Doi melci

Am ajuns vineri 18 iulie 2014 la București din rațiuni pe care, ca să nu smintesc pe nimeni, le voi povesti poate, în alt registru, într-un roman umoristic.

La București m-a găzduit prietenul Ciprian Voicilă, care avea această posibilitate pentru că soția și fetița sa erau în vacanță.

Nu mai povestesc cum au decurs cele trei zile pe care le-am petrecut în capitală, ci voi trece la subiect: Duminică am mers la Sfânta Liturghie la Biserica ”Sfântul Nicolae” de la Drăgănescu, frumosul lăcaș pictat de Părintele Arsenie Boca.

Aveam de făcut treizeci de kilometri până acolo.

Ieșim din București și mă tentează să-i spun lui Ciprian că de fiecare dată când mă duc la Părintele Arsenie Boca, acesta îmi dă un semn pe parbrizul mașinii. Niște stropi mari, ca niște lacrimi, deși e soare. Am mai scris despre asta pe blog: legătură. Dar nu îi mai împărtășesc lui Ciprian acest gând, de teamă că acum nu se va mai adeveri.

Un pic mai încolo, nu știu cum vine vorba și vreau să-i spun însoțitorului meu care a fost prima mea amintire: un melc cățărându-se pe un copac. Potrivit părinților mei, trebuie să fi văzut acel melc în grădina casei în care eram găzduiți pe când aveam trei-patru ani, în Schei. Dar îmi cenzurez și acest gând. ”Ce-are a face?”, îmi spun, ”De ce să-i spun lui Ciprian asta? Ca să-mi dau importanță?”

Imediat după asta, pe parbrizul mașinii mele apare un melc. Un melc mic, cu tot cu cochilie, care, deși aflat în bătaia curentului iscat de mașina care circulă cu nouăzeci de kilometri la oră, își întinde gâtul și încearcă Continue reading

II.2. ”Elementul de control”…

Fragment din romanul
”Clonarea lui Nicolae Ceaușescu nu va mai avea loc”, în lucru

La biroul său de lemn negru, subțire, pătrățos, colonelul Vicaru admira un nor pribeag care își tot schimba forma în dreptul ferestrei lui. Își schimba forma, dar nu și conținutul, pentru că ajungea mereu la noi chipuri de draci. Inspirat parcă, Vicaru apăsă butonul interfonului de pe biroul său și rosti apăsat:

- Băghici, la mine!

Vicaru parcă dospea în sine, ca toți obezii. Prin asta, dar și prin biroul pătrățos, contrasta evident cu ceilalți ofițeri din  clădirea Ministerului de Externe.

Biroul și-l făcuse la comandă, după un model văzut într-un documentar despre Scotland Yard. Ar fi putut să se înconjoare cu un birou imens, de lemn masiv, cum făceau unii dintre colegii săi, dar se considera mult superior lor. El era un intelectual, un scriitor, ajunsese chiar să conducă Uniunea Scriitorilor!

Vicaru își șterse chelia lucioasă cu mâna sa dolofană și privi iar chipurile de draci conturate de nor.

Când Băghici intră în birou, gândurile colonelului se risipiră. Dincolo de orice datorie de servici, Băghici, fost scriitor mediocru, era servitorul lui personal, valetul său. Îl putea pune la orice muncă, Continue reading

Brașovul în ghearele sectarilor

La Patinoarul din Parcul Tractorul are loc întrunirea iehoviștilor, anunțată de un panou imens. De cealaltă parte a Gării Brașov, la Sala Sporturilor – alt panou imens anunță că nu știu ce reverend conferențiază pe nu știu ce temă de-a lor, aparent creștină, în fapt corupătoare de suflet, pentru că sectarii sunt lupi în blană de oi.

Ce nu ne spun ei niciodată e ceva simplu: că ei au răstălmăcit Noul Testament după cum i-au învățat evreii din America, așa încât așa-zisul ”creștinism” rezultat să fie total dependent de ideile jidovilor și opus în esență adevăratului creștinism.
Pentru sectari crucea e un obiect de ocară și tortură, deși li se poate dovedi foarte ușor, Continue reading

Din nou despre promovarea țiganului Hondrălicu-Mărar

În perioada în care am lipsit din țară a avut loc o campanie de promovare dementă, și absolut nemotivată, a țiganului care trăiește cu soția mea (în casa mea, alături de copilul meu).
Cum individul e un scriitor de mâna a treia atenția pe care i-au arătat-o Editura Polirom, revista Formul As și Centrul Național al Cinematografiei poate fi explicată doar în două feluri: fie o instituție ”abilitată” se ocupă să-i sufle în pânze țiganului impostor Hondrălicu-Mărar, fie șătrarii lui au pus niște vrăji cu care au întunecat mințile slabe ale unor oameni.
Eu înclin, totuși, spre prima variantă. Dar ce doreau securiștii promovându-l atât pe acest individ în vremea în care eram în Belgia? Să nu reușesc să mă împac cu soția mea (aflând că încerc să o înduplec să ne împăcăm trimițându-i bani)? Atunci au pornit această promovare halucinantă (nici Cărtărescu n-a avut parte de așa ceva – două milioane de lei pentru ecranizarea primei cărți de proză, foarte proastă etc). Dar de ce? Ce aș afla dacă m-aș împăca cu soția mea?
Până una alta… rușine C.N.C.! Rușine Polirom! Rușine I.C.R.! Rușine Formula As! O să scriu despre asta până o să înțeleagă toată lumea cu cine are de-a face!
În interesul descoperirii adevărului, îi rog pe toți cei care conduc instituțiile, editura și revista menționată să îmi spună cine l-a propus pe acest nenorocit spre publicare sau finanțare.

Am mai scris despre acest nenorocit, aici: http://yanush.wordpress.com/2014/07/10/c-n-c-ul-indoapa-cu-bani-tigani-adulteri-lipsiti-de-talent/

Când nu mai poți să te rogi…

O prietenă basarabeancă, Lilia, mi-a prezentat acum câteva săptămâni o situație pe care nu o înțelegeam. În urma unor necazuri personale, care au culminat cu moartea soțului și moartea mamei ei, a ajuns să nu se mai roage. Mi s-a părut cumplit, dar azi, în urma unor necazuri personale, aproape că ajung să o înțeleg… Continue reading

C.N.C.-ul îngroapă în bani țigani adulteri, lipsiți de talent

Din păcate, trăim în țara urmașilor torționarilor din temnițele comuniste, iar nu, cum ar trebui, în țara urmașilor celor care au fost omorâți acolo.

Bătaia de joc continuă și nu are limite. Bogățiile acestei țări ajung pe mâna celor mai nemernici dintre acești urmași de torționari și securiști sau pe mâna celor mai ticăloșiți dintre contemporanii noștri.
Iar în cultură e pur și simplu dezastru. În vreme ce creatorii de cultură talentați abia supraviețuiesc, tot felul de indivizi submediocri, cum este și cel despre care vorbesc, sunt îndopați la propriu cu banii săracilor. Iată câți bani alocă Centrul Național al Cinematografiei pentru scenariul acestui țigan adulter, ”Apropiere”: legătură.

În privința adulterului, individul trăiește cu soția mea (cu care am un copil). Îl avertizez, din nou, că trebuie să o lase în pace.

În privința țigăniei, vă puteți convinge singuri (dacă aveți cont pe facebook). Iată familia lui:

(1): Sabina Mălăicu, de la Bistrița.

(2): Magdalena Mălăicu Hondrari.

(3): Daniel Hondrari.

Iar în privința lipsei de talent, n-aveți decât să vă apucați să citiți singuri stupizeniile puse pe hârtie de acest țigan. Eu am încercat să o fac cândva și m-am plictisit cumplit.

Dar promovarea acestui individ a fost de-a dreptul demențială, fapt care ridică multe semne de întrebare asupra celor care au făcut-o: http://yanush.wordpress.com/2014/07/11/8191/

România despre care am scris eu atunci…

Dacă tot veni vorba de ”România despre care am scris eu atunci”, haideți să vedem de unde mi se trag mie cam toate: http://yanush.wordpress.com/indreptari/

Parola paginii este ”critica”. Iar versurile, dincolo de niște exagerări de limbaj, sunt absolut patriotice. Securiștii fie nu au înțeles asta dintr-o uriașă prostie sau dintr-un fariseism de tip ceaușist, fie au ei înșiși probleme la capitolul patriotism…

De fapt, desfășurarea de forțe pe care a pus-o în acțiune ICR-ul împotriva mea, distrugându-mi viața, e de domeniul grotescului.

