Departe de tulburarile lumii

image

Cărțile Editurii Garofina (comenzi și pdf-uri)

postare programată

În format tipărit, cărțile Editurii Garofina pot fi comandate de la:

SOPHIA / Supergraph (comanda minimă: 30 de lei) 

În format pdf, descărcați:

Continuarea

La Garofina: Sora Ramona Fărăian – Liturghii pe ceruri

coperta_1_liturghii_pe_ceruri

Coperta Liturghii pe ceruri

postare programată

Editura Garofina vă propune debutul uneia dintre cele mai promițătoare scriitoare ale literaturii tradiționalist-ortodoxe, Sora Ramona Fărăian.

Cartea poate fi comandată pe siteul Librăriei Sophia .

Îi mulțumesc Simonei pentru ajutor acordat la editarea acestei cărți. Să îi ajute Măicuța Domnului în toate!

Vă ofer o mică pregustare a acestui volum de poezii:

COBOARĂ DIN TRAMVAI

de Sora Ramona Fărăian

O poartă către Rai
De vrei ca să găseşti,
Coboară din tramvai
La Sfântul din Giuleşti.

 

Vezi scara de creştini
Ce-aşteaptă răbdători?
Lipeşte-te de ei
Cu un buchet de flori

 

Şi nu privi la omul
Ce strigă mânios.
El este prea bolnav
Să-L vadă pe Hristos.

 

Primeşte-l în povara
Ce ostenit o porţi,
Îndrumă-i căutarea
Şi pildă fii la toţi.

 

Şi de te rogi puţin
Cu inimă de prunc,
Simţi Sfântul cum revarsă
Un har tot mai profund.

 

Şi-aştepţi atâtea chipuri
Să-şi schimbe starea lor!
Le vezi cum rând pe rând
Pornesc acasă-n zbor.

 

Încremenit, în taină,
De tocul criptei strângi
Şi plângi cu tot cu haină
Păcatele adânci.

 

Îl vezi! E el! Ilie!
Şi mâna îi săruţi,
Iei doru-ntr-o făclie
Şi patima înfrunţi.

 

O poartă către Rai
De vrei să ai mereu,
Coboară din tramvai
Să guşti din Dumnezeu.

Maica Daria de la Agapia

Cu ocazia priveghiului tatălui meu am aflat de la maică mea că am o mătușă călugăriță. A fost sora bunicii mele Garofina și o chema Domnica (exact ca pe de acum fosta mea soție) și a luat numele de călugărie de Daria. S-a nevoit la Mănăstirea Agapia.

A intrat în mănăstire de mică. Nu știu dacă a părăsit viața aceasta stricăcioasă sau nu. Dumnezeu să o învăluie în lumină în ceata sfinților Săi!

programat

Hristos a înviat! – de Vasile Militaru

Vasile_Militaru

„Hristos a înviat”, Ce vorbă sfântă,
Îţi simţi de lacrimi calde ochii uzi,
Şi-n suflet parcă Serafimi îţi cântă,
De câte ori, creştine, îl auzi.

Hristos a înviat în firul ierbii,
A înviat Hristos în adevăr,
În poieniţa-n care zburdă cerbii,
În florile de piersic şi de măr.

În stupii de albine fără greş,
În vântul care suflă mângâios,
În ramura-nflorită de cireş.
Dar vai, în suflet ţi-a-nviat Hristos?

Ai cântărit cu mintea ta creştine
Cât bine ai făcut sub cer umblând?
Te simţi măcar acum pornit spre bine,
Măcar acum te simţi mai bun, mai blând?

Simţi tu topită-n suflet vechea-ţi ură?
Mai vrei pieirea celui plin de har?
Ţi-ai pus zăvor pe bârfitoarea-ţi gură?
Iubirea pentru semeni o simţi jar?

O, dacă aceste legi de-a pururi sfinte,
În aur măcar azi te-au îmbrăcat,
Cu Serafimi în suflet imn fierbinte,
Ai drept să cânţi „Hristos a înviat!”

programat

Partea bună a apocalipsei

Din nefericire, cuvântul Sfântului Ioan Evanghelistul a ajuns azi o sperietoare prea mare pentru oameni duhovnicește prea mici. (Și eu sunt unul dintre ei.) Trebuie să spun de la început: discuțiile asupra pecetluirii cu semnul fiarei nu se adresează celor care nu au o viață duhovnicească îmbunătățită. (Nici eu nu am o astfel de viață.) Ca să te afunzi în aceste discuții ar trebui să faci măcar două sute de metanii pe zi. (Eu nu fac, dar sper să ajung într-o zi la această măsură.) Altfel, ele îți vor da bătăi inutile de cap. (Mie îmi dau.) Iar tu te vei afunda în aceste discuții, în loc să cauți lucrurile de care are nevoie sufletul tău, încă împătimit.

