau în for, du-te la el și dojenește-l; și chiar dacă trebuie să-l lovești, nu pregeta: izbește fața lui cu palma, lovește gura lui, și sfințește-ți mâna ta prin această lovitură. Și dacă te va învinovăți cineva și te va duce la judecată, nu te împotrivi; și dacă judecătorul de pe tribuna lui îți va cere socoteală, spune-i, fără sfială, că a hulit pe Regele îngerilor.”

„Dreptul la blasfemie” este doar unul dintre rezultatele groaznice ale cursei de „eliberare” a omului de propria sa conștiință și de legile cu care l-a îngrădit Creatorul său. El se află într-o contradicție flagrantă cu agenda Sistemului. Dumnezeu poate fi blasfemiat, dar evreii și homosexualii sunt intangibili! Iată la ce s-a ajuns!

Ni se pregătesc și altele. Judecătorul Cristi Dănileț, membru al Consiliului Superior a Magistraturii, afirmă că ar trebui permisă și zoofilia, „dacă animalul nu țipă de durere”: https://www.activenews.ro/stiri-social/Judecatorul-Cristi-Danilet-este-de-acord-cu-zoofilia-daca-animalul-nu-tipa-de-durere-128862

Cum a ajuns un asemenea individ în Consiliul Superior al Magistraturii? Ce a ajuns școala românească? Și spre ce ne îndreptăm?

Suntem împinși spre distrugere morală totală de o mână de sioniști, Soroș și compania, care finanțează toate spurcăciunile de pe pământ. Dar în spatele lor e diavolul.

Iar soluțiile noastre sunt rugăciunea, îmbunătățirea sufletească, spovedania și redescoperirea drumului către Dumnezeu.

Dicționar de prostii primite de-a gata (7)

„Vorba zboară” / „Verba volant…”

Chiar așa să fie? Să fie vorbele lipsite de importanță? Vorba zboară (și doar scrisul rămâne / scripta manet)?

Domnul Hristos ne-a învățat că nu e așa și ne-a arătat importanța vorbelor noastre. „Vă spun că pentru orice cuvânt deşert, pe care-l vor rosti, oamenii vor da socoteală în ziua judecăţii.” (Matei 12, 36)

Și e firesc să fie așa, pentru că vorbele omului arată cărui duh i se supune sufletul său. Vorbele sunt emanația sufletului omului.

Să ne amintim momentul în care evreii, fugiți din Egipt, după câteva săptămâni în care au străbătut deșertul, ajung la marginea țării promise.

Moise trimite iscoade, câte o căpetenie din cele doisprezece case ale lui Israel, iar aceste iscoade se duc să cerceteze Tărâmul Făgăduinței.

După patruzeci de zile, iscoadele se întorc și povestesc poporului și lui Moise ce au văzut.

Zece iscoade prezintă situația foarte sumbru – țara e foarte bine apărată, neamurile de acolo sunt foarte puternice și nu vom putea niciodată să le învingem – și ridică poporul împotriva lui Moise, care, sugerează ei, i-ar fi scos din Egipt ca să îi pună în fața unei situații imposibile: „Mai bine era să fi murit în pământul Egiptului sau să murim în pustiul acesta! La ce ne duce Domnul în pământul acela, ca să cădem în război? Femeile noastre și copiii noștri vor fi pradă. Nu ar fi, oare, mai bine să ne întoarcem în Egipt?” (Cartea Numerelor, 14, 2-3)

Dar două dintre iscoade, Caleb, fiul lui Iefone, din seminția lui Iuda, și Osia/Ioșua, fiul lui Navi, din seminția lui Efraim, reacționează altfel: „Iar Ioșua, fiul lui Navi, şi Caleb, al lui Iefone, care erau din cei ce cercetaseră țara, și-au rupt hainele lor. Și au zis către obștea fiilor lui Israel: „Pământul, pe care l-am străbătut noi, este foarte, foarte bun. De va fi Domnul bun cu noi, ne va duce în pământul acela și ni-l va da nouă; în pământul acela izvorăște lapte și miere. Deci nu vă ridicați împotriva Domnului și nu vă temeți de poporul pământului aceluia, căci va ajunge pășunea noastră: ei n-au apărare, iar cu noi este Domnul. Nu vă temeți de ei!”” (Numere 14, 6-9)

Evreii nu îi ascultă. Văzând acestea, Dumnezeu vrea să îi omoare pe toți izraeliții revoltați, dar Moise, prin rugăciune, le îmblânzește soarta.

