Aveți și varianta text integrală (sub clip):
Părintele Ioan de la Sihăstria Rarăului:
”Pot afirma cu mâna pe cruce că eu cred mai mult în Existența Lui Dumnezeu decât în propria mea existență”
A consemnat Marius Ianuș
Prima mea vizită la Părintele Arhimandrit Ioan de la Sihăstria Rarăului a fost de domeniul fantasticului. Cum începe vorba, cum mă întreabă, zâmbind cu subînțeles, din ce parte am venit, ”din jos sau din sus?”, de parcă știe că am mai căutat o dată mănăstirea din partea cealaltă, dinspre Pojorâta, dar m-am blocat din cauza drumului rău.
Apoi, pe parcursul discuției, îmi spune exact cum îmi spunea bunica mea Garofina.
După care începe să vorbească în versuri. Tot ce-mi spune de la un punct încolo e în versuri, cu rimă. Mă învață rugăciuni, pe care, spre rușinea mea, le-am uitat, îmi dă povețe versificate…
Ce să mai spui?… Deși totul era atât de ieșit din comun, mie mi se părea ceva tare firesc. Totuși, la un moment dat, cel în care Părintele a început să vorbească în poezii, m-am speriat văzând cum ieșim din realitate (eu fiind autor de versuri). Și abia mai apoi mi s-au lămurit toate câte mi le-a spus: e senzațional.
În tot timpul cât a vorbit cu mine a mai făcut și altele. A răspuns la telefon, a vorbit cu cei din obște. Apoi se oprea brusc și, parcă iluminat de ceva din afara lui, începea să-mi vorbească. Senzațional. Chiar dacă nu îți dai seama pe loc de greutatea și adâncimea celor pe care ți le spune.
O vorbă mare a Părintelui, pentru toată lumea, am găsit-o pe un blog dedicat de un credincios mănăstirii – http://manastireasihastriararaului.blogspot.ro/ :
“Eu cred foarte mult în Existența lui Dumnezeu. Pot afirma cu mâna pe cruce că eu cred mai mult în Existență Lui decât în propria mea existență.“
Părintele Ioan L-a lăsat pe Dumnezeu, Cel mai viu decât omul, să se sălășluiască în el și a fost văzut (și fotografiat) la Sfânta Liturghie în chip de stâlp de lumină.
Din pricina condițiilor ireale în care s-a desfășurat prima noastră discuție, nu am mai dorit să îi iau atunci un interviu Părintelui Ioan. I-am vorbit despre faptul că aș dori să facem acest interviu la următoarea mea vizită. Iar această vizită, iată, a venit curând.
La Mănăstirea Sihăstria Rarăului se ajunge urmând drumul care se desface din European pe lângă Gara Câmpulung Moldovenesc Est. Acest drum, întins de-a lungul unui pârâu numit Izvorul Alb, e mai întâi o stradă semicitadină, dar se transformă rapid într-o uliță, iar mai apoi într-un drum forestier, sporind frumusețea călătoriei.
Mănăstirea e așezată chiar acolo unde începe urcușul cel mai zdravăn către Vârful Rarău, într-o poiană înconjurată de brazi. În curtea mănăstirii sunt două biserici și câteva clădiri de locuit și anexe foarte îngrijite. Dar podoaba cea mare a acestei mănăstiri e Părintele Ioan, duhovnicul minunat, un adevărat stareț, în sensul în care folosesc rușii acest cuvânt. Cum îl văd înconjurat de fotografii ale Părinților îmbunătățiți din epoca recentă, încep discuția de la aceasta:
– Părinte Ioan, avem în comunism câțiva sfinți foarte mari. Poate cel mai mare făcător de minuni al nostru – Părintele Arsenie Boca, apoi Părintele Daniil Tudor, Părintele Iustin Pârvu, Valeriu Gafencu, poate și despre Radu Gyr am putea spune că este un sfânt mărturisitor… și o mulțime de sfinți mărturisitori, la Aiud și în alte părți. Nu ar trebui să fie canonizați?