România… Institutul ”Cultural” ”Român”… România despre care am scris eu cândva…

Articol programat la 10.03.2014

Care credeți că erau veniturile jidovitului Mircea Mihăeș, fost vicepreședinte al ICR, pe când eu făceam rost cu greu de câteva mii de Euro cu care făceam o revistă la Chișinău, pe care ICR mi-o fura? (Cunoașteți deja tot ce mi-a făcut Institutul ”Cultural” ”Român”: legătură.) Continue reading

O Cruce asupra României – ultima parte

Urmare de la: http://yanush.wordpress.com/2014/06/28/o-cruce-asupra-romaniei-partea-a-cincea/

18. MOGLĂNEȘTI

La Moglănești e cum nu se poate mai bine. Sunt singur într-o încăpere care îmi place foarte mult, atât din pricina icoanelor de pe pereți, aranjate aproape la fel cum mi-am aranjat eu icoanele în căsuța de la Humor, datorită măsuței pe care am transformat-o în masă de scris, cât și datorită faptului că jumătate din odaia mansardată e mai ridicată decât restul încăperii. Cele două trepte de lemn care fac trecerea de la un nivel la altul dau acestei camere un aer deosebit, ”artistic”. Aici încep să scriu această istorisire.

La plecare, Părintele Onisim îmi cere să-l rog pe Părintele Ioan de la Sihăstria Rarăului, duhovnicul meu, să se roage pentru obștea de aici.

-        Să se roage el, așa, ca un călugăr adevărat, îmi spune el.

Mare faimă are Părintele Ioan.

Duminică reușesc să-mi recuperez cărțile de la Mănăstirea Sfântul Ilie. Le aduc la Mănăstirea Moglănești și i le dăruiesc Părintelui Onisim.

Iar luni de dimineață plec mai departe.

19. ȘURA HAIDUCILOR

Luni dimineața plouă. Bocancii mi se morfolesc de îndată. Am vrut să-mi cumpăr niște cizme de cauciuc de la Toplița, dar am renunțat. Bocancii m-au ținut până aici, în chip minunat. În fapt, sunt niște papuci mai zdraveni, din piele întoarsă, galbenă, Continue reading

O Cruce asupra României – partea a cincea

Urmare de la: http://yanush.wordpress.com/2014/06/25/o-cruce-asupra-romaniei-partea-a-patra/

 

A doua zi mă îndrept spre București. Mă gândesc să îmi caut un loc de dormit undeva în zona Tâncăbeștilor.

”Păcală!” îmi strigă un tânăr dintr-o mașină, dar un altul mă oprește ca să mă descoasă la modul serios.

Sunt pe centura Ploieștilor. Tocmai când să ies de pe centură, la Bărcănești, un câine foarte agresiv mă latră furibund. Numai asta nu-mi trebuia… Cătrănit, fac semnul crucii asupra câinelui și spun:

-        Să dea Dumnezeu să-ți piară lătratul!

Apoi îi întorc spatele și merg mai departe. Câinele se înneacă și nu mai e în stare să scoată niciun piuit. Îl aud hârâind disperat, în încercarea de a lătra, dar nu mai poate. Parcă i s-a înfundat gâtul. Mare e puterea ta, Doamne!

La Bărcănești primesc ajutor și binecuvântare de la Părintele Constantin, preot de mir în această localitate, pe care îl întâlnesc întâmplător pe drum.

”Parcă am întâlnit cam mulți Constantini, Costici și costeli în drumul meu”, îmi spun. Și tocmai când îmi spun asta trec pe lângă o cruce de piatră dedicată memoriei unui preot numit și el Constantin.

Din informațiile pe care le pun cap la cap aflu că n-am șanse să găsesc vreun motel sau vreo pensiune ieftină pe drum în jos, în bătaia pasului meu, și că Continue reading

O cruce asupra României – partea a patra

Urmare de la: https://yanush.wordpress.com/2014/06/20/8093/

12. CRUCEA TREBUIE ȚINUTĂ ÎN BISERICĂ?

Luni dimineață plec spre Predeal. După ziua de pauză, urc cum nu se poate mai bine. Duminică am fost la liturghie la Săcele, la primul meu duhovnic.

M-am bucurat să văd expus la pangar numărul din ”Lumea Monahilor” în care e interviul meu cu Părintele Ioan de la Sihăstria Rarăului.

Văzându-mi barba, Părintele Laurențiu m-a întrebat dacă m-am pustnicit. Da… suntem în Ardeal, iar pe aici e ciudat ca un mirean să-și lase barba să crească în pace.

Ajung la Predeal destul de repede și realizez iar că urcușurile nu sunt neapărat mi dificile decât drumul drept. Cele abrupte poate că sunt, dar cele line, pe serpentine, nu.

Vreau să înnoptez la Mănăstirea Predeal, așa că mă opresc aici, deși aș mai putea merge, nefiind încă târziu.

Vreau să mă opresc la Mănăstirea ”Sfântul Nicolae” din Predeal și pentru că aici am fost botezat. Ai mei erau cabanieri pe Cioplea sau pe Clăbucet (au fost la amândouă cabanele).

Dar aici nu sunt deloc primit bine. Mi se spune mai întâi că nu au locuri de cazare – să mă duc la Mănăstirea Caraiman, de la Bușteni.

Apoi, când vreau să las niște pliante în biserica nouă, o călugăriță le smulge de pe masa pe care le pusesem, plină de mânie, și izbucnește: Continue reading

O cruce asupra României – partea a treia

Urmare de la: http://yanush.wordpress.com/2014/05/30/o-cruce-asupra-romaniei-partea-a-doua/

Dar vă voi povesti despre Maica Stareță Ecaterina și Părintele Onisim și mai încolo, pentru că la ei aveam să mai petrec câteva nopți.

Și cum aș putea scrie despre îngerii și binecuvântările sau afuriseniile locurilor? Amân și acest subiect pentru mai încolo.

6. JOSENI

Am două zile avans, dar știu că pe una din ele o voi pierde chiar azi. Până la Mănăstirea Izvoru Mureșului sunt peste patruzeci și cinci de kilometri. Iar eu mi-am dat deja seama că e greu să fac mai mult de treizeci și cinci de kilometri pe zi. Dat fiind caracterul naționalist al pelerinajului meu, îmi făcusem socoteala să trec mai repede printre secui. Dar socoteala de acasă nu se potrivește cu cea din târg. Mă decid să mă opresc la Biserica Ortodoxă din Joseni, să îmi las acolo Crucea, dacă îl voi găsi pe Părintele și el va accepta, și să mă duc să înnoptez la Mănăstirea Izvoru Mureșului, cu vreo ocazie, urmând ca a doua zi, sâmbătă, să mă întorc și să-mi duc și cruccea până la mănăstire.

O femeie care se oprește să stea de vorbă cu mine caută să mă convingă să merg prin Gheorgheni, dar eu fac tot cum simt eu că trebuie. Nu voi intra în Gheorgheni și Brașov, două orașe în care am copilărit (mai mult în ultimul) pentru că ”nimeni nu e profet în țara lui” și pentru că aceste orașe nu m-au primit. În fine, ar fi multe de spus pe tema asta…

În satul dinaintea Gheorghenilor o apuc către Joseni. Pe drum mă întâlnesc cu un biciclist pe care l-am tot văzut în drumul meu. A făcut și el vreo douăzeci de kilometri.

Părintele de la Joseni, deși preot de mir, are nume de călugăr. Îl cheamă Pimen. Aflu a doua zi, de la soția lui, că așa face IPS Ioan cu preoții de mir din episcopia lui: la hirotonire le pune nume.

Părintele Pimen îmi primește crucea cu drag. Apoi mă sfătuiește, ca să ajung mai repede, să caut o ocazie spre Gheorgheni.