Atunci Dumnezeu schimbă pedeapsa evreilor: „Deci, spune-le: Viu sunt Eu, zice Domnul! După cum ați zis în auzul Meu, așa voi face cu voi: În pustia aceasta vor cădea oasele voastre și voi toți cei numărați, de la douăzeci de ani în sus, care ați cârtit împotriva Mea, oricâți ați fi la număr, nu veți intra în pământul în care, ridicându-Mi mâna, M-am jurat să vă așez, ci numai Caleb, fiul lui Iefone, şi Ioșua, fiul lui Navi, vor intra. Pe copiii voștri, despre care voi ziceați că vor ajunge pradă vrăjmașilor, îi voi duce acolo și ei vor cunoaște pământul pe care voi l-ați nesocotit. Iar oasele voastre vor cădea în pustia aceasta. Copiii voștri vor rătăci prin pustie patruzeci de ani și vor suferi pedeapsă pentru necredința voastră, până vor cădea toate oasele voastre în pustie.
După numărul celor patruzeci de zile, în care ați iscodit pământul Canaan, veți purta pedeapsa pentru păcatele voastre patruzeci de ani, câte un an pentru fiecare zi, ca să cunoașteți ce înseamnă să fiți părăsiți de Mine.” (Numere 14, 28-34)

Iar cele zece iscoade care speriaseră poporul cad moarte pe loc.

Așadar, poporul evreu e pedepsit să rătăcească patruzeci de ani prin deșert, până vor muri toți bărbații maturi care participaseră la această răzmeriță, pentru niște vorbe.

Pentru că în spatele acestor vorbe e o atitudine spirituală, generată de un duh.

„Iar pe robul Meu Caleb, îl voi duce în pământul în care a umblat și seminția lui îl va moșteni, pentru că în el a fost alt duh și pentru că el s-a supus Mie.” (Numere 14, 24)

Vorbele nu zboară, ci sunt reținute în aerul spiritual al acestei lumi, în istoria ei.

Cât despre diferența dintre vorbit și scris, e evident că ea nu e importantă.

O scrisoare trimisă unui om nu are efectul unui discurs ținut în fața a o sută de oameni.

Diferența se stabilește, cred, în funcție de lucrarea pe care o fac acele vorbe, pentru că nu e totuna să salvezi sau să condamni la întuneric sufletele a o mie de oameni cu a salva sau a condamna sufletul unui singur om.

Dar toate vorbele și faptele noastre rămân, sunt înregistrate undeva.

Dacă omul are aparate cu care să înregistreze vorbele și întâmplările, cum să nu aibă Dumnezeu, Cel care a creat lumea, această posibilitate?

„Cel care a făcut ochiul nu vede?”, întreabă psalmistul. „Și Cel care a făcut urechea nu aude?”

Așadar, nu, vorbele nu zboară. Ele lucrează în sufletele oamenilor care le rostesc și le aud, le influențează viața.

Pentru că, spiritual vorbind, de la vorbă la faptă e un singur pas. Ba chiar vorba e o faptă în sine.

Dicționar de prostii primite „de-a gata” (6)

„Noi ne facem că muncim, ei se fac că ne plătesc”

… cu pandantivele: „Cine-i harnic și muncește, ori e prost, ori nu gândește”, parafrază la „Cine-i harnic și muncește are tot ce își dorește”. Mai există o parafrazare a acestui proverb în „Cine-i harnic și muncește are tot ce vrea, cine-i leneș și chiulește are tot așa”.

Din toate relele pe care ni le-a adus comunismul, atitudinea față de muncă e cel mai mare.

Proprietatea nemaifiind a cuiva, ci a tuturor, furtul și lenevia au devenit moduri de a fi ale românului.

Din C.A.P.-uri se fura în mod organizat, din fabrici se fura în mod organizat, iar programul de muncă era format cu precădere din lungi partide de table, remi sau șeptică.