Sfântul Porfirie de la Athos spune așa: „Pentru că nu Îl avem pe Hristos în noi, de aceea azi suntem neliniștiți cu privire la antihrist. Când Îl punem pe Hristos în noi, toate devin Rai.”

Cuvântul sfântului poate fi argumentat cu temeiuri luate chiar din cartea Apocalipsei. Haideți să vorbim și despre acestea.

Când va veni Domnul Hristos, „când va veni ceea ce este desăvârșit”, cum atât de frumos spune Sfântul Pavel, Credință va mai fi. Domnul va avea pe pământ o sută patruzeci și patru de mii de oameni feciorelnici. Sunt în lume azi atâția călugări? Cred că sunt…

Iată două pasaje în care se face referire la ei:

„Îngerul a strigat cu glas puternic către cei patru îngeri, cărora li s-a dat să vatăme pământul şi marea, zicând: Nu vătămaţi pământul, nici marea, nici copacii, până ce nu vom pecetlui, pe frunţile lor, pe robii Dumnezeului nostru. Şi am auzit numărul celor pecetluiţi: o sută patruzeci şi patru de mii de pecetluiţi, din toate seminţiile fiilor lui Israel.” (Apoc 7, 2-4)

„Şi m-am uitat şi iată Mielul stătea pe muntele Sion şi cu El o sută patruzeci şi patru de mii, care aveau numele Lui şi numele Tatălui Lui, scris pe frunţile lor. Atunci am auzit un glas din cer, ca un vuiet de ape multe şi ca bubuitul unui tunet puternic, iar glasul pe care l-am auzit ca glasul celor ce cântă cu alăutele lor. Şi cântau o cântare nouă, înaintea tronului şi înaintea celor patru fiinţe şi înaintea bătrânilor; şi nimeni nu putea să înveţe cântarea decât numai cei o sută patruzeci şi patru de mii, care fuseseră răscumpăraţi de pe pământ. Aceştia sunt care nu s-au întinat cu femei, feciorelnici. Aceştia sunt care merg după Miel ori unde se va duce. Aceştia au fost răscumpăraţi dintre oameni, pârgă lui Dumnezeu şi Mielului. Iar în gura lor nu s-a aflat minciună, fiindcă sunt fără prihană.” (Apoc 14, 1-5)

Aceștia vor fi cei salvați direct de Dumnezeu, prin marea Sa milă. Știu că mulți vor avea acum o strângere de inimă – „noi nu mai putem fi feciori”. Dar, pentru cei tineri, nu e așa. Oricine trăiește în curăție vreme de cincisprezece ani, mi-a spus Părintele Ioan de la Sihăstria Rarăului, își redobândește fecioria. E vorba, probabil, de cei care trăiesc în curăție de bunăvoie, iar nu din cauza vârstei înaintate sau a vreunei boli.

Așadar, până și această cale, îngerească, mai e deschisă pentru mulți dintre noi.

Dar nu doar aceștia se vor mântui, între oamenii care vor apuca sfârșitul, pentru că tot Apocalipsa spune așa:

„După acestea, m-am uitat şi iată mulţime multă, pe care nimeni nu putea s-o numere, din tot neamul şi seminţiile şi popoarele şi limbile, stând înaintea tronului şi înaintea Mielului, îmbrăcaţi în veşminte albe şi având în mână ramuri de finic.  Şi mulţimea striga cu glas mare, zicând: Mântuirea este de la Dumnezeul nostru, Care şade pe tron, şi de la Mielul. (…) Aceştia sunt cei ce vin din strâmtorarea cea mare şi şi-au spălat veşmintele lor şi le-au făcut albe în sângele Mielului.”

Așadar, în vremurile de pe urmă vor fi foarte mulți mucenici. Mințile oamenilor se vor lumina, ei vor înțelege că au de-a face cu antihristul și nu vor primi pecetea fiarei.