Găsesc această ocazie și aajung cu ea până la o benzinărie aflată în zona gării. Aștept în dreptul acestei benzinării o altă ocazie, care să mă scoată în drumul mare. Mai e un om care face autostopul. Suntem pe o stradă industrială pustie. Omul de la Joseni m-a dus până unde avea treabă. La un moment dat, mai sus de noi se oprește un microbuz Mercedes. Întorc capul în direcția opusă, Continue reading

Marius Ianuș a murit

Voi renunța la pseudonimul Marius Ianuș. L-am ales din trei motive – a fost numele de fată al bunicii mele dinspre mamă, Garofina; e mai ușor de reținut decât Drăjan; are trimitere către mitologia romană. Astăzi niciunul dintre ele nu mi se mai pare suficient pentru a continua să scriu sub acest pseudonim.

Voi semna de acum cu numele meu (Marius-Christian Drăjan) sau cu o parte a lui (Marius Drăjan).

Dar, ca orice schimbare majoră, aș vrea ca și această schimbare de nume să fie mai mult decât pare. Într-un fel, Ianuș chiar va muri.

Mai există două volume de versuri nepublicate ale lui Marius Ianuș. Nu știu dacă le voi publica vreodată. Dacă o voi face, o voi face în curând - anul acesta sau la anul – comemorativ cumva, ”post-mortem”.

Doamne ajută!

O cruce asupra României – partea a doua

Urmare de la: http://yanush.wordpress.com/2014/05/13/o-cruce-asupra-romaniei-prima-parte/

Când află de unde vin și până unde vreau să merg oamenii Călimanilor încep să mă privească mai cu lumină.

Dar trec repede prin valea lor și, încă dimineață fiind, încep să urc către Bilbor.

Un urcuș zdravăn. Ajuns în vârful muntelui, aflu despre ce e vorba: sunt pe Șaua Aluniș, la altitudinea de 1277 metri.

Un om din Bilbor a pus aici o frumoasă cruce, împodobită și cu un steag al României, iar eu îmi sprijin crucea de crucea lui.

Micile mele golgote sunt nimic față de patimile Domnului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos.

Biblorul e, sau era atunci?, plin de bălți. Lângă aceste bălți tronează inscripții care vorbesc despre zone de control al purității apei. Le privesc cu neîncredere. Bălțile astea să fie apa aceea pură?

Bilborenii sunt tare curioși. Unul mă invită să pun crucea în căruță. Alții caută să mă tragă de limbă în privința destinaației mele și a locului de unde vin. Unora le spun întregul adevăr, altora nu. După cum simt. Am o oarecare reținere și pentru faptul că am intrat în Ardeal și nu știu cum se vor raporta la mine oamenii de aici.

Aproape de ieșirea din sat întâlnesc o familie minunată. Vasile, Lucreția și copiii lor îmi ies în cale, vădit emoționați. Femeia are lacrimi în ochi.

-        Cu ce să te ajutăm?, mă întreabă ea.

-        Cu nimic, îi răspund, neînțelegător. (Neînțelegător, pentru că acum știu că Dumnezeu mi-i scosese în cale ca să am unde să poposesc peste noapte…)

Cu puțin înainte de casa lor Continue reading

Forumul Alternativa Creștină

Se strâng semnături pentru F.A.C.: formularul este aici.

ÎNAINTEA UNOR ALEGERI NELEGITIME

Sunt nevoit să vă spun acum două lucruri care se bat cap în cap: vă îndemn să nu votați, dar, în același timp, susțin inițiativa politică a lui Iulian Capsali, cum o susțin și pe cea a celor de la Forumul Alternativa Creștină. Ortodocșii trebuie să intre în politică și să încerce să schimbe ceva și pe calea asta. Pentru că ne-a ajuns cuțitul la os. Dar…

Alegerile de săptămâna asta nu sunt legitime. Cel puțin, putem clama asta după ce ne-am convins ce e cu Europa de Vest. Cum bine spunea un oficial rus: ”Occidentul e o groapă de gunoi, chiar dacă miroase a lucruri delicioaseContinue reading

Puteți comanda cărțile mele online

Am găsit pe siteul libris.ro toate cărțile mele recunoscute.
Pot fi comandate online, de aici: legătură.
Prima e mai scumpă, pentru că nu e editată de mine.
Doamne ajută!

O CRUCE ASUPRA ROMÂNIEI – prima parte

Gândul de a scrie o cruce pe pământul României, cu crucea în spate, nu mi-a venit azi sau ieri. Acum vreo trei ani am prezentat proiectul pe blogul meu. Dar pe atunci nu eram încă pregătit să pornesc în acest pelerinaj. Aveam multe neliniști și l-am întrebat pe Părintele Savatie Baștovoi ce să fac. Mi-a spus că dacă renunț la gândul acestui pelerinaj, voi avea liniște. Am renunțat și am avut liniște, după cuvântul Părintelui. Dar mai apoi, după trei ani, după ce mă mai întărisem prin rugăciune, am început să mă întreb de ce am avut pace când am abandonat acest plan. Înțelegând acum nespusele din cuvântul Părintelui Savatie, m-am hotărât, fie ce-o fi, să plec la drum. ”Ridică ispitele și nimeni nu se mai mântuiește”, spune un Avă din Patericul Egiptean. Iar un altul, în aceeași carte, se roagă Lui Dumnezeu să scape de ispitele și neliniștile sale, de ”război”-ul său, cum se spune acolo, Dumnezeu îl scapă, dar mai apoi, urmând sfatul unui Părinte mai înduhovnicit decât el, îi cere Lui Dumnezeu să-i dea înapoi ”războiul”, fără de care nu poate spori.

DATE ”TEHNICE”

Dimensiunile Crucii: lungime – 307 cm, lățime – 170 cm (a fost măsurată exact la București), lățimea scândurii – aproximativ 17 cm (la ochi). grosimea scândurilor – doi-trei centimetri (la fel). Scânduri din lemn de brad sau molid.

Durata Pelerinajului: 17 Martie – 16 Aprilie 2014.

Nu am mers Duminica și în Sărbători. Au fost și trei opriri în celelalte zile – am stat luni 24 Martie la Mănăstirea Izvoru Mureșului, din oboseală și o anume nedumerire. 11 Am stat sâmbătă 5 Aprilie la București, pentru că pe 4 a fost ziua fetiței mele, pe care am văzut-o pe 5, și o lansare de carte a mea. Am stat vineri Aprilie și sâmbătă 12 Aprilie la Mănăstirea Moglănești (Toplița), și la îndemnul Părintelui Onisim, așteptând să mai treacă ploaia.

Vremea: pe primul braț al Crucii mele ploile m-au ocolit, în chip minunat. Pur și simplu ploua (și ningea – la Moldova-Sulița) noaptea și în Sărbători. Pe al doilea braț, și mai ales în ultimele patru zile de mers, am avut ploi zdravene, ba chiar și ninsoare. Poate unde am scurtat acest braț al Crucii (pe care îl plănuiam inițial ca fiind de la Cluj la Iași). Dar Părintele Onisim m-a avertizat că spre finalul drumului or să-mi vină și ceva încercări.

Traseul: Moldova-Sulița – Pojorâta – Vatra Dornei – Păltiniș – Bilbor – Toplița – Tușnad – Sfântu Gheorghe – Prejmer – Săcele – Breaza – București (Piața Aviatorilor) – cu autobuzul la Târgu Mureș – Târgu Mureș (Cartierul Mureșeni) – Reghin – Toplița – Petru Vodă – Humulești.

(Nu am intrat în Gheorgheni și în Brașov, din motive personale, dar și dintr-un Cuvânt al Domnului, dar în mod cert binecuvântarea pelerinajului meu a atins și aceste orașe.)

Peste 700 de kilometri.

Susținători: cel mai mare susținător al meu a fost domnul regizor Nicolae Mărgineanu, căruia îi doresc o mare binecuvântare a Măicuții Domnului, asupra vieții lui și asupra vieților celor dragi lui.