– În general, în Ortodoxie nu prea se fac canonizări așa de rapid ca în alte părți, cum fac catolicii sau alții. Dar sunt sfinți, evident că sunt sfinți. Cine moare pentru Hristos, moare pentru Hristos – e mucenic. Cine mărturisește pe Hristos e mărturisitor. Toți cei ce au suferit pe timpul comunismului, toți sunt sfinți. Și sfinți mari. Sfinții au suferit pentru credință. Pentru țară, pentru neam, pentru credință… Ce înseamnă a fi comunist? Înseamnă a nu crede în Dumnezeu, a fi materialist-dialectic. Dacă ești materialist-dialectic, crezi numai în materie. Și dacă ai mărturisit Credința, te-au socotit că ești dușman al comunismului. Dar Credința nu condamnă pe nimeni, nu prigonește pe nimeni, nu face rău nimănui. Doar își apără Adevărul, care este necesar pentru mântuire.
Despre Ieroschimonahul Daniil Tudor știu, pentru că am fost ucenicul lui, la Rarău. Era un sfânt pe pământ. Sfânt! Când mergea, nu numai eu, ci și alții sărutau până și pământul, iarba pe care călca el. Era un mare apărător al Credinței Ortodoxe. Și era și un mare cunoscător. Știa vreo cinci-șase limbi străine, avea și vreo șase mii de cărți ale lui personale și era doct, doct, foarte cult. La vârsta de opt ani, după câte am auzit eu vorbindu-se, și chiar din gura lui, la opt ani citea cărți de filosofie. Care copil la opt ani citește cărți de filosofie în ziua de astăzi? Nu le citesc nici pe acelea pe care trebuie să le învețe la școală… Nu îi interesează știința. La opt ani ce știu copiii ce înseamnă știința? Nici nu știu de ce trăiesc pe lume, pentru ce s-au născut și care e misiunea lor pe pământ…
– Ați trecut și Sfinția Voastră prin temnițele comuniste. Ați putea să ne spuneți două vorbe despre asta?
– Da. N-am suferit cum au suferit cei ce au fost înaintea mea, torturi groaznice și dispreț desăvârșit și ură… Ura am suportat-o și eu, din partea gardienilor și a mai-marilor închisorii. Ură și dușmănie – da. Dar eu nu am fost torturat. Nici nu am făcut politică, nici n-am fost un om deosebit. Dar… pentru unii de-ai noștri, pentru Credință, am suportat. Ce să facem?…
– Are loc acum un proces de denaționalizare a României… Ba chiar unul de țiganizare a ei.
– Așa-i ”programul”. Toți sunt socotiți egali. Românii muncesc, țiganii cerșesc, românii învață, n-au servicii, țiganii intră prin facultăți… Nu știu, nu mă pricep. Dar ceea ce vedeți dumneavoastră văd și eu și vede toată lumea. Li se dă atenție, dar nemeritoriu. Unde au mers, țiganii au jefuit, au furat, au omorât, au înșelat, au mințit și ne-au adus și o faimă rea, în Occident și peste tot. De aia suntem noi disprețuiți în ziua de astăzi, pentru că ei s-au dus prin Franța, prin Germania, prin Italia, prin Spania. Francezii îi aduc înapoi, îi transportă gratuit, țiganii se duc iar la cerșit… și tot așa. E adevărat că nimeni nu îi prea angajează, dar nici nu prea lucrează ei. Așa e neamul lor, așa e obiceiul lor.
– Iar Uniunea Europeană ne aduce acum și alte lucruri. Știți despre legalizarea homosexualității și tot felul de nebunii. Dar acuma au început să introducă actele cu cip, care vor constitui o mare bază de date, iar apoi ne vor implanta cipuri. Aceste cipuri au legătură cu ce se scrie în Apocalipsă despre numărul diavolului?
– Păi au legătură, cum să nu. Dacă de atâtea sute de ani se vorbește despre numărul fiarei, șase sute șaizeci și șase, și apare de-acuma peste tot numărul ăsta… cum să n-aibă legătură? De unde știau cu mii de ani în urmă că va fi cip? De unde știau? Au fost cu viziune cerească.
– Vremurile sunt destul de aproape de sfârșit, credeți?
– Aproape, da. Da` nu se vede în societatea din ziua de astăzi? Nu mai este dragostea care trebuia să fie, nu mai este Credința cea adevărată, care să fie cinstită și prețuită, nu mai este știință pe pământ, școala nu mai este școală, cum era înainte vreme… Acuma se vorbește la televizor și la radio, peste tot, că fac câte înșelăciuni cu plicul cu bani. Nu mai este adevărată știință. Este ”artă cu tendință”. ”Știință cu tendință”. Nu mai este artă pentru artă și știință pentru știință, cum era înainte vreme.