Comunismul a creat un tip de om special, diferit, aflat în afara tiparelor ființei naționale: șmecherul. Descurcărețul lipsit de orice principii morale, gata să facă orice pentru bunăstarea personală.

Acest personaj ajunsese în comunism un adevărat erou.

Să fii „șmecher” era apoteoza acelei societăți bolnave, „cel mai înalt” nivel psihologic pentru oamenii vii. Pentru că mai erau și oamenii cenușii ca pereții fabricilor de atunci, care se confundau întru totul cu Regimul.

„Șmecherul” a supraviețuit până azi. Lui îi datorăm îndelunga noastră tranziție, lui îi datorăm corupția și mai toată clasa politică de azi.

Dar atitudinea șmecherului față de muncă e total opusă dreptății Lui Dumnezeu.

Ca să înțelegem această dreptate, ar trebui să urmărim pe termen lung destinul „șmecherului” și al progeniturilor sale.

În mod cert, dacă nu are printre urmași vreunul care să se întoarcă cu tot sufletul către Dumnezeu, totul se va sfârși prost, iar din toată șmecheria lui se va alege praful.

Pentru că Dumnezeu iubește cinstea, dăruirea, jertfa, lucruri care le sunt „șmecherilor” care au inventat aceste zicători și celor care le aplică în viețile lor total străine.

Văzută dintr-un punct mai înalt al lumii spirituale, oricât de grea ar fi, munca este o mare binecuvântare pentru om.

Cu ajutorul ei putem străbate mai ușor această „vale a plângerii” care este viața noastră, sperând să ajungem la Adevărata Lumină.

La asta e folosită și în mănăstiri, chiar în mănăstiri care sunt atât de bogate încât ar putea plăti mireni pentru toate muncile: munca te ajută să scapi de gândurile rele venite de la necuratul.

Până la urmă, chiar dacă neamuri întregi, prin firea lor necinstită, îi întorc spatele, munca este o binecuvântare și o terapie.

Și nicio muncă nu rămâne nerăsplătită, în bine sau în rău, în funcție de caracterul său.

Pentru că Dumnezeu e drept și la El toate sunt calculate, așa că, dacă faci o muncă utilă și plăcută Lui, poți fi convins că îți vei primi, mai devreme sau mai târziu, înzecit, răsplata.

Da, vei fi răsplătit pentru fiecare efort pe care îl faci în meseria ta, dacă e una cinstită și curată. Pentru că, dacă tot suntem pe tărâmul zicalelor, „Dumnezeu” e drept și „nu doarme niciodată”. 

Și așa ajungem să dovedim adevărul proverbului german „Arbeit Macht Frei”, „Munca te face liber” și să propunem acest proverb în locul prostiilor și parafrazelor rușinoase înșirate mai sus.

Munca te face liber financiar, dar te poate elibera, măcar pe moment, și de patimile tale.

Toate capitolele acestui dicționar:
https://yanush.wordpress.com/tag/dictionar-prostii/

Dicționar de prostii primite „de-a gata” (5)

„Cred în Dumnezeu, dar nu în Dumnezeul popilor”

Sunt mulți care spun sau integrează conștiinței lor vorba asta.

De la intelectuali sclivisiți care scriu panseuri pe marginea Bibliei (fără binecuvântarea duhovnicului și fără ca măcar să aibă un duhovnic, firește), până la oameni obișnuiți pe care diavolul îi împiedică să meargă la Biserică.

Dar la Biserică sufletele noastre se hrănesc. Fără această hrană, fără rugăciune, fără spovedanie și împărtășanie, e greu de crezut că se poate cineva mântui…

Dar să ne întoarcem la… prostiile noastre.

Ce înțelegem din „Cred în Dumnezeu, dar nu în Dumnezeul popilor”?

Că preoții Bisericii nu Îl reprezintă pe Dumnezeu.

Și atunci, participarea la slujbe nu ar mai avea niciun sens, tainele ar fi niște maimuțăreli, iar Dumnezeu ar umbla pe coclauri, nu ar căuta să fie în Biserică, IN TEMPLUM.