M-au mai sprijinit și încurajat de-a lungul pelerinajului meu și înainte de începerea lui, în ordinea în care i-am întâlnit: Părintele Ioan de la Sihăstria Rarăului, Mama (Flor)Ica de la Pașcani, Părintele Zosima, de la Mănăstirea Moldova-Sulița, Costică de la Marginea, Părintele Ovidiu (preot acum, înaintea hirotonirii atunci) de la Dărmănești, Maica Nectaria de la Mănăstirea Păltiniș, Dumitru de la Glodu, Lucreția, Vasile și Maria de la Bilbor, Mariana, Ilie și Valeria de la Toplița și Gheorgheni, Maica Miriam și obștea Mănăstirii Izvorul Mureșului, Diana Șandru și familia ei de la Breaza, Profesorul Constantin ”Monșer” Giurgincă, de la Breaza, Costel, pustnicul necanonic, Părintele Constantin de la Bărcănești, Maica Iustina/Ieronima de la Mănăstirea Țigănești (și întreaga obște a acestei preafrumoase mănăstiri), călugărul care nu mi-a spus numele de la Otopeni, Ciprian Voicilă, Daniela Șontică și Daniel Focșa, lansatorii mei de la București, Librăria Predania, din același oraș, Iulian Boldea, Dumitru și Amalia Buda de la Târgu Mureș, Ion de la Deda, Părintele Onisim, Maica Ecaterina și întreaga obște de la Moglănești, omul care nu mi-a spus numele său de la benzinăria din Tulgheș (o fi Emilian, cel care caută informații despre mine pe internet?), Gabriela și copiii ei, Ana și copiii ei, Cosmina-Maria, Alina-Maria, Cornel, Maica Justina și obștea Mănăstirii Paltin, Iarina-Maria, David-George și părinții lor, Dumitru, nu mai știu de unde, Vasile de la Humulești, cu toți ai săi și obștea Mănăstirii Acoperământul Maicii Domnului de la Vatra Dornei (pe care am uitat, eu știu de ce, să o trec la rândul ei).

Fără aceștia pelerinajul meu ar fi fost mult, mult mai greu.

Le mulțumesc și Fratelui Vasile, Sorei Simona, Fratelui Ciprian și Fratelui Gabriel, care au postat trimiteri la pelerinajul meu sau la lansarea cărților mele pe blogurile lor.

 

1. UN ÎNCEPUT ”EROIC”

Prima zi. Cobor pe valea râului Moldova, de la Moldova-Sulița către Pojorâta. Am plecat de la Moldova-Sulița din trei motive: pentru că aici e o mănăstire unde, mulțumită Părintelui Stareț Zosima, am putut să înnoptez; pentru că la Izvoarele Sucevei, prima localitate de la granița cu Ucraina, de unde plănuisem inițial să plec, nu e asfalt, iar drumul satului, plin de gropi, era cotropit de mâl; pentru că preotul de la Izvoarele Sucevei nu m-a sunat ca să-și manifeste dorința expresă de a pleca de la el, cum i-am cerut prin soția sa. Plec, deci, de la izvoarele Moldovei.

Așadar, însoțit de rugăciunile și binecuvântarea Părintelui Zosima, pornesc la vale, cu crucea în spate. Îmi dau repede seama care îs categoriile de oameni cele mai periculoase: sectarii și bețivii.

Zona Brezei Bucovinei e plină de sectari. Chiar la intrarea dinspre Nord a comunei tronează o semeață ”Casă de rugăciune pentru toate popoarele”. Edificiul îmi aduce aminte de țâfna cu care îmi strigase în nas un preot al locului (de la Breaza? De la Botuș?) că n-am binecuvântare arhierească pentru pelerinajul meu. Îl abordasem cu oarecare încredere, pricinuită de barba sa mare care îi dădea o înfățișare ortodoxă. Dar una e înfățișarea și alta sufletul omului. Cu astfel de preoți, dependenți de aprobări arhierești (pentru că acestea nu sunt binecuvântări, haideți să fim serioși), nu e de mirare că viața duhovnicească a văii acesteia se scufundă în mâlul sectarilor. Mai rău decât Izvoarele Sucevei în mâlul sfârșitului de iarnă…

Ziua în care am plecat a fost chiar o amintire a iernii. A nins toată noaptea, cum am putut admira pe geamul chiliei pe care mi-a pus-o la dispoziție Starețul Zosima, un Părinte deosebit, iar de dimineață se așezase deasupra pământului o pătură de zăpadă de patru degete.

Am plecat la șase dimineața, iar peste un ceas, un ceas și ceva, a ieșit soarele – un soare frumos, sănătos, încălzind această ultimă zi a iernii parcă anume pentru mine. Dar nu știam pe atunci că mă așteaptă, nu departe, în pădurile de la Bilbor, și o ultimă noapte a iernii. Și nu știam nici de ninsoarea geroasă care mă aștepta pe muntele dintre Petru Vodă și Pipirig.

Dintr-o crâșmă iese un bețiv care începe să urle:

-        Măăă!!! Cine ți-a dat, mă, ție canonul ăsta?! Ce canon e ăsta, mă, să porți crucea-n spate?!!!

Îmi vine să-l întreb și eu cine i-a dat lui canon să stea în Postul Mare în crâșmă, dar nu o mai fac. M-am învățat deja cu astfel de întâmpinări chiorâșe.

-        Mă, pe tine rău te-o blestemat careva!, îmi strigă altul, din pragul altei crâșme…

Când ajung către Pojorâta încep să simt greutatea drumului. Dar mai greu e, parcă, să îi vorbesc unui sectar foarte înverșunat, care se năpustește asupra mea.

-        Stai, mă, că vin eu la tine! țipă sectarul din grădina unde muncește, căutând să mă sperie. Dar e mic și lipsit de vlagă, așa că înverșunarea sa nu are suport fizic. Ce crezi tu că faci?, zice. Cine ți-a zis ție că așa trebuie purtată crucea?

-        Sunteți sectar? Adventist?, îl întreb.

-        Nu.

-        Da` ce sunteți?

-        Sunt de la Oastea Domnului, îmi zice, dar e evident că minte. Sau poate că au și sectarii vreo organizație numită așa…

-        Să știi că noi, românii, suntem ortodocși. Așa suntem de când ne-am creștinat.

-        Nu e adevărat!, îmi strigă.

Nu îl mai bagă în seamă. Nu prea avem ce ne spune. E clar că o va ține pe a lui până la nebunie.

-        De ce duci, mă, asta?!, se răstește iar la mine.

O femeie care locuiește peste drum de grădina în care lucra sectarul îmi iese în cale și îmi întinde niște bani. Nu primesc banii, dar mă opresc să îi spun că mă bucur că e credincioasă.

-        Din păcate, vecinul dumneavoastră nu e la fel, îi spun, arătând cu capul spre pișpiriul care se ține după mine învârtindu-se furios. Cred că e adventist, nu? Sau ce neam de sectar o mai fi și ăsta?, continui, privindu-l opac, ca pe un lipsit de înțelegere ce e.

Apoi merg mai departe. Sectarul se ține după mine câțiva metri, călcând cu pași foarte apăsați. Mă maimuțărește? Vrea să mă sperie? Caută se desprindă mesajul lipit pe Crucea mea – ”Domnul Hristos și-a dat viața pentru noi!”? Mă întorc brusc către el și o tulește ca din pușcă. Merg mai departe.

După ce ies în drumul european care leagă Suceava de Vatra Dornei, caut o pensiune la care să înnoptez. În planul inițial îmi trecusem doar vreo douăzeci de kilometri în prima zi, pentru acomodare, până la Botuș, dar iată că făcusem deja treizeci și doi. De fapt, treizeci și patru, pentru că la Moldova-Sulița am plecat mai dinspre capul satului, căutând să prind în binecuvântarea pelerinajului meu și Izvoarele Sucevei.

Nu îmi iese în cale nicio pensiune. Din nefericire, aș fi spus atunci. Acum, la finalul drumului, înțeleg că în multe întâmplări ale pelerinajului meu a fost Voia Lui Dumnezeu. Ar fi fost simplu, dacă ar fi trebuit să rămân la Pojorâta, ca Dumnezeu să îmi scoată în cale niște rude ale familiei care m-a găzduit la Breaza Prahovei, mai ales că aceste rude știu de trecerea mea. Dar nu se întâmplă așa.