Trebuie vorbit și despre acestea, dar să mai vorbească despre cipuri și antihrist doar cei care știu că Îl au în inima lor pe Hristos. (Eu nu voi mai vorbi.) Ceilalți, să căutăm să Îl dobândim pe Hristos. Pentru că altfel suntem pierduți, câte nu am scrie noi despre cipuri și globalizare. Scopul vieții creștine e dobândirea Duhului Sfânt.

Iar acum unii vor sări. Ce vrea ăsta? Să acceptăm actele cu cip? Eu vă spun așa: cine poate, să nu le accepte și să se retragă la o mănăstire sau într-un sat mai rupt de lume. Cine nu poate să nu le accepte, înseamnă că e legat de lume cu lanțurile patimilor, iar acela să nu-și mai bată capul cu cipurile, că nu-i ajută cu nimic, ci să pună mâna să facă cincizeci de metanii pe zi mai mult decât face acum. Dacă nu face niciuna, să înceapă cu cincizeci pe zi (și împărțite în mai multe serii, de cel puțin zece), anul următor să facă șaptezeci sau optzeci pe zi și tot așa, să mărească progresiv „porția”. Când ajunge la două sute pe zi, să revină la dicuția despre cipuri. Până atunci, face o mare prostie dacă se mai gândește la acestea, pentru că problemele lui sunt altele.

Vă mulțumesc pentru că mi-ați citit și aceste rânduri și să dea Dumnezeu să ne mântuim toți!

Pastorala de Paște a IPS Serafim Joantă

mitropolitul_serafim_joantaHristos a înviat!

Preacucernici Părinţi şi iubiţi credincioşi,

Dăm slavă şi mulţumire bunului Dumnezeu că ne-a învrednicit să ajungem în pace la marele Praznic al Învierii Domnului nostru Iisus Hristos. După ce ne-am pregătit cu post şi cu rugăciune şi prin mărturisirea păcatelor în Taina Spovedaniei, ne bucurăm astăzi de Învierea Domnului prin care El a biruit moartea, „vrăjmaşul cel din urmă al omului” (cf. I Corinteni 15, 26), a dăruit oamenilor iertarea păcatelor şi le-a deschis tuturor calea către Împărăţia lui Dumnezeu.

Învierea Domnului este adevărul suprem şi temelia credinţei noastre creştine. Căci „dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este credinţa voastră, sunteţi încă în păcatele voastre”, zice Sfântul Apostol Pavel (I Corinteni 15, 17). Noi credem cu tărie în Învierea Domnului care este şi învierea noastră zilnică din păcatele şi ispitele care ne împresoară, iar, după moartea trupului, şi învierea noastră veşnică.

În fiecare zi, prin greutăţile şi încercările prin care trecem, simţim cum elanul vieţii ni se împuţinează, ca şi când am muri parţial, dar simţim şi cum înviem imediat dacă ne rugăm lui Dumnezeu, adică biruim durerea şi necazul, iar viaţa ni se înnoieşte. Aceasta este minunea Învierii Domnului, care nu-i doar un fapt istoric petrecut acum 2000 de ani, ci o realitate permanentă, prezentă în viaţa noastră şi care ne salvează din necazuri şi suferinţe, oricât de grele ar fi acestea  şi ne salvează şi din moarte dacă ne silim să fim una cu Hristos.

Puterea  Învierii în viaţa noastră de toate zilele se arată în primul rând prin aceea că suntem curajoşi în lupta cu ispitele vieţii şi răbdători în necazuri şi greutăţi, până când, încetul cu încetul, le biruim cu totul.

O cântare din această noapte sfântă a Învierii spune: „Astăzi toate s-au umplut de bucurie: şi cerul şi pământul şi cele dedesubt”. Sufletele noastre, cerul şi pământul şi toată zidirea lui Dumnezeu, toate sunt acum pline de bucuria Învierii, care rămâne în noi şi în lume atâta timp cât îl avem pe Hristos în inima noastră.

Toată viaţa noastră, zi de zi şi ceas de ceas, poate fi un Paşte neîncetat dacă ne silim să-L purtăm pe Hristos viu în sufletele noastre, prin rugăciune. Iar semnul că Hristos cel Înviat este în sufletul nostru este tocmai bucuria şi pacea pe care le avem în noi şi pe care nimeni nu ni le poate lua.