– Toate urmăresc, de fapt, un scop.
– Da. Nu mai sunt oamenii pregătiți cum erau înainte vreme. Au servitoare, au calculatoare, au fel de fel de internete din astea, nu știu ce-s astea, dar vreau să spun că nu mai sunt oameni de cultură și oameni de știință. Umblă numai după diplome, cu bani. Ai bani, ai examenul trecut dinainte. N-ai bani, stai deoparte. Nu se studiază. Copiii, elevii și studenții, stau la televizor. Nu studiază cărțile. Și imaginile din televizor le intră în cap mereu și devin mintea lor. Și tot ce i-a impresionat, când vor să facă ceva, le apare în față. Mintea lor nu mai este concentrată la ceea ce învață sau la ceea ce fac. Și omul, când se roagă, ”intră fulgii”, vine câte-un drac și îi bagă în minte ceea ce e nepotrivit. Nu vezi cât a scăzut gradul de cultură? Și nu numai la noi, ci în toată lumea. Sunt anumite excepții care se impun și restul…
– Și nu mai sunt modele adevărate. În perioada interbelică erau, totuși, alte modele. Și spre sfârșitul ei, în perioada Mișcării Legionare, au existat niște modele naționalist-creștine, oamenii aveau alte repere…
– Da… Era Credință multă. Eu l-am admirat întotdeauna pe Regele Mihai. Când era el stăpân, peste tot scria ”Nihil sine Deo”. La intrare în școli, în facultăți, la intreprinderi, la depozite, peste tot scria ”Nihil sine Deo”. Și când era vreo sărbătoare cu cruce roșie elevii mergeau la Biserică. Făceau exortă. Veneau elevii la școală, la ora nouă dimineață se făcea apelul, iar apoi, încolonați, mergeau la Biserică. Și stăteau până după predică. Luau anafură, iar apoi mergeau acasă, să mănânce, să învețe, să se odihnească. La fel, intreprinderile aveau liber, oamenii mergeau la Biserică. Acuma… lucrează omul din noapte în noapte și tot n-are ce mânca. Dumnezeu îl pedepsește pe omul necredincios. ”Nihil sine Deo” – ”Nimic fără Dumnezeu”! Mântuitorul zice ”Fără mine nu puteți face nimic”. Mântuitorul ne recomandă lucrul acesta, neîncetat, dar noi facem așa?
– Credeți că mai are vreo șansă România să renască, să se întoarcă la valorile creștine?
– Da` cum să nu?! Dacă ne întoarcem la credință, o să fie foarte bine. Țara noastră e o țară foarte frumoasă, foarte bogată și iubită de Dumnezeu. Iubită de Dumnezeu. Da` noi nu Îl mai iubim pe Dumnezeu cum îl iubeau părinții, moșii și strămoșii noștri. Când țara era Grânarul Europei. Când era Regele Mihai, eu țin minte, că am trăit pe timpul acela, nu existau tractoare, nu erau secerătoare, nu erau alte ceva, nu erau mașini, nu erau făbrici atâtea cum sunt acuma și țara era Grânarul Europei. Erau doi dolari un leu. Era foarte bogată țara. Era rugăciune. Toată lumea mergea la Biserică. Dacă și elevii mergeau la Biserică, încolonați! Spun ceea ce am văzut eu, ceea ce știu eu. Fără Credință, nimic. N-ai pe Dumnezeu, n-ai nimica. Nu te-ajută Dumnezeu, nu poți face nimica. Doar existența noastră e de la Dumnezeu. Și dacă-L părăsim pe Dumnezeu nu mai existăm. Nu-i așa? E logic. Și se vede… Toată lumea trăiește greu. Din ce în ce mai greu. Șomer poți să fii, dar fabricile, uneltele, civilizația îi iau omului posibilitatea de a munci. Fabrica produce mai mult decât manopera făcută de om, da` viața scade în general, nivelul de viață, de trai…
– Dar ca să se reclădească România pe aceste valori creștine ce ar trebui făcut? Să ne rugăm pentru asta? Sau să facem ceva, să facem…?