Mi se spune că voi găsi o pensiune în următorul sat, la Valea Putnei. Încă opt kilometri. Cum e abia ora patru după-amiaza și cum nu prea am încotro, mă decid să-i fac.

Dar la Valea Putnei nu găsesc nicio pensiune. Trec pe lângă un restaurant care aveam să aflu mai apoi, după câțiva kilometri de urcuș, că are și camere de închiriat. Dar cuvintele ”Cazare” sau ”Pensiune” nu figurau defel pe firma lui.

Cum am trecut bine de acel restaurant, iar drumul urcă, mă decid să merg mai departe. Nu vreau să repet acești kilometri de urcuș. Mi se spune că mai sus este un cămin de bătrâni al preotului din localitate și că aș putea să înnoptez acolo.

Dar odată ajuns acolo, nu sunt primit. Mi se spune că acolo sunt găzduiți doar bătrâni. Iar femeile de acolo nu vor să-mi dea nici numărul de telefon al preotului. Oricum cred că mi l-ar da degeaba. Urc mai departe. E deja șase seara și începe să se întunece. Mă opresc într-un refugiu de tip stație de autobuz, ca să mănânc. Mă întreb dacă să poposesc acolo peste nopate. De o oră îi întreb pe oameni dacă mă pot găzdui, dar nimeni nu poate… Am cam descurajat. Două femei îmi spun că în vârful muntelui, pe coama Mestecăniș, e o pensiune. Sunt patru kilometri pe șosea și doi kilometri dacă urc muntele mai pieptiș, prin pădure. Una dintre femei îmi arată pe unde e această scurtătură. Eu sunt dezamăgit și lipsit de vlagă, parcă nu m-aș mai urni. Dar, după ce iau anafură și aghiazmă și după ce gust ceva, parcă mă mai întăresc.

Îmi ridic rucsacul, foarte greu, pe umerii anchilozați, îmi ridic și crucea și pornesc la drum. Îndată găsesc, pe scurtătura arătată de acea femeie, niște căsuțe turistice, de felul celor din jurul motelurilor, dar o femeie care iese din casa vecină cu acestea îmi spune că nu mai sunt spre închiriere. Tot ea mă sfătuiește să nu urc prin pădure, pentru că sunt urși, și e clar că mă va prinde noaptea pe drum. Dar mie nu-mi arde să mă întorc înapoi, de-ar fi și lei.

În pădure găsesc o hardughie de lemn, poate șură de fân, și mă bate gândul să înnoptez în ea. Dar ar însemna să calc îngrăditura unui om fără știrea sa… Merg mai departe.

Într-un sfârșit, ies în vârful Mestecăniș, chiar lângă pensiune. E opt seara. Sunt cazat, cu o reducere consistentă, de la 70 la 50 de lei, și mai primesc și mâncare pe degeaba. Două platouri mari, încărcate cu bucate de post.

Când mă întind în pat, frânt de oboseală, știu ce o să scriu în relatarea mea: la pensiunea de pe Culmea Mestecănișului e mai Biserică decât la biserica din Valea Putnei. Dar poate că e vorba de altceva, iar Dumnezeu a vrut să fac un drum mai lung în prima zi.

A fost un drum de 45 de kilometri, la sfârșitul căruia am urcat un munte. Din pricina scurtăturii de la finalul său, pot șterge din itinerarul meu cei doi kilometri în plus pe care i-am făcut la Moldova-Sulița.

 

 

2. VATRA DORNEI

A doua zi, dis-de-dimineață, pornesc către Vatra Dornei. Pe acolo nu prea cunosc pe nimeni. Fac rost de telefoanele de la mănăstirile din localitate și sun de pe drum, ca să fiu sigur că voi avea unde să înnoptez. De-acum sunt oarecum pățit…

Pelerinajul merge greu. Oboseala primei zile îmi apasă încă în oase. Doar rucsacul parcă s-a mai ușurat, din pricina pliantelor și a cărticelelor pe care le-am împărțit pe drum, dar și a hainelor pe care le-am lăsat la Mestecăniș. Nu puteam merge mai departe cu rucsacul atât de burdușit.

În cele din urmă o găsesc pe Maica Stareță de la Mănăstirea ”Acoperământul Maicii Domnului”, îi explic ce fac și obțin permisiunea de a fi găzduit acolo. Ce bine! Întâmplarea cu acel preot de pe Valea Brezei, cea cu cei de la Așezământul de Bătrâni de la Valea Putnei, dar și o discuție cu un streț îmi formaseră convingerea că voi găsi împotrivire și înlăuntrul Bisericii… Ce trist! Să îți stea împotrivă sectarii, bețivii și câțiva așa-ziși slujitori ai Bisericii!…

De fapt, au contribuit la formarea acestei opinii și câțiva prieteni și cunoscuți care s-au dezis de mine în mare grabă sau chiar au căutat să-mi pună bețe în roate cu lansarea de la București…

Unii au avut, totuși, argumente, nu doar porniri viscerale. ”Dacă e un lucru bun, de ce nu a făcut asta un om mai înduhovnicit decât tine, de pildă Părintele Rafail Noica?”, m-a întrebat prietenul Augustin. Am rumegat mult această întrebare iar acum pot să-i răspund foarte exact. Fiecare are lucrarea lui, iar acest ”Drum al Crucii”, la care mă gândeam de multă vreme, e chiar viața mea. Pentru că eu sunt născut din tată ardelean, mamă moldoveancă, născuți în Nord, dar m-am născut la Brașov și am copilărit, învățat și trăit mai mult în Sud. Culmea, chiar în orașe din drumul meu: Predeal, Gheorgheni, Brașov, Breaza, București.

Așa că, în brațul orizontal al ”crucii mele” se poate citi genealogia mea, iar în cel vertical – viața mea.

La Vatra Dornei aș putea să nu intru prin târg, dar mă hotărăsc să o fac, totuși, ca să-mi cumpăr niște plasturi de la vreo farmacie.

Apăsării pricinuite de oboseală și de gândurile de a abandona i s-au adăugat bătăturile de pe tălpile picioarelor, cu usturimea lor.

Sunt legitimat de niște gardieni publici din fața liceului, care își motivează gestul cam așa: ”Mai era unul pe-aici care se plimba cu o sabie pe stradă și se credea Ștefan cel Mare…” După ce le explic acestor gardieni ce fac eu, că nu mă cred nimeni altcineva și că mesajul de pe crucea mea – ”Domnul Hristos și-a dat viața pentru noi!” – e limpede, par să se lămurească.

În jurul liceului sunt mai mulți adolescenți care se hlizesc la mine, unii vociferând răutăcios, din care pricină prefer să intru cu tot cu cruce în farmacie, prilej de noi hlizeli și vociferări. Au ce povesti după mine…

Apoi plec spre mănăstire. De fapt, spre mănăstiri, pentru că voi intra în drumul meu și la micul Schit ”Sfântul Dimitrie”, care e în drumul meu.

Când dau să ies din șoseaua principală, ca să o apuc către o punte suspendată peste râul Bistrița, mă oprește un credincios coborât dintr-o dacie papuc prăpădită. Acesta îmi vorbește, frumos și cu multă Credință, despre Părintele Andrei, duhovnicul de la ”Acoperământul Maicii Domnului”, care are și el un schit, ceva mai departe de această mănăstire. ”Ce o să-ți spună el, n-o să-ți spună nimeni!”, îmi zice el. Apoi, în ciuda împotrivirilor mele, îmi dă douăzeci de lei. Merg mai departe cu părerea de rău că nu i-am cerut numele.

Trec Bistrița, iar apoi o apuc pe drumul care merge atât către Panaci, pe unde trece ruta pelerinajului meu, cât și către mănăstiri.

După ce ies de la Schitul ”Sfântul Dimitrie”, unde m-am închinat la icoanele din Biserică, întâlnesc un tânăr aflat într-un logan alb, care oprește și mă salută.

Tânărul se dă jos și trece pe partea mea, pentru că, tocmai ieșit de la schit, mergeam încă pe partea acestuia, pe partea stângă a drumului.