Sfântul Apostol Pavel se întreabă: „Cine ne va despărţi pe noi de dragostea lui Hristos? Necazul, sau strâmtorarea, sau prigoana, sau foametea, sau primejdia, sau sabia”? Şi tot el răspunde: „Sunt încredinţat că nici moartea, nici viaţa…, şi nici o făptură nu va putea să ne despartă de dragostea lui Dumnezeu cea întru Hristos Iisus, Domnul nostru” (Romani 8, 35-39).

Dacă ne lăsăm abătuţi şi întristaţi înseamnă că l-am uitat pe Hristos care trăieşte ascuns în noi de la botez şi am devenit pradă gândurilor negative, de descurajare sau de deznădejde, strecurate în mintea şi sufletul nostru de cel rău. Aceste gânduri de la diavolul ne tulbură şi ne împovărează viaţa. De aceea nu trebuie să acceptăm nici un gând rău, ci numai gândurile bune şi curate care vin de la Dumnezeu. Să nu uităm că fiecare gând este încărcat de o energie pozitivă, dacă gândul este bun, sau negativă, dacă gândul este rău. Influenţa gândurilor asupra fiinţei noastre şi asupra semenilor noştri este deosebit de mare: gândurile bune ne înseninează viaţa, ne dau curaj şi răbdare în lupta cu greutăţile vieţii, pe când gândurile rele ne robesc şi ne pervertesc viaţa, ne tulbură şi ne chinuiesc permanent. Având mereu gânduri bune faţă de cei ce ne urăsc sau nu ne vor binele, îi vom câştiga, încetul cu încetul, de partea noastră, căci gândul bun, chiar neexprimat, îi influenţează în bine.

Părinţii noştri duhovniceşti care au avut o mare experienţă cu privire la influenţa gândurilor, ne învaţă să fim atenţi la fiecare gând care ne apare în minte şi să primim numai gândurile bune pentru ca viaţa noastră fie mereu senină şi să avem pace şi bucurie în suflet. Părintele Tadei (+2003) de la mânăstirea Vitovniţa din Serbia care toată viaţa sa i-a învăţat pe oameni să se păzească de gânduri rele repeta mereu: „cum îţi sunt gândurile, aşa îţi este şi viaţa”. Acesta este şi titlul unei cărţi tradusă şi în româneşte. Dacă te sileşti să ai mereu gânduri bune, vei fi un om bun şi fericit, dacă accepţi gânduri rele, vei fi un nemulţumit şi un nefericit!

Toţi Părinţi duhovniceşti vorbesc şi despre un „război al gândurilor” pe care-l cunoaştem fiecare dacă suntem atenţi la gândurile care ne trec prin minte. Văzduhul este plin de duhuri bune, dar şi de duhuri rele care se prezintă la poarta minţii noastre ca să fie primite sub formă de gânduri. Omul credincios nu va lăsa nici un duh sau gând rău să intre în mintea sa, ci numai pe cele bune.

Dacă lăsăm să intre în minte gânduri de necredinţă, de mânie şi de răzbunare, de mândrie, de lăcomie, de desfrânare, de critică şi de judecată a semenilor, de ceartă, de nemulţumire cu starea pe care o avem, de minciună, de frică şi de deznădejde, care sunt tot atâtea duhuri rele, vom fi uşor biruiţi de ele şi vom avea mult de suferit.

Cât de nefericiţi pot fi bieţii oameni stăpâniţi de astfel de patimi care s-au înrădăcinat în ei pornind tocmai de la gândurile rele pe care le-au acceptat şi cu care s-au obişnuit!

Îmi sună până astăzi în urechi cuvintele Părintelui Cleopa (+2009) de la mânăstirea Sihăstria care-i învăţa pe credincioşii adunaţi în masă în faţa chiliei lui: „Fiţi atenţi la gânduri şi nu lăsaţi să vă intre în minte şi în inimă decât gândurile bune. Dacă primiţi gânduri rele, acestea, cu timpul, vă vor chinui, de nu veţi mai şti cum să vă scăpaţi de ele”. Şi zicea, mai departe, Părintele că „Sfinţii numesc gândurile rele „furnico-leu”, pentru că la început ele au puterea furnicii, dar după ce te obişnuieşti  cu ele, vor avea puterea leului”.