– Simpu. Întâi și-ntâi trebuie să împlinim poruncile Lui Dumnezeu: ”Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, cu toată puterea ta și din toată ființa ta și pe aproapele tău ca pe tine însuți”. Să ne iubim unii pe alții și să iubim pe Dumnezeu. Mântuitorul zice: ”Cum v-am iubit Eu pe voi, să mă iubiți și voi pe mine.” Împlinim porunca asta? Mântuitorul ne-a lăsat Pacea Cerească, din ascultare față de Dumnezeu Tatăl, S-a întrupat și S-a jertfit pentru noi. A pătimit ca olog toate patimile ce și le poate imagina cineva, și toate chinurile și suferințele fizice și sufletești, ca să ne mântuiască. Și noi Îl iubim? Împlinim poruncile Lui Dumnezeu? A venit tocmai Mântuitorul ca să refacă societatea. Din păgâni, să ne facă pe toți creștini, ca să ne putem mântui. Ne-a făcut Dumnezeu pentru Sine Însuși. Cum spune Fericitul Augustin: ”Ne-ai făcut, Doamne, spre Tine (sau pentru Tine). Şi neliniştit e sufletul și inima mea până mă voi odihni întru Tine.” Ne-a făcut Dumnezeu după Chipul Său, ca să ne poată urca în Ceruri. Da` acuma toată lumea se modifică. Își rad sprâncenele, își vopsesc părul, își fac unghiile, se pictează pe unghii, pe față, bagă câte verigi prin urechi, prin degete, prin buze, prin barbă, oamenii toți se bărbieresc, se vopsesc… Nu mai este respectul față de Dumnezeu, față de Creator și față de însăși Creația care suntem noi. Nu ne respectăm așa cum suntem creați de Dumnezeu, ne facem noi nu știu după ce model… Vedeți? Și Dumnezeu se supără, normal. Vedeți că și clima se schimbă. Zilele se scurtează tot mereu… Când eram copil mic era Mihai Groza, un bătrân obișnuit, avea optzeci și ceva de ani și spunea că vremea de acuma se scurtează. Și, într-adevăr, așa și este. Acu-i dimineață – acu-i seară, acu-i luni – acu-i sâmbătă, acu-i iarnă – acu-i primăvară, apoi îndată iară vine iarna… Asta e. Dumnezeu ne pedepsește. Și nu merg oamenii la Biserică. Oamenii nu se mai roagă. Ferească Dumnezeu! Stau la calculator, au internet, plimbări, excursii, dar ca să-ți meargă unul la Biserică regulat să se roage… Întrebat fiind Mântuitorul de Sfinții Apostoli cine este iertat dacă lipsește de la Biserică, a răspuns că acela căruia îi arde casa și nu poate să iasă dintr-însa. Acela este iertat. Ori că n-are picioare, ori e paralizat, ori reținut… Deci nu există motive ca să lipsim de la Biserică. Dumnezeu ne-a creat pentru El Însuși, cum spune Fericitul Augustin. Dumnezeu ne-a dat Chipul Său și Asemănarea Sa. Dar noi nu facem ce trebuie. Sfântul Ioan Gură de Aur spune: ”Cel ce se împodobește se leapădă de Hristos ca și cum i-ar spune în față: «Doamne, nu mai vreau să port chipul Tău, nu mai vreau să fac voia Ta, nu mai vreau să mă supun Ție, nu mai vreau să ascult de Tine, mă lepăd de Tine și de Împărăția Ta…»” Asta înseamnă sinucidere! Sinucidere! Dar Dumnezeu, din dragostea Lui, încă ne mai ține în viață, ca să ne putem corecta. Că, zice: ”Nu vreau moartea păcătosului, ci să se întoarcă și să fie viu”. Și omul când moare trece prin douăzeci și patru de vămi. Uite, este o vamă specială, lăsată de Dumnezeu, pentru cei ce se împodobesc, ca să fie opriți și pedepsiți. Vama douăzeci și doi. Cu cât vama e mai înaltă și mai depărtată, cu atâta iadul este mai profund și mai groaznic. De neînchipuit! Groaznic! Și, vedeți, urmează vama a douăzeci și treia, a