Se numește Costică și e din Marginea, satul din apropierea Rădăuților. A luat un pliant de la Mănăstirea ”Sfântul Ioan cel Nou” de la Suceava și din el a aflat de pelerinajul meu. Așa că a plecat în căutarea mea. Potrivit planului din pliant, ar fi trebuit să mă găsească în zona Pojorâtei, și a plecat într-acolo. Apoi, dintr-o neînțelegere, a pornit să urce către Breaza, dar oamenii l-au lămurit repede că trecusem în urmă cu două zile pe acolo. Asta a aflat și la Valea Putnei. Apoi a ajuns la pensiunea de pe culmea Mestecănișului și a aflat că înnoptasem acolo. În cele din urmă, mă găsise, iată, la o sută de kilometri de casa lui.

A venit să mă ajute. Loganul său are bare deasupra, iar Costică are și elastice care să ușureze prinderea crucii. Mai mult, el are și răbdarea necesară să mă aștepte până îmi fac ”baremul”, adică până ies din drumul care duce la Panaci în drumul mănăstirii. Pentru că, așa cum precizasem în pliant, regula pelerinajului meu e că merg cu crucea în spate cât timp sunt pe traseul meu. Atunci când mă abat din drum ca să înnoptez, pot folosi orice mijloc de transport disponibil. Mă înțeleg cu Costică aproape fără cuvinte, iar el mă așteaptă exact acolo unde mă abat din drum. Punem crucea pe mașină și mergem împreună mai departe. Dar Costică acceptă să mai facă încă doi kilometri cu mine, după ce mă așez la mănăstire, ca să-l vedem pe Părintele Andrei, duhovnicul despre care îmi vorbise creștinul întâlnit în centrul orașului.

Dar, cum Părintele Andrei e plecat la Constanța, timpul acesta, o jumătate de ceas petrecută pe un drum prăpădit, se va vădi menit împrietenirii noastre.

Și aveam mare nevoie ca Dumnezeu să-mi trimită o asemenea întărire, un om precum Costică. Pentru că, sub povara poticnirilor trupului, gândul că mi-am luat o cruce prea mare pentru mine, sau una nepotrivită, prinsese puteri tot mai mari.

Dar cine mi-a amintit povestea din ”Proloagele” Bisericii Ortodoxe, pe care aproape că o uitasem, despre omul care înțelesese în literă porunca Domnului ”Ia-ți crucea ta și urmează-Mi Mie!” și își făcuse o cruce și pornise cu ea către Ierusalim? Poate mi-a spus-o preotul, viitorul preot Ovidiu, pe care l-am întâlnit în ziua următoare, poate cea mai dificilă zi a pelerinajului meu, la Mănăstirea Păltiniș? Sau mi-a amintit-o Costică? Sau credinciosul din Vatra Dornei, cel cu dacia papuc? Mai degrabă Costică…

Neclaritatea din mintea mea are o explicație clară: Domnul Dumnezeu mi-a amintit-o, ca să mă întărească. Atunci când am auzit-o citită în Biserică, un glas tainic mi-a spus, destul de clar: ”Omul ăsta ești tu!” Firește că atunci nu înțelesesem nimic, vorba auzită mi se păruse o alunecare a minții mele în vis.

Așadar, acest om, care înțelege ad literam porunca Domnului, își ia crucea în spate și merge cu ea la Ierusalim. Cu puține excepții, mai toți râd de el, dar el își urmează calea cu statornicie. Ajunge la Ierusalim, iar acolo Domnul îl învrednicește să-și dea ultima suflare chiar pe Mormântul Său.

O poveste frumoasă, care arată că Domnul, în marea Sa bunătate, primește orice jertfă făcută în Numele Său.

Dar de la Costică aflu, în mod sigur, că a mai făcut asta înaintea mea un irlandez. Acum, când scriu aceste rânduri, aflu, de pe internet, detaliile pelerinajului acestui om. Îl cheamă Peter Hurley și a făcut un drum de la Săpânța până la București, ca să le amintească românilor ce tradiții frumoase au. Bravo lui! Legenda spune că a făcut acest drum cu o cruce în spate, dar el îmi spune, poate din smerenie, că a făcut acest drum fără cruce. Pe jos, cu rucsacul în spate, fotografiind crucile întâlnite în drum. De aici ”Drumul Crucilor”, cartea sa.

Din păcate, la Mănăstirea ”Adormirea Maicii Domnului”, ctitorie a IPS Teodosie al Tomisului, mă lovesc de o neînțelegere. Maicii trimise în întâmpinarea mea i se pare ceva ”în neregulă” cu crucea mea și îmi cere să o ascund, ”să nu o mai las aici”. Mă primesc la mănăstire, dar cu condiția asta. Cum crucea oricum trebuie adăpostită în clădirea în care voi dormi, nu obiectez. Dar privesc și eu cu oarecare neîncredere ochelarii moderni ai maicii care îmi spune acestea și îmi aduc aminte de alți ochelari, cam ”de fițe”, ai duhovnicului de la Mănăstirea Predeal, despre care voi vorbi mai încolo. Dar îmi amintesc și de ce i-am spus lui Costică – de neliniștea mea în privința arhiereilor noștri și de întrebarea dacă fac bine venind aici. Să vrea Dumnezeu ca acestea să fie doar neliniști fără obiect. O asigur pe maica în cauză că e o cruce ”sută la sută ortodoxă”, deși simt că nu asta e problema ei (sau a lor). Pare totuși să se potolească. După ce îmi pun rucsacul în camera unde voi fi cazat, iar crucea pe holul acelei clădiri, mă întorc la Costică. La dragul meu Costică.

Dar cine mi-o fi amintit povestea din ”Proloage”? Parcă aud și acum acel glas. Parcă un preot mi-ar fi spus, în predica lui: ”Omul ăsta ești tu!”

 

3. LA PĂLTINIȘUL BUCOVINEI

Cu Costică voi ține legătura de-a lungul întregului meu pelerinaj. Sunt trei oameni pe care i-am ținut la curent permanent cu drumul meu: regizorul Nicolae Mărgineanu, Costică de la Marginea și Mama (Flor)Ica, o doamnă pe care am întâlnit-o la Petru Vodă și care îmi promovează cărțile cu asiduitate, de la Pașcani. Lor li s-au adăugat, pe anumite porțiuni ale drumului sau de la un anumit punct al lui, scriitorul Ciprian Voicilă, criticul literar Dumitru Buda și Diana Șandru de la Breaza.

Fiecare dintre aceștia au adăugat jertfei mele jertfa lor, meritându-și o dreaptă răsplată pentru ajutorul dat unui pelerin, în nume de pelerin, cum poate că ar zice Domnul.

Fiecare în felul lui, în baza câtorva rânduri citite, a primit și privit drumul meu ca pe un act și o probă de Credință.

Costică a venit o sută de kilometri după mine în urma rândurilor citite în pliantul de la Mănăstirea Sfântul Ioan cel Nou. Vorbim în mașină. Pe lângă multele binefaceri cu care l-a binecuvântat Dumnezeu, Costică are și un necaz – nu are copii. Caut să-l întăresc.

-        Mai sunt vremurile astea pentru copii?, îl întreb, dar pe undeva simt că astfel nu îi aduc mare mângâiere…

Dar se poate și să am dreptate, iar Fratele Costică și soția sa să fie sortiți unei mucenicii care ar fi îngreuiată de apariția copiilor. Dar cine nu-și dorește copii?!

Ziua următoare, a treia a călătoriei mele, va fi, parcă, cea mai grea.

Observând reacțiile oamenilor, mă tot gândesc la ce mi-a zis prietenul Augustin. Dacă o avea dreptate?, mă întreb…

Dar întărirea pe care mi-o va da Dumnezeu pe drumul acestei zile mă va face să arunc la coș aceste gânduri.

Am binecuvântarea Părintelui Ioan de la Sihăstria Rarăului. M-a binecuvântat și Părintele Zosima de la Moldova-Sulița. Înaintez pe drum. Lângă mine, pe partea opusă a drumului, se oprește Părintele Antonie, starețul de la Mănăstirea Piatra Tăieturii. Își aduce aminte de mine, când îi spun că am scris despre mănăstirea sa. Cum m-a văzut din mașină și îmi poate împărtăși părerea celorlalți șoferi care mă văd, dar mă vede și oprit, dintr-o perspectivă de pieton, îl întreb pe șleau:

-        Părinte, fac bine ce fac?