O altă mare ispită care ne tulbură pacea şi bucuria sufletului este aceea a prea multelor griji pe care ni le facem. Viaţa nici unuia dintre noi nu este uşoară. Ne confruntăm zilnic cu tot felul de probleme cărora trebuie să le facem faţă cheltuind multă energie sufletească. De multe ori ne simţim epuizaţi. De aceea trebuie să strigăm mereu după ajutorul lui Dumnezeu care ne ştie necazul şi suferinţa şi este singurul care  ne poate ajuta cu adevărat.

Curajul şi elanul vieţii sunt energii divine care se înnoiesc şi se înmulţesc în noi atunci când ne rugăm acasă, la serviciu, pe drum şi în orice loc, dar mai cu seamă când mergem la biserică şi ne rugăm împreună cu semenii noştri.

La biserică, ascultăm şi Cuvântul lui Dumnezeu care este plin de învăţături pentru viaţa noastră de zi cu zi. Între multe alte învăţături, Mântuitorul Iisus Hristos ne îndeamnă să nu ne împovărăm viaţa cu grija zilei de mâine, ci să punem toate grijile noastre înaintea lui Dumnezeu şi să ne încredinţăm întru totul purtării lui de grijă. Căci Dumnezeu poartă de grijă fiecărei făpturi, cu atât mai mult omului, creat după chipul şi asemănarea Sa.

„Nu vă îngrijiţi de ziua de mâine, căci ziua de mâine se va îngriji de ale sale. Ajunge zilei necazul ei” (Matei 6, 34). Aceasta nu înseamnă să nu ne facem, dacă este nevoie, planuri pentru ceea ce trebuie să facem în viitor. Dar orice plan şi orice gând de viitor le încredinţăm lui Dumnezeu şi-L rugăm ca El să le împlinească după voia Sa şi nu după cum vrem noi. Altfel gândul la viitor ne împovărează de prisos ziua prezentă. De aceea Părintele Tadei zice: „Omul este o făptură raţională creată de Dumnezeu ca să poarte greutatea unei singure zile”. Deci să nu ne împovărăm ziua de astăzi cu grija zilei de mâine şi de viitor, căci vom cădea de prea multă povară.  

Iubiţi credincioşi,

Sfântul Sinod al Bisericii noastre a declarat anul 2015 ca „an omagial al misiunii parohiei şi mânăstirii, azi” şi totodată ca „anul comemorativ al Sfântului Ioan Gură de Aur şi al marilor păstori de suflete din eparhii”. Suntem deci chemaţi să ne angajăm cu toţii în misiunea parohiei de care aparţinem şi să contribuim fiecare la întărirea vieţii parohiale, ajutându-l pe părintele nostru duhovnicesc în lucrarea sa liturgică şi socială, de slujire a semenilor aflaţi în suferinţă sau în diferite lipsuri.

Sfântul Ioan Gură de Aur vorbeşte aici de „Taina Altarului” şi de „Taina fratelui”, care nu pot fi despărţite. Slujim la Altar, dar slujim şi pe fraţii aflaţi în nevoinţă. Toţi credincioşii parohiei sunt misionari, în frunte cu preotul; toţi sunt chemaţi să-l propovăduiască pe Hristos prin viaţa lor de credinţă, de ascultare, de smerenie, de susţinere a parohiei în diferitele proiecte pe care le are. Parohia este o familie duhovnicească unită prin dragostea şi înţelegerea între membrii ei, care se ajută între’olaltă şi ajută şi pe alţii.

Un credincios bun este un misionar, începând cu familia sa în care se străduieşte să ducă mereu de la Biserică Duhul lui Hristos, adică pacea şi buna-înţelegere pentru ca să-i câştige pe toţi pentru Hristos.

Mai cu seamă, copiii aşteaptă exemplul bun al părinţilor, adică dragostea şi blândeţea lor, rugăciunea lor şi răbdarea în necazuri şi greutăţi. Nu putem să-i atragem pe copii la Hristos, nici pe cei maturi, decât prin blândeţea şi bunătatea noastră. Iar ca să fim blânzi şi buni avem nevoie toţi, preoţi şi credincioşi, de multă rugăciune şi de multă nevoinţă duhovnicească. Pentru întărirea vieţii parohiale, vă pun la inimă să organizaţi ore de religie pentru copii, întâlniri cu tinerii, cu familiile, pelerinaje la mânăstirile din ţara noastră şi de la Locurile Sfinte. În septembrie anul acesta va avea loc la Cluj o mare adunare a tinerilor din Patriarhia Română, la care m-aş bucura să participe cât mai mulţi tineri şi din Mitropolia noastră.