tutunului. Cei care nu lasă fumatul se duc în Iad. Și apoi vama Dreptei Credințe, prin care intră numai ortodocșii. Nu catolici, nu protestanți, nu mahomedani, nu iudei, nu anglicani sau mai știu eu ce. Ortodocși. Dreapta Credință. Cerurile sunt Preacurate. Cum este și Dumnezeu, Strălucirea Strălucirilor. Nu pot să meargă pete sau murdării în Împărăția Cerească. De aceea este vamă. N-ai ”acte” corespunzătoare, nu poți trece vama. De aceea sunt cele douăzeci și patru de vămi, pentru că la fiecare vamă omul este oprit pentru păcatele sale. Dacă ești păcătos și nu poți trece vama, nu mai poți merge la Rai. Este lăsată de Dumnezeu pocăința. Omul se poate corecta cât este în viață. Să se întoarcă la Credință. Ca păcătoșii care s-au întors și s-au mântuit. Că o fost Moise Arapul, o fost tâlharul de pe cruce… Fiul Risipitor e o pildă foarte grăitoare. Că omul, cât de păcătos ar fi, dacă se întoarce, Dumnezeu îl primește, cu multă dragoste și cu multă bucurie. Dacă merge cu pocăința, umilința și hotărârea fiului risipitor. Că, zice: ”Tată, greșit-am la Cer și înaintea Ta. Nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul Tău. Fă-mă ca pe unul din argații Tăi.” N-avea pretenția să mai fie un fiu al Părintelui Ceresc, așa cum noi pretindem, în ziua de astăzi. Dacă am dat un leu de pomană la cineva, gata, acuma am făcut milostenie. Nu e așa. Noi nu ne gândim câte păcate facem permanent. Și omul trebuie să se împărtășească. Omul care nu se împărtășește des, nu se mântuiește! Mântuitorul pentru asta a venit în lume, să pătimească, să ne învețe Credința, Dragostea Cerească. Să pătimească pentru noi. Ca să dea hrană. Să dea hrană cerească, ca să ne putem mântui, să ne putem îndumnezei. Și spune, la Cina cea de Taină: ”Luați și mâncați, Acesta este Trupul Meu”, ”Beți dintru Acesta toți, Acesta este Sângele Meu.” ”Cel ce mănâncă Trupul Meu și bea Sângele Meu întru mine petrece și eu întru el. Cel ce nu mănâncă Trupul Meu și nu bea Sângele Meu nu are viață întru el.” Și-apoi adaugă: ”Aceasta să o faceți întru pomenirea mea”. Deci asta este mântuirea: unirea cu Dumnezeu. Păcătoșii se unesc cu satana, prin păcate și necredință, iar cei care sunt credincioși se unesc cu Iisus Hristos, cu Dumnezeu, și intră în Ceruri, Sus. Că, zic: Mântuitorul petrece în tine și tu în El. Deci, asta înseamnă a te uni cu Dumnezeu, a fi ”cetățean ceresc”, cum spun Sfinții Apostoli: ”petrecerea noastră în Ceruri este”. Da` în Ceruri trebuie să fie. Mintea acolo să fie, inima acolo să fie, dorințele noastre acolo să fie, voința noastră acolo să fie, la Ceruri, nu pe pământ. Și vedeți… acuma oamenii nu se împărtășesc. Beau cafea în fiecare zi, beau rachiu nu chiar tot în fiecare zi (aici Părintele se uită către un preot care era în încăpere, zâmbind – n.rep.), dar vreau să spun că n-au grija Sfintei Împărtășanii. Preoții nu mai împărtășesc creștinii cum împărtășeau primii preoți, cum se împărtășeau primii creștini. Sfântul Ioan Gură de Aur împărtășea în fiecare zi. Și spune: ”Cine este demn, în fiecare zi să se împărtășească, cine nu este pe patul morții.” De aici este. Primii creștini se împărtășeau zilnic. Acuma unde-i Împărtășania? Că preotul zice ”vii după patruzeci de zile”. De ce după patruzeci de zile? Că omul poate muri în orice clipă. Mântuitorul zice: ”Nu știi în care ceas din zi sau din