Prostia aceasta poate fi demontată în trei clipite, cu un citat din Noul Testament:

„Şi părinţii Lui, în fiecare an, se duceau de sărbătoarea Paştilor, la Ierusalim. 

Iar când a fost El de doisprezece ani, s-au suit la Ierusalim, după obiceiul sărbătorii. 

Şi sfârşindu-se zilele, pe când se întorceau ei, Copilul Iisus a rămas în Ierusalim şi părinţii Lui nu ştiau. 

Şi socotind că este în ceata călătorilor de pe drum, au venit cale de o zi, căutându-L printre rude şi printre cunoscuţi. 

Şi, negăsindu-L, s-au întors la Ierusalim, căutându-L. 

Iar după trei zile L-au aflat în templu, şezând în mijlocul învăţătorilor, ascultându-i şi întrebându-i. 

Şi toţi care Îl auzeau se minunau de priceperea şi de răspunsurile Lui.

Şi văzându-L, rămaseră uimiţi, iar mama Lui a zis către El: Fiule, de ce ne-ai făcut nouă aşa? Iată, tatăl Tău şi eu Te-am căutat îngrijoraţi.

Şi El a zis către ei: De ce era să Mă căutaţi? Oare, nu ştiaţi că în cele ale Tatălui Meu trebuie să fiu?” (Luca 2, 41-49)

Dar de fiecare dată când ajunge la Ierusalim, Domnul Hristos se îndreaptă spre Templu.

Și îndeamnă la ascultarea cărturarilor și fariseilor, pentru că „ei stau pe scaunul pe care a stat Moise”:

„Deci toate câte vă vor zice vouă, faceţi-le şi păziţi-le; dar după faptele lor nu faceţi, că ei zic, dar nu fac.” (Matei 23, 2-3)

Din această vorbă a Mântuitorului a ieșit o altă zicală românească: „Fă ce zice popa, nu ce face popa.”

Aceasta e mai aproape de adevăr, deși și ea neagă schimbarea esențială produsă în urma Pogorârii Duhului Sfânt. Și umbrește puterea tainică a Liturghiei.

Preoții înseamnă tradiție. Prin preoți, Biserica se raportează direct la apostoli, care au fost trimișii Domnului.

Sigur, preoții sunt oameni, supuși greșelii ca orice alt om. Dar, de fapt, ei sunt încă mai expuși greșelii, pentru că, fiind îmbrăcați în armura armatei Lui Hristos, asupra lor se trage cu arme de alt calibru decât cele cu care se trage asupra noastră.

Sminteală în rândul preoților a fost dintotdeauna. În Vechiul Testament ni se povestește cum la ceva vreme înainte de venirea Domnului Hristos, sacrificatorii Templului se stricaseră atât de mult încât le cereau femeilor care veneau la Templu favoruri sexuale.

Dumnezeu a așteptat cât a așteptat să se trezească, iar într-o bună zi i-a omorât pe toți.

În acest context a apărut Domnul Hristos. Până și sacrificatorii Templului aveau probleme morale. Dar El nu a zis „Nu mai mergeți la Templu!” sau „Dumnezeul meu nu e Dumnezeul fariseilor”, ci a spus „Ascultați-i, pentru că ei stau pe scaunul pe care a stat Moise, dar nu faceți faptele lor” și s-a dus El Însuși la Templu.

Domnul Hristos nu a creat nicio sectă, el mergea la Templu, ca toți evreii. El nu a pus bazele niciunei alternative religioase, în timpul vieții Sale.

El a încercat să declanșeze o mișcare de înnoire spirituală înăuntrul Iudaismului.

Biserica noastră a fost fondată la cincizeci de zile după Învierea Domnului, prin pogorârea Duhului Sfânt asupra Apostolilor.

Așadar, atitudinea sectară, străvezie în expresia pe care o discutăm, nu are nicio legitimare în faptele Mântuitorului.

Știu că sunt multe probleme în Biserică. Pentru mulți ariviști, pentru că trăim într-o țară săracă, preoția s-a arătat o bună sursă de venit.

S-au făcut mulți preoți pentru bani și… cu bani.