Mulţumindu-vă tuturor pentru angajarea în viaţa de parohie şi pentru susţinerea proiectelor de construcţii şi înfrumuseţări de biserici, ca şi a proiectului: „Burse pentru copii săraci din Moldova” şi dorindu-vă să petreceţi Sfintele Sărbători ale Învierii Domnului cu pace şi bucurie, chem binecuvântarea Domnului peste voi toţi, părinţi şi copii, tineri şi vârstnici şi vă asigur de rugăciunea mea stăruitoare către Hristos Domnul, cel înviat din morţi, a Căruia fie slava, cinstea şi închinăciunea în veci!

Hristos a înviat!  

+Mitropolitul Serafim   

Foto: https://amfianegrut.wordpress.com

Dragostea nu cade niciodată (6)

Binefacerile Ascultării

Hristos a înviat!
Biserica și viața creștină sunt întemeiate pe Ascultare. Iar Ascultarea vine tot din iubire.  Așa cum atunci când iubești o persoană lumească încerci să faci voia ei, iar nu pe a ta, atunci când îl iubești pe Dumnezeu cauți să faci voi Lui și să lași la o parte ce ai avea tu plăcere să faci.

În ascultarea absolută, monahală, voia omului e tăiată cu totul, iar el se micșorează pe sine până într-atât încât, recunoscându-se nevrednic să afle Voia Lui Dumnezeu, se încredințează cu totul duhovnicului și starețului său, prin care acceptă că i se descoperă Voința Cerească.

După cuvântul Domnului, care spune că aceia care vor să fie mai mari între noi trebuie să fie mai smeriți decât toți, cei care au ajuns pe această treaptă a lepădării depline de sine au devenit conducătorii Bisericii Lui Hristos.

Sunt multe cuvintele Domnului care îndeamnă la ascultare. „Eu nu fac voia Mea”, ne spune Mântuitorul, „ci voia Celui care M-a trimis”. Desigur, Mântuitorul știa direct, nemijlocit, Voia Tatălui Ceresc. Noi nu o știm, așa că suntem nevoiți să ascultăm de oameni, oameni care pot uneori să greșească, anume pentru că nici ei nu văd pe deplin care e Voia Lui Dumnezeu. Ce se întâmplă dacă ei greșesc? Dacă ne îndeamnă la păcat, ne rupem de ei, pentru că ascultarea se face până la păcat. (Și e vorba de un păcat clar, identificabil.) Dacă ne îndeamnă pe un drum greșit, fără ca să fie evident un drum al păcatului, noi nu greșim cu nimic. Ascultarea își primește plata, indiferent de greșeala preotului de care am ascultat. Acela răspunde pentru greșeala sa, iar noi primim răsplată pentru ascultare.

Preoții au fost investiți de Dumnezeu, prin Sfinții Apostoli, cu o putere uriașă, puterea de a ierta păcatele oamenilor și puterea de a lega și dezlega orice.

Această putere a fost folosită. Așa au apărut canoanele apostolice, pe care e întemeiată Biserica. Câți dintre noi cunosc aceste canoane? Unora li se pot părea „depășite”, „istoricizate”, dar ele sunt legături de nedezlegat, pe pământ și în Cer.

Mergând înapoi pe linia timpului, cu Porunca Iubirii în inimă, cu făclia Ascultării într-o mână și cu harta canoanelor în cealaltă, vom descoperi exact cine, unde și cu ce a greșit. Și nu vom amesteca lucrurile și momentele istorice.

Trebuie doar văzut cine de cine trebuia să asculte. În unele împrejurări e greu de spus. De exemplu, în furia anului 1054, an în care un cardinal (mitropolit, cum ar veni) declară caterisit un patriarh, în numele unui papă mort, iar un patriarh declară caterisit un papă (patriarh ecumenic)… mort. A fost un moment de nebunie.

Ce au schimbat catolicii în anul 589 („Filioque”) sau în secolul XIX sunt alte discuții.