-        Cum să nu!, îmi răspunde. Foarte bine! Tu propovăduiești!

Nu aveam nevoie de mai mult. Cu binecuvântare Părintelui Anonie, având, deci, acum binecuvântarea a trei stareți, plec mai departe, către Mănăstirea Păltiniș.

Dar voi mai avea o ispită pe drum, legată chiar de Părintele Antonie – îl văd și când se întoarce la mănăstire și mă întreb dacă nu aș fi făcut mai bine să înnoptez la mănăstirea sa, chiar dacă ar însemna să mă opresc foarte aproape de Vatra Doreni și chiar și el m-a sfătuit să mă duc să înnoptez la Mănăstirea Păltiniș. După ce îmi vine gândul ăsta, mi se blochează și genunchiul. Treceam pe lângă un joagăr, la o sută – două de metri după drumul care duce la Mănăstirea Piatra Tăieturii, m-am oprit pentru două minute, să mă odihnesc și să mă gândesc, lângă acel joaagăr, iar un cârcel dureros m-a înțepenit. Cu chiu cu vai mă ridic și fac câțiva pași înapoi, în direcția pe unde a trecut mașina Părintelui Antonie. Dar, după acești câțiva pași genunchiul își revine și plec spre Piatra Tăieturii, oarecum speriat de perspectiva de a mă bloca din motive fizice. Cum o să-mi mai duc eu pelerinajul până la capăt, dacă mă mai prind câțiva cârcei din ăștia?

E de urcat până la Păltiniș. E al doilea munte din drumul meu, a doua mică Golgotă… Dar gândul la pătimirile, la adevăratele, cruntele pătimiri ale Mântuitorului nu-mi dă voie să duc prea departe această comparație și mă împinge înainte. Pe lângă uciderea Sa drumul meu e un voiaj de plăcere al unui excursionist. Urc și acest Păltiniș.

Drumul spre mănăstire se desface în stânga drumului meu și reprezintă un nou urcuș. Aflu asta din timp și mă rog ca Dumnezeu să-mi trimită o mașină cu care să urc. Mașina vine, dar, din cauza unei neînțelegeri, poate, nu mă ajută. E o dubiță în care sunt doi tineri – șoferul și un băiat care îmi ia un fel de interviu, pe telefonul mobil, ”pentru internet”.

După ce îi spun băiatului două-trei lucruri, și după ce le dau lui și șoferului câteva pliante, îl întreb pe jurnalistul nostru dacă nu ar putea să mă ducă la mănăstire, pentru că acum, fiind ieșit din drum, pot folosi mijloace de transport. Îmi spune că nu e mașina lui și că îi va transmite dorința mea șoferului, care a rămas în mașină, la câțiva metri în urma noastră. Nu știu ce îi spune șoferului, dar dubița pleacă.

Poate dacă i-aș fi vorbit eu șoferului rezultatul ar fi fost altul, îmi spun. Mi-am pierdut vremea de pomană cu vânătorul de senzațional…

Așa-mi trebuie! Urc greu cei trei kilometri de drum abrupt, până la mănăstire. Și tocmai când să intru pe poarta mănăstirii se ivește și viitorul preot Ovidiu.

4. ALTFEL

Ovidiu e tocmai întărirea de care aveam nevoie. Acea doză de înțelegere a lucrării mele care să mă ducă mai departe. Medicament sufletesc miraculos pe care îl primisem și în seara zilei precedente, prin Costică.

-        V-am văzut pe la Păltiniș de mai multe ori!, îmi spune viitorul Părinte Ovidiu, încântat. Nu am putut să opresc, dar aș fi vrut…

Și îndată mă invită în viitoarea sa parohie, la Dărmănești, să le vorbesc oamenilor despre Cruce.

-        Și Preotul poartă Crucea, între masă și Altar, îmi spune Părintele Ovidiu, dar e mai interesantă părerea cuiva care chiar a dus în spate Sfânta Cruce.

Părintele Ovidiu are o căldură a Credinței și o bucurie a Preoției pe care să vrea Măicuța Domnului să și le păstreze până la capătul pelerinajului său pământesc.

E cucerit de lucrarea mea și le explică el însuși măicuțelor de la mănăstire ce anume fac. Ele îl cunosc bine, pentru că este de-al locului. Îmi doresc să-l vizitez cândva la Dărmănești.

Mai capăt oleacă de întărire aici, în Păltinișul Călimanilor, de la Maica Nectaria, care îmi dăruiește un flacon cu untdelemn din candela Sfântului Nectarie de la Eghina.

A doua zi, dis-de-dimineață, pornesc către Bilbor. Știu localitățile prin care urmează să trec după numele din pliantul meu: Drăgoiasa, Glodu…

M-am înțepenit cândva, într-o noapte ploioasă, cu fosta mea mașină, un Renault 11, pe drumul pe care voi urca acum. Dar acum voi reuși să urc până la capăt.

Oamenii din această zonă îs mai curioși decât ceilalți pe care i-am găsit în drumul meu. Poate unde valea lor e mai ruptă de lume. Mă întreabă mai multe, par mai atenți la răspunsurile mele, iar când mă critică o fac mai civilizat, căutând să argumenteze. Au un anume bun-simț pe care cred că îl putem atribui civilizației rurale tradiționale. O civilizație pe cale de dispariție…

-        Nu asta contează, ci faptele bune, mă combătuse un șofer de camion, oprit să îmi privească strădania, undeva înaintea Panacilor.

Dar o întorsese repede:

-        Fiecare cu Credința lui.

Când află de unde vin și până unde vreau să merg oamenii Călimanilor încep să mă privească mai cu lumină.

Fotografii: aici. Citiți partea a doua: http://yanush.wordpress.com/2014/05/30/o-cruce-asupra-romaniei-partea-a-doua/

O întâmplare minunată la mormântul Părintelui Arsenie Boca

Rămăsesem dator cu întâmplarea asta. În vremea anului petrecut în Belgia, m-am întors pentru două zile în țară, ca să-mi iau mașina. Două zile e un fel de a spune, pentru că seara am ajuns la Tărlungeni, iar dimineața am plecat cu mașina spre Belgia. M-am oprit la Făgăraș, unde am stat o jumătate de oră cu fetița mea, aflată acolo în vacanță, apoi am plecat mai departe.

Undeva în preajma Sibiului am luat în mașină un om.

- La Arad?, m-a întrebat.

- Da, dar voi face un ocol, pentru că vreau să trec pe la Mănăstirea Prislop.

- A, pe la Părintele Arsenie Boca?

- Da.

- De când vroiam să ajung la el, zice omul, dar până acum nu mi s-a ivit ocazia.

Așa că mă însoțește la Arad, cu tot cu ocolul meu. Pe drum îmi povestește viața lui. A fost judecător, iar acum se chinuie cu niște studii de oceanografie să prindă nu știu ce post de cercetător în nu știu ce insulă. A fost dat afară din Justiție. A avut trei neveste și o poveste foarte încâlcită, cu a treia, care era minoră când s-au căsătorit, iar apoi l-a părăsit, deși au copii împreună. Într-un cuvânt, o viață plină de griji și tulburare.

La mormântul Părintelui Arsenie omul trece pe latura din jos a mormântului, unde acum accesul nu mai e permis, și îngenunchează acolo. Mă duc și eu lângă el și îngenunchez. Brusc, un lemn de la Mormântul Părintelui (O scândură din împrejmuire? Crucea?) scoate un sunet foarte puternic, de parcă ar fi fost lovit cu un obiect greu. Și toată lemnăria de la Mormântul Părintelui se cutremură.

Apoi, din mulțime apare o femeie înaltă, cu păr ondulat, din câte se vede pe sub broboada oarecum vaporoasă, și ochi albaștri, care îl încurajează pe ”omul meu” să facă poze. (Când acolo este o inscripție cu ”Fotografiatul interzis”.) Iar omul (Dumitru, dacă țin bine minte), care are un aparat foarte bun și e pasionat de fotografie, ghidat permanent de această femeie, face poze.