Scandalul din jurul nefericitului Corneliu, episcopul homosexual a scos la iveală multe. Lumea s-a oprit la îndepărtarea acestui episcop (care nu a fost caterisit, ci „demis la cerere”!) și nu observă că acest scandal nu s-a încheiat.

Cel cu care (și de care) a fost filmat acest Corneliu e și el… „preot”. Și nu a fost îndepărtat din Biserică.

Cei care l-au șantajat i-au cerut să le dea înapoi banii cu care își cumpăraseră parohiile! Câteva zeci de mii de Euro! Asta se numește simonie (de la Simon, vrăjitorul, care a vrut să cumpere funcția de apostol) și presupune, potrivit unui canon apostolic, lipsa de validitate a preoției.

Nici această problemă nu a fost rezolvată.

Nici problema arhimandritului care l-a șantajat pe fostul „episcop”, cerându-i o funcție de episcop vicar, nu a fost rezolvată.

Nefericitul Corneliu, cu tupeul caracteristic homosexualilor, ar fi amenințat cu dezvăluiri din cadrul B.O.R., iar cazul lui a fost mușamalizat.

A fost cea mai îngrozitoare dezvăluire în Biserica românească în ultimii ani.

Dar vremurile sunt crâncene.

Diavolii dau război mare pe fața pământului și vor să facă firești cele mai mari fărădelegi. Și să supună toate sufletele banului.

Iar preoții și ierarhii sunt emanația poporului și a lumii în care trăim.

Cum bine spunea Părintele Arsenie Boca, avem preoții pe care îi merităm. Când vom fi mai buni și mai curați, vom avea preoți mai buni și mai curați.

Dar să-i ascultăm, pentru că ei stau în scaunele în care au stat Sfinții Apostoli.

Și să mergem la Biserică pentru că acolo merge și Dumnezeu.

Și să ne amintim, totuși, câți preoți și câți ierarhi de calitate avem.

Voi enumera câțiva dintre cei pe care îi cunosc personal: Părintele Iulian de la Prodromu, IPS Serafim, Părintele Gheorghe Loghinoaia, Părintele Ioan de la Sihăstria Rarăului, Părintele Amfilohie de la Diaconești, Părintele Ignatie de la Cămârzani, Părintele Ignatie de la Cernica, Maica Serafima de la Mărcuș, Maica Justina de la Petru Vodă…

Și doar în jurul casei mele, în Săcele și Tărlungeni, sunt patru preoți de mir foarte buni: Părintele Raul, Părintele Laurențiu, Părintele Ciprian și Părintele Mădălin.

Situația preoților Bisericii, la scara mea, la nivelul la care bate privirea mea, mi se pare mai degrabă foarte bună decât rea.

Așadar, un caz cum e cel al acestui Corneliu trebuie să ne trimită mintea la „Nu e pădure fără uscături”, iar nu la „Cred în Dumnezeu, dar nu în Dumnezeul popilor”.

În ce Dumnezeu crezi, dacă nu în cel cunoscut de Biserică, din experiența sfinților? Îți fabrici tu un „dumnezeu” în capul tău, după bunul tău plac? Dar asta se numește idolatrie. Sau prostie.

Toate capitolele acestui dicționar:
https://yanush.wordpress.com/tag/dictionar-prostii/

Dicționar de prostii primite „de-a gata” (4)

„Pe cine nu lași să moară, nu te lasă să trăiești”

Am ajuns, iată, la un proverb. 

Spre deosebire de zicerile discutate până acum, proverbele au un caracter mai sentențios, mai absolut. „Apoftegmatic”, cum spun lingviștii.

Cum bine remarca Ioana Nițulescu, cea mai activă cititoare a acestor pastile, în limba română există și expresii geniale, pline de adevăr și sensibilitate. Așa e.

Avem proverbe desprinse direct din Cuvintele Mântuitorului: „Ce ție nu-ți place, altuia nu face”, „Cine sapă groapa altuia, cade singur în ea” și alte câteva.

Dar cel pe care îl discutăm acum nu este unul dintre ele. Dimpotrivă.

„Pe cine nu lași să moară, nu te lasă să trăiești” face referire la necazurile care îți vin când faci o faptă bună, după ce faci un gest de împăcare sau de ajutor către cineva.