Dacă mai e sau nu Duh Sfânt la catolici, eu nu știu. Am căutat să aflu, dar am fost oprit de duhovnicul meu de atunci. Eu am făcut ascultare. Dacă ei mai au Duh Sfânt, iar eu ar fi trebuit să mărturisesc asta, va răspunde duhovnicul. Dacă vrea cineva să verifice dacă apusenii mai au Har sau nu, nu va putea afla asta de pe internet sau din cărți. Va trebui să stea într-o mănăstire a lor, să se roage împreună cu ei și să vadă ce se întâmplă. Dacă obține, pentru asta, dezlegare de la duhovnicului său, firește. Dacă nu, să nu îi cerceteze, dar nici să nu-i vorbească, pentru că nici măcar nu a încercat să-i cunoască.

E adevărat, sunt argumente împotriva lor: că au pus mâna pe armă, că au căutat puterea pământeană, că nu mai fac botezul prin afundare, că au devenit formaliști și raționaliști, dar ca să facem o afirmație tranșantă ar trebui, cred, să cercetăm chestiunea foarte atent, din frica de a nu păcătui față de Duhul Sfânt.

Că nici noi nu prea mai ținem canoanele apostolice. Potrivit unuia dintre acestea, creștinul care părăsește slujba înainte de sfârșitul ei trebuie afurisit. Nu vi s-a întâmplat niciodată să faceți asta? (Mie da, Dumnezeu să mă ierte!)

De ce insist atât cu aceste discuții „filo-catolice”? Pentru că va începe o nebunie, iar Biserica se va rupe încă o dată. În primul rând din necunoaștere, în al doilea rând din neînțelegerea și nerespectarea principiului ascultării. Și nebunia va începe curând…

Eu sunt doar un sărman frate începător și nu știu care e adevărul în privința catolicilor. Dar știu că a ieși în afara Bisericii Ortodoxe, atâta vreme cât în ea mai e Duh Sfânt, poate să înseamne a întoarce spatele Duhului Sfânt. Iar păcatul împotriva Duhului Sfânt, ne-a spus Mântuitorul, nu se iartă…

Iar față de catolici trebuie să avem iubire. Ura paranoică pe care le-o arată zeloții și stiliștii (dar și sectarii), ură pe care cei dintâi nu le-o arată și sectarilor (un fenomen foarte interesant), nu e de la Dumnezeu.

O veste personală

Tatăl meu pământesc, Nicolae, a murit aseară, în jurul orei 23. Nu era un creștin practicant, așa că nu știu ce șanse are în fața Mântuitorului. A fost spovedit și împărtășit cu două săptămâni înainte de moarte. Pomeniți-l și pe el, vă rog.

Dragostea nu cade niciodată (5)

Urmare de la: 4. Cum Îi arătăm Lui Dumnezeu că Îl iubim?

Cum o să scriu eu despre Iubirea Aproapelui?

Fraților, s-a întâmplat ceva care a dat peste cap programul acestei desfășurări de gânduri. Voi lăsa Ascultarea pentru ultimul episod al ei, pe care îl voi publica mâine, și mă voi întoarce azi la Iubirea Aproapelui – anume pentru că Dumnezeu mi-a arătat mica mea măsură în practicarea acesteia.

Din păcate, noaptea de ieri spre azi, joi spre vineri, a fost una care mi-a arătat neputința mea groaznică de a iubi. De ce am mai scris atunci toate acestea. Taică-miu, care e semiparalizat în urma unui accident vascular cerebral, a făcut o criză hepato-biliară și am fost nevoiți să chemăm salvarea. Pe la ora 22.30 am ajuns la secția de urgența a Spitalului Județean. M-am rugat un pic pentru el, dar rugăciunea mea a fost prefăcută, pentru că în mintea mea măcinam o mulțime de mustrări la adresa maică-mii, care nu i-a dat mâncare de post, cum îi cerusem, nici măcar în Săptămâna Patimilor, și care îi face regimul alimentar și medicamentația mai mult după capul ei… Sau așa mi se pare mie. Dar eu nu îmi iubesc îndeajuns nici măcar părinți…

Plecând de la spital, pe la ora 00.30, am fost oprit de un echipaj de poliție, pe Calea Zizinului din Brașov. Erau, de fapt, două echipaje, care blocaseră ambele sensuri de circulație și opreau cam tot, cel puțin până am ajuns eu.