noapte va veni Fiul Omului.” Nu ești pregătit, un` te duci nepregătit? Ieși dezbrăcat noaptea în ger? Doamne ferește! Nu? Preotul care nu spovedește și nu împărtășește des, acela nu mai este preot. E un simplu funcționar, un om care n-are ce face și face slujbă la Biserică, caută să ia cât mai mulți bani, da` n-are grijă de sufletele oamenilor, de turmă… Cu Voia Lui Dumnezeu se întărește potrivnicul și-i mănâncă turma, rămâne fără turmă. Mai ales să ierte păstorii. Acuma sectarii se înmulțesc. Pentru că pe ei nu-i oprește nimeni. Ei au libertatea asta mai mult decât ortodocșii. Și la televizor, pe unde se dau imagini despre Biserică, preoții îs mereu criticați, da` niciun sectar nu este criticat. Pot să facă orice. Niciun păgân nu este criticat cum sunt criticați creștinii ortodocși. Ce înseamnă asta? Dușmănie față de Dumnezeu. Ură. Luptă împotriva Credinței, împotriva Lui Dumnezeu. Păi cum să mai fie bine pe pământ? Înainte oamenii când mergeau la Biserică se chemau unii pe alții. ”Hai și tu”, ”Așteaptă-mă oleacă, să vin și eu”. Acum nu merge nimeni. Cine nu are Biserica drept mamă, nu are pe Dumnezeu de tată. Tată și mamă care cresc copiii. Dacă n-avem pe Dumnezeu de tată, atunci ai cui suntem? Nu ne cunoaștem nevrednicia noastră. Zice preotul așa: ”Nu ești vrednic acum să te împărtășești. Vii peste patruzeci de zile.” Sau: ”Vii peste trei ani la împărtășit.” Cine garantează că acela mai trăiește trei ani ca să vie să se spovedească și să se împărtășească? Dar patruzeci de zile? Cine garantează că mai trăiești patruzeci de zile? Că Mântuitorul zice: ”Nu știi în care ceas din zi sau din noapte vine Fiul omului”. Nu? Suntem ca fecioarele cele neînțelepte care nu au avut untdelemn în candele. Vine Mirele, le găsește cu candela goală. Mai mergi să cumperi untdelemn, adică fapte bune? Când să le mai faci? De unde să le mai iei? Ca să poți să-ți cureți sufletul, să te poți hrăni duhovnicește, ca să Îl poți îmbuna pe Iisus Hristos la Judecată… Trebuie neapărat să ne împărtășim des. Cu cât trece vremea de la o spovedanie la alta, omul face păcate. Dacă acuma nu-s vrednic, și mă duc iar la împărtășanie după câteva săptămâni, până atuncea fac alte păcate… îs mai vrednic atuncea? Că trăiesc fără griji. Mănânc, beu, zic: ”Lasă că m-oi spovedi, m-oi duce la Biserică și m-oi spovedi eu acolo…” Am avut un unchi care o postit toată viața. Și într-un post mare n-o vrut să postească. Și-o murit nespovedit și neîmpărtășit, deși era consilier la Biserică. Și era un om credincios, o crescut opt copii. La ce i-o folosit lui? Omul trebuie să-și facă datoria permanent. Așa cum respiri aerul permanent, ca să poți trăi, așa cum mănânci în fiecare zi ca să poți să trăiești, tot așa trebuie și sufletul hrănit duhovnicește. Cu rugăciune, cu post, cu smerenie, cu fapte bune și cu Sfintele și Dumnezeieștile Taine ale Lui Iisus Hristos, Mântuitorul lumii. Că așa este: ”Fără mine nu puteți face nimic”, zice Mântuitorul. Rugăciunea trebuie făcută neîncetat. Dacă azi te-ai împărtășit și ai murit, ca fulgerul mergi la Dumnezeu. Însă dacă ai păcate, ești oprit la toate vămile. Le poți trece – bine, dacă nu – nu. Dacă nu trăim pentru veșnicie, pentru ce mai trăim? Care este rostul vieții noastre? Dumnezeu vrea ca să fim cetățeni cerești. Dacă îl vrem pe Dumnezeu ajungem la cer, dacă nu – nu.