Așadar, acest proverb ne spune, de fapt, dacă luăm sensul cel mai folosit, că iertarea, împăcarea nu au niciun sens, când încerci să mai oferi o șansă cuiva cu care ești certat, de pildă, că ar fi mai bine să îl lăsăm baltă pe respectivul om și să ne vedem de treburile noastre.

Dar Mântuitorul nu a spus așa ceva. Mântuitorul a spus „Iertați de șaptezeci de ori câte șapte celor care vă greșesc.”

Un om îmi greșește, îl iert. Îmi greșește iar, îl iert iar. Și tot așa.

Într-un sens mai extins, expresia pe care o discutăm se poate referi la oameni care se agață de recunoștința unei fapte bune pe care o faci către ei, de un ajutor pe care li-l oferi, și nu te mai lasă să respiri, ceea ce ar presupune că ajutorul a fost inutil.

E acea atitudine a țiganilor care, după ce le-ai dat un leu, îți mai cer și altele, cine știe câte, și se țin scai de tine.

Dar și în acest caz expresia e o prostie. Tu trebuie să-ți faci datoria și să rupi din puținul tău și să îi dai leul acela, dacă îți cere. Iar ce se întâmplă mai departe e problema lui.

Banul tău e primit de Hristos, tu ți-ai făcut datoria. Țigănia cerșetorului e greșeala lui.

Și aici îmi aduc aminte acea frumoasă pildă cu un om care oferă unui cerșetor o haină, apoi o găsește expusă la vânzare, se mâhnește că a dat-o, pentru că ținea la ea, dar apoi îi apare în vis Domnul Hristos îmbrăcat în acea haină, ca dovadă că darul a ajuns la El.

Și să nu uităm că fiecare faptă bună pe care o facem e o arsură cu fierul înroșit pe spinarea stăpânului acestei lumi pieritoare, potrivnicul, cel care va căuta toate oportunitățile să ne convingă să nu mai facem astfel de gesturi plăcute Lui Dumnezeu.

Da, necuratul nu vrea să trăim în pace cu ceilalți, el vrea să ne convingă să nu ne iertăm și să nu ne ajutăm unii pe alții.

Așadar „Pe cine nu lași să moară, nu te lasă să trăiești” e o mare prostie, care ascunde o atitudine anticreștină.

Fiecare faptă bună și fiecare atitudine bună sunt răsplătite înzecit, dacă nu aici, în acest imperiu al beznei, atunci la Socoteala de dincolo de el.

Toate capitolele acestui dicționar:
https://yanush.wordpress.com/tag/dictionar-prostii/

Dicționar de prostii primite „de-a gata” (2)

„Trebuie să fii în rând cu lumea…”

Serios? Dacă în jurul meu, sub influența Imperiului Sionist în care ne aflăm, toți au devenit obsedați de bani, trebuie să fiu și eu așa?

Și dacă toți cei din jurul meu trăiesc în curvie, perversiuni și adulter, și dacă mai și promovează aceste păcate, în gura mare, pe toate drumurile, trebuie să mă conformez și să fac și eu așa?

Și dacă vecinul meu își face o casă cu șapte camere, de care nu are – și nu va avea niciodată – nevoie, pentru că are un singur copil, eu trebuie să-mi fac una cu zece, ca să fiu în rând cu el?

Și dacă oamenii din jurul meu își ucid pruncii nenăscuți sau folosesc mijloace anticoncepționale, întorcându-i fundul Lui Dumnezeu, sfidând până și bunul simț firesc al animalelor și pervertindu-și firea, e obligatoriu să mă conformez?

Și trebuie să pun și eu prețuri evreiești? Strugurii mei trebuie să coste 4,99 lei? Nu pot costa, pur și simplu, cum au costat la bunicii și străbunicii mei cinstiți, necontaminați de iudei… 5 lei?

Trebuie să mint, cum fac sioniștii, și să creez o uriașă nebunie internațională, a minciunii, care să îmi permită să domin întreaga lume? O lume dezbinată, amestecată, în care singura casă unită să fie a mea?