După aceasta, când urcăm în mașină, mă întreabă:
- Cred că am fost destul de bine primit la Părintele, nu?
Îi confirm, deși încă nu îmi pusesem problema în felul ăsta.
- Lemnul acela a troznit, îmi mai spune el, tocmai când i-am spus Părintelui, în rugăciunea mea, să aibă grijă de mama mea, când va muri, că e bătrână și bolnavă. L-am rugat s-o țină de mână când va muri…

Și abia mai apoi, când eram deja pe drum, mi-am adus aminte că în mărturiile despre minunile de după moarte ale Părintelui Arsenie se vorbește adesea de o femeie înaltă, care îi seamănă Părintelui, și care apare din senin la mormântul lui…

O șansă istorică rară…

De multă vreme vedem că așa-zisul patriotism al celor care ne conduc e o vorbă goală. Să ne dorim totuși ca ei să infirme această afirmație și să se dovedească la înălțimea șansei istorice pe care o trăim. Nici Ucraina, nici Republica Moldova nu pot intra în Uniunea Europeană fără votul României, iar acest vot poate fi condiționat de reîntoarcerea teritoriilor ”pierdute” - Bucovina de Nord, Herța, Basarabia (fără Transnistria) și Bugeacul - în România. Vor face asta?

Cum luptăm împotriva actelor biometrice?

Biometria, în speță obligativitatea actelor biometrice, încalcă atât Carta Drepturilor Fundamentale ale Omului în Uniunea Europeană (Articolul 6: Dreptul la libertate și la siguranță – Orice persoană are dreptul la libertate și la siguranță.), cât și Constituția României (CONSTITUȚIA ROMANIEI: ARTICOLUL 23 – Libertatea individuală (1) Libertatea individuală și siguranța persoanei sunt inviolabile.). Doamna Judecător Carmen Elena Păduraru ne învață cum să începem o acțiune legală împotriva autorităților, pentru a primi acte de identitate fără cip: AICI. Doamne ajută!

Cântec pentru Sfântul Valeriu

Valeriu GafencuValeriu, Valeriu, sub pecetea nopții,
în crugul infernului nostru târziu,
s-au dus haiducii, s-au dus toți hoții
de Rai dintr-al Domnului Fiu?

S-au dus la Domnul aceștia, cu toții,
prin bezne și temnițe reci de dureri?
S-au dus toți aceștia în Văile Morții,
să bea Apa Vie ce curge din Cer?

Valeriu, Valeriu, un ceas ca un câine
dă roată timpului nostru sărac…
Ce a fost ieri? Dar ce va fi mâine!
Durerile toate în al trupului sac…

Tu roagă-te-n taină să rupem tăcerea,
să vină Izbânda cu Armata-i de Fier,
să crească în inimi din nou Învierea,
ca să trecem al Nopții nopților ger.

Să mergem și noi către Înviere!

În noaptea asta sărbătorim Învierea Domnului nostru Iisus Hristos. Folosesc acest prilej pentru a vă reaminti/anunța că vin vremuri extrem de grele, poate chiar Continue reading

Drumul Crucii (M. Ianuș) – (1) Date ”tehnice”

(Pozele de la final sunt mari, după ce apăsați pe linkul ”Continue Reading”/”Citește mai departe”, trebuie să aveți un pic de răbdare să se încarce.)

Dimensiunile Crucii: lungime – 307 cm, lățime – 170 cm (a fost măsurată exact la București), lățimea scândurii – aproximativ 17 cm (la ochi). grosimea scândurilor – doi-trei centimetri (la fel). Scânduri din lemn de brad sau molid.

Durata Pelerinajului: 17 Martie – 16 Aprilie 2014.

Nu am mers Duminica și în Sărbători. Au fost și două opriri în celelalte zile – am stat sâmbătă 5 Aprilie la București, pentru că pe 4 a fost ziua fetiței mele, pe care am văzut-o pe 5, și o lansare de carte a mea. Am stat vineri 11 Aprilie și sâmbătă 12 Aprilie la Mănăstirea Moglănești (Toplița), și la îndemnul Părintelui Onisim, așteptând să mai treacă ploaia.

Vremea: pe primul braț al Crucii mele ploile m-au ocolit, în chip minunat. Pur și simplu ploua (și ningea – la Moldova-Sulița) noaptea și în Sărbători. Pe al doilea braț, și mai ales în ultimele patru zile de mers, am avut ploi zdravene, ba chiar și ninsoare. Poate unde am scurtat acest braț al Crucii (pe care îl plănuiam inițial ca fiind de la Cluj la Iași). Dar Părintele Onisim m-a avertizat că spre finalul drumului or să-mi vină și ceva încercări.

Traseul: Moldova-Sulița – Pojorâta – Vatra Dornei – Păltiniș – Bilbor – Toplița – Tușnad – Sfântu Gheorghe – Prejmer – Săcele – Breaza – București (Piața Aviatorilor) – cu autobuzul la Târgu Mureș – Târgu Mureș – Reghin – Toplița – Petru Vodă – Humulești.

(Nu am intrat în Gheorgheni și în Brașov, din motive personale, dar și dintr-un Cuvânt al Domnului, dar în mod cert binecuvântarea pelerinajului meu a atins și aceste orașe.)

Peste 700 de kilometri.

Susținători: cel mai mare susținător al meu a fost domnul regizor Nicolae Mărgineanu, căruia îi doresc o mare binecuvântare a Măicuții Domnului, asupra vieții lui și asupra vieților celor dragi lui. Și vă invit să urmăriți pe internet câteva din filmele sale: Binecuvântată fii, închisoare!, Părintele Arsenie Boca, omul Lui Dumnezeu, Privește înainte cu mânie.

M-au mai sprijinit și încurajat de-a lungul pelerinajului meu și înainte de începerea lui, în ordinea în care i-am întâlnit: Părintele Ioan de la Sihăstria Rarăului, Mama (Flor)Ica de la Pașcani, Părintele Zosima, de la Mănăstirea Moldova-Sulița, Costică de la Marginea, Părintele Ovidiu (preot acum, înaintea hirotonirii atunci) de la Dărmănești, Maica Nectaria de la Mănăstirea Păltiniș, Dumitru de la Glodu, Lucreția, Vasile și Maria de la Bilbor, Mariana, Ilie și Valeria de la Toplița și Gheorgheni, Maica Miriam și obștea Mănăstirii Izvorul Mureșului, Diana Șandru și familia ei de la Breaza, Profesorul Constantin ”Monșer” Giurgincă, de la Breaza, Costel, pustnicul necanonic, Părintele Constantin de la Bărcănești, Maica Iustina/Ieronima de la Mănăstirea Țigănești (și întreaga obște a acestei preafrumoase mănăstiri), călugărul care nu mi-a spus numele de la Otopeni, Ciprian Voicilă, Daniela Șontică și Daniel Focșa, lansatorii mei de la București, Librăria Predania, din același oraș, Iulian Boldea, Dumitru și Amalia Buda de la Târgu Mureș, Ion de la Deda, Părintele Onisim, Maica Ecaterina și întreaga obște de la Moglănești, omul care nu mi-a spus numele său de la benzinăria din Tulgheș (o fi Emilian, cel care caută informații despre mine pe internet?), Gabriela și copiii ei, Ana și copiii ei, Cosmina-Maria, Alina-Maria, Cornel, Maica Justina și obștea Mănăstirii Paltin, Iarina-Maria, David-George și părinții lor, Dumitru, nu mai știu de unde, Vasile de la Humulești, cu toți ai săi și obștea Mănăstirii Acoperământul Maicii Domnului de la Vatra Dornei (pe care am uitat, eu știu de ce, să o trec la rândul ei).

Fără aceștia pelerinajul meu ar fi fost mult, mult mai greu.

Le mulțumesc și Fratelui Vasile, Fratelui Ciprian, Sorei Anomismia (Simona?) și Fratelui Gabriel, care au postat trimiteri la pelerinajul meu sau la lansarea cărților mele pe blogurile lor.

Ilustrații: Mai jos găsiți câteva imagini din pelerinaj. Dar relatarea abia începe.

1. Către Panaci, prima imortalizare a unui moment de odihnă: Continue reading

Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 84 other followers