– Părinte, ați fost văzut în chip de stâlp de lumină…
– Nu eu…
– Și există chiar o mărturie…
– Nu eu. Nu. Lumina o fost lumină, da` lumina e a Lui Dumnezeu, nu e a oamenilor. Noi suntem cei mai păcătoși, cei mai răi de pe fața pământului. Noi suntem oameni, putregai, cum zicea Părintele Cleopa Ilie. Suntem toți putregai. Nu merităm niciun semn de cinste sau de atenție. Dar noi propovăduim pe Iisus Hristos. El este Lumina lumii. El este Adevărul. El este Totul. Noi nu suntem nimica. Noi suntem creați, nu suntem cei ce creem. Creați suntem! Slugi netrebnice! Păcătoase! Nu există om fără păcat. Cel ce zice că n-are păcate e un mincinos. Numa` Papa de la Roma zice că n-are păcate și e un mincinos. Cum, la vârsta de optzeci de ani, șaptezeci de ani, șaizeci de ani… n-ai păcate? Se poate așa ceva? Și ai pretenția să fii vicar Lui Hristos! Dumnezeu o creat cerul și pământul, da` Papa ce-o făcut? Păcate. Pâna la vârsta ceea… Poți să spui că n-are greșeală, că e infailibil? Nu se poate. Dreapta Credință este totul. Dacă mergi pe un drum drept ajungi la destinație. Dacă nu-i drumul drept ajungi în râpă.
– Părinte, aveți niște rugăciuni foarte frumoase. Simple, dar foarte frumoase. Niște poezii, de fapt. Puteți să-mi spuneți una dintre ele? Mi-ați mai spus o dată…
– Nu este poezie.
– Este rugăciune.
– Este o rugăciune mai, cum să spun?, de intimitate. Pentru că fiecare suflet are intimitatea lui cu Dumnezeu. Și când ai mari necazuri I te adresezi Lui Dumnezeu cum ar vorbi copilul cu tatăl. ”Doamne, numai Tu Singur mă poți ajuta” – asta e o mărturisire de Credință, nu?, și un adevăr. ”Ajută-mă și nu mă lăsa!” Nu? O rugăminte… Un om când cere ceva de undeva insistă: ”Te rog frumos, nu mă lăsa, că n-am unde să mă mai duc. Am venit la tine. Nu mă lăsa.” Așa și noi Îi spunem Lui Dumnezeu același lucru: ”Doamne, numai Tu Singur mă poți ajuta! Ajută-mă și nu mă lăsa!” ”Dăruiește-mi”, să zicem așa, ”soartă în viața aceasta și să slujesc Ție după Voia Ta”. Sau ”dăruiește-mi reușită la examene și să slujesc Ție după Voia Ta”. Sau: ”Dăruiește-mi mie ajutor în viața aceasta, după Voia Ta.” Sau cum zice Mântuitorul în Grădina Ghetsimani: ”Dacă este Voia Ta, să fie, dacă nu, facă-se Voia Ta.” ”Tată, dacă e cu putință să treacă paharul acesta de la mine, să treacă, dacă nu, facă-se Voia Ta”. Așa și noi trebuie să ne rugăm Lui Dumnezeu. Să punem voința Lui Dumnezeu înaintea voinței noastre, nu voința noastră înainte. Dumnezeu nu este slugă, ca să-i poruncim: ”Doamne, fă-mi, adu-mi, dă-mi…” Dumnezeu nu este obligat… Noi facem păcate și nu ne spovedim, nu ne împărtășim, nu postim, da` când avem nevoie zicem: ”Doamne, dă-mi reușită la proces!” Păi, ce, Dumnezeu e obligat? Dacă tu abia atunci îți aduci aminte de El… Ce i-ai dat tu Lui Dumnezeu ca să îți dea ție Dumnezeu? Să spunem: ”Dacă este Voia Ta, dacă se poate, ajută-mă. Dacă nu, facă-se voia Ta.” Trebuie să privim situația așa cum este. Și să aducem mulțumire Lui Dumnezeu permanent. Cum spune Arhiepiscopul Teofil al Alexandriei: ”Mulțumiți Lui Dumnezeu mai des ca răsuflarea” Nu? Și Apostolul zice ”Neîncetat să vă rugați”! Cea mai pură și mai frumoasă rugăciune e mulțumirea față de Dumnezeu. Să-I mulțumești. Când vine cineva și-ți mulțumește, te simți bine, nu? Dacă vine numai cu ”Dă-mi”, nu prea te simți bine. Vine cu interesul să ceară, nu să-ți arate mulțumire. Nu? Așa este. Să-I mulțumim ziua și noaptea, permanent. Că dacă vom mulțumi Lui Dumnezeu suntem fiii Lui Dumnezeu