Albul meu trebuie să fie negru, iar negrul alb? Homosexualii, zoofilii și transexualii trebuie să fie pentru mine oameni normali, iar creștinii – „extremiști” și „habotnici”?

Trebuie să-i oblig pe creștini (dar și pe musulmani) să căsătorească homosexuali, transexuali și zoofili (cu animale!) în lăcașele lor de cult, ca să le distrug credința?!

Ar trebui să accept ca niște curve spălate pe creier, plătite de sioniști, să-și facă nevoile pe sfintele altare ale Creștinismului?!

Ar trebui să mai urmăresc canale tv, siteuri sau posturi de radio care îmi prezintă astfel de lucruri ca fiind normale sau interesante?! Și care sunt focare de prostie, reacredință și destrăbălare?…

Să fim serioși!

Noi, creștinii, avem alt Învățător decât duhul lumii.

„Ieșiți din mijlocul lor și vă deosebiți, zice Domnul, iar de ce este necurat să nu vă atingeți! Și eu vă voi primi. Și vă voi fi Tată, iar voi îmi veți fi fii și fiice. Zice Domnul, Atotțiitorul.” (II Corinteni, 6, 17-18)

 

Toate capitolele acestui dicționar:
https://yanush.wordpress.com/tag/dictionar-prostii/

Dicționar de prostii primite „de-a gata” (1)

1. „E viața mea, fac ce vreau cu ea!”

Încep cu această sintagmă de o prostie înfiorătoare.

Cum o să fie viața „a ta”? Tu ai inventat-o? Tu te-ai creat pe tine?

„Voi nu puteți adăuga staturii voastre nici măcar o palmă!” ne spune Psalmistul. Iar mai departe: „Dumnezeu v-a făcut pe voi, iar nu voi.”

Și chiar așa e, de vreme ce zici că e „viața ta” de ce nu poți să adaugi măcar zece centimetri înălțimii trupului tău? (Sigur, sunt oameni care și-au modificat sexul, dar cercetează câți dintre aceștia suferă acum de tulburări psihice grave și câți dintre ei s-au sinucis…)

Lucrurile care îți aparțin (pentru moment), create sau cumpărate de tine, îți sunt ușor accesibile. Poți înțelege cum funcționează și le poți modifica. Dar cum poți să înțelegi tu că o celulă umană rănită se regenerează de la sine? Cum o să înțelegi că natura moare, îngheață, încremenește, iar după câteva luni învie de la sine?

Cum o să înțelegi că Cerul e infinit?

Cum o să înțelegi că un bob de orez ar putea fi tăiat în bucățele tot mai mici… la infinit?

Așadar, nu înțelegi lucruri mărunte, pe care le ai sub nas, dar pretinzi că ai libertatea de a face ce poftești cu viața ta…

Nu vrei să înțelegi mai întâi de ce ți-a fost dată această viață?

Nu crezi că ar trebui să-ți sacrifici câteva minute în fiecare seară și în fiecare dimineață ca să îl rogi pe Creatorul tău să îți descopere de ce ți-a dat această viață?

O variantă mai accentuată a acestei inepții este „E trupul meu, fac ce vreau cu el!”.

Aceasta este folosită de cei care vor să-și justifice deșănțarea sexuală.

Dacă ar vedea aceștia cât rău fac sufletelor lor prin libertățile sexuale pe care și le îngăduie, s-ar îngrozi.

Domnul Hristos a scos din Sfânta Maria Magdalena șapte draci, ni se spune într-una dintre Evanghelii, iar Sfânta Maria Egipteanca a trăit cincizeci de ani în pustie ca să își plătească păcatele trupești.

Dar ar fi suficient ca utilizatorii acestei expresii să-și scruteze conștiința și să-și amintească cum s-au simțit atunci când au păcătuit trupește prima dată.

Așadar, nu, viața nu îți aparține și nu poți face ce vrei cu ea fără să plătești.

Viața e o încercare, o probă pentru Adevărata Viață, cea veșnică. Iar dacă nu faci alegerile corecte sau dacă nu te căiești la timp, la sfârșitul ei nu vei intra în Viața cea Adevărată, ci în Iad.

 

Toate capitolele acestui dicționar:
https://yanush.wordpress.com/tag/dictionar-prostii/