cei mulțumitori. Iubitori de părinți și cu recunoștință. Și părinții dau tot ceea ce au în favoarea fiilor iubiți. Și dacă numai cerem și cerem și cerem… Dar ce facem noi ca să cerem? Noi nu suntem demni. Atunci să zicem și noi ca păcătoșii: ”Doamne, dacă este Voia Ta, ajută-mă!”, ”Doamne, fie-Ți milă de noi!” Și atunci zice Mântuitorul: ”Ce vrei să-Ți fac?” ”Să văd” sau ”Să merg”. ”Fie ție după credința ta.” Nu? Dacă ai credință, Te vindecă, dacă nu… Atunci trebuie să spună ca tatăl lunatecului: ”Doamne, ajută necredinței mele!” ”Doamne, nu sunt vrednic să mă ajuți, n-am credință, dar ajută-mă să am credința asta.” E altceva. E chipul smereniei și al credinței. Când îți cere cineva cu smerenie, îi dai din toată inima. Când vine unul și îți zice: ”Dă-mi!”, ceva se blochează, zice omul: ”Nu-ți dau. Ce, sunt obligat să-și dau ție?” Întâi și-ntâi să fim obișnuiți să le dăm la alții și după aceea să cerem să ne dea și alții nouă. Cu atât mai mult! Dacă dăm la alții, înseamnă că iubim pe aproapele și înseamnă că iubim și pe Dumnezeu. Deci ne iubește și El pe noi. Și-atuncea ascultă rugăciunea. Da` când vii la Biserică sau te rogi cu părul făcut, ondulat, vopsit, cu sprâncenele smulse, de parcă ești altceva, urangutan sau altceva, pudrat pe față sau cu unghii făcute, cu unghii vopsite… cum îndrăznești să mai ceri de la Dumnezeu ceva, când te-ai lepădat și de Chipul Lui, dat ție de Dumnezeu pentru binele tău personal? Că nu vrei să porți Chipul Lui Hristos. Nu-ți face ție cinste și bucurie să te asemeni cu Dumenzeu? Trebuie să faci voia Lui, dar faci voia dracilor! Am găsit într-un ziar, acum vreo două zile, o femeie toată vopsită, scria: ”Vă rugăm să nu ne cereți să ne facem ca dracii”. Înțelegeți? Noi suntem creștini, credem în Dumnezeu, nu în draci. Dracul e pedepsit de Dumnezeu și el. Dumnezeu este stăpân. Și în Ceruri, și pe pământ, și în ape, și subt ape, și în iad și pretutindeni. Dumnezeu le-a creat pe toate, El este stăpân. Cui să slujim noi dacă nu slujim Lui Dumnezeu? Nici nu merită să trăim. Nu merită să respirăm aerul acesta dat de Dumnezeu pentru viața și hrana noastră. Dacă nu postim și nu ne rugăm, pentru ce mai trăim pe pământ? Numai ca să facem păcate? Să bârfim, să clevetim? Să defăimăm pe Dumnezeu? Să stăm cu țigările în gură, pufăind, și să ne facem plămânii numai nicotină? Într-o putoare de nu te poți apropia de un fumător… Iată ce păcate grele face omul și are pretenții…
– Acum legalizează toate aceste păcate. O să vă las totuși să mâncați că mi-e cumva să vă țin atâta… Vă mulțumesc tare mult pentru interviu.
– (Râzând) Noi prețuim mai mult un interviu decât mâncarea.
– Eu știu, dar deja v-am ținut tare mult. Mă iertați pentru aceasta. Și vă mulțumesc tare mult, vă mulțumesc din inimă.
– Sănătate.
Au fost câteva momente în interviu în care Părintele Ioan a început să răspundă gândurilor mele de acum sau unor gânduri care m-au măcinat în trecut. Am citit asta în câteva străfulgerări din ochii lui. Într-unul dintre aceste momente am căutat să îndrept discuția către subiecte mai generale, într-o ”discuție pentru toți”. Apoi, Părintele singur a făcut această îndreptare, de parcă știa ce îmi doresc de la acest interviu. Eu nu sunt un amator de cuvinte pompoase. Nu sunt dintre aceia care îngroașă realitatea, așa încât rândurile lor să sune mai bine. De aceea, puteți să mă credeți: Părintele Ioan e o floare rară a munților Bucovinei. Un stareț minunat, desprins parcă dintr-un basm.
Marius Ianuș 