M-au oprit și nu au vrut să înțeleagă situația mea, lucru care mi-a pricinuit o altă „criză de neiubire”, dacă aș putea spune așa, la adresa lor. Sigur că e un pic neomonesc să îi dai unui om care l-a dus pe taică-su la spital, cu salvarea, și circulă perfect regulamentar, o amendă de o mie de lei, pentru că i-a expirat asigurarea, și să îi mai și iei numerele de pe mașină, ca să nu mai poată circula, din marea grijă pe care i-o poartă statul (să nu cumva să lovească altă mașină și să nu aibă cum plăti)… 

Dar și reacția mea a fost neomenească. I-am întrebat pe polițiști, la un moment dat, dacă cred în Dumnezeu, iar când mi-au spus „hai să nu ne băgăm în discuții din astea”, le-am răspuns „Ba hai să ne băgăm. Că vom mai avea discuția asta cândva. Și va fi foarte scurtă.” Adică, de fapt, ce am făcut?… Profitând de faptul că barba și ocupația îmi dau o înfățișare și o aparență mai creștine decât a lor, i-am amenințat că or să ajungă și ei, Dincolo, să depindă de mine, iar eu nu îi voi ierta… Doamne ferește! Vă dați seama ce am făcut eu în Vinerea Mare împotriva aproapelui meu? Firește că dacă aceia vor ajunge să depindă de mărturia mea, eu va trebui să încerc să-i iert…

Dar, în focul evenimentelor, am fost destul de coroziv în fața acelor polițiști:  nu le-am semnat procesul verbal, iar când mi-au cerut să dau jos numerele de pe mașină, le-am spus să le dea ei. Dar nu îmi pare rău pentru acestea, că erau destul de „bățoși” și ei, ci pentru acea amenințare. Cine sunt eu ca să le spun altor oameni, cât de păcătoși nu ar fi ei, că Dumnezeu mă va pune judecător peste ei?

Mai așteptați și altceva în privința „iubirii aproapelui”? Ceva gânduri înălțătoare? De la mine? Doamne ferește!

Dragostea nu cade niciodată (4)

Urmare de la: 3. Cel mai mare păcat al lumii contemporane

Cum Îi arătăm Lui Dumnezeu că Îl iubim?

Dar cum Îi arătăm Creatorului nostru iubirea pe care o avem pentru El? Sau cum încercăm să îi cucerim iubirea?

Exact așa cum facem și cu oamenii pe care îi iubim: apropiindu-ne de ei și vorbindu-le. Față de oameni asta pare destul de simplu, chiar dacă de multe ori nu e, dar față de Dumnezeu, „Cel Nevăzut, înconjurat de îngeri”, cum e?

Apropierea de și dialogul cu Dumnezeu se face prin rugăciune. Aceasta e arma secretă pe care ne-a lăsat-o experiența veacurilor de Credință. Profetul Ilie avea o rugăciune atât de puternică, încât l-a convins pe Dumnezeu să „închidă cerurile”, să nu mai lase să cadă nicio picătură de apă asupra Israelului vreme de trei ani… Vă imaginați cât de mult Îl iubea Sfântul Ilie pe Dumnezeu?

Așa cum iubirea unei persoane fizice nu e posibilă fără comunicare cu acea persoană, pentru că „ochii care nu se văd se uită”, nici iubirea de Dumnezeu nu e posibilă fără Rugăciune. „Rugați-vă neîncetat!”, ne-a îndemnat Sfântul Pavel, iar veacurile de experiență a celor ieșiți din lume au șlefuit atât acest îndemn, încât din el a ieșit nestemata rugăciunii inimii. Mai apoi a apărut „Bogorodicinaia”. Prima formă a Rugăciunii Inimii, „Doamne, grăbește de-mi ajută!”, e atestată în scrierile Sfântului Ioan Cassian (360-435). Iar practicarea Bogorodicinei e atestată în secolul VII. Practicarea celor două rugăciuni pleacă de la îndemnul Sfântului Pavel. Acestea sunt spuse repetat, prima cât de mult se poate, a doua de o sută cincizeci de ori pe zi, pe respirație, adică o parte a rugăciunii pe inspirație, o altă parte pe expirație, până când rugăciunea, se zice, se spune singură în inima omului. Adică până când rugăciunea devine una cu ființa lui.

Tot legat de această nevoie a adâncirii rugăciunii în ființa omului a apărut practica metaniilor. Aceste sunt însoțite de rugăciunea inimii, pe respirație, iar lucrul cu adevărat minunat e că aceia care încep să practice această tehnică de închinare descoperă singuri cum trebuie ea făcută. (Știu un om care, la începuturile întoarcerii sale către Dumnezeu, când simțea că a greșit cu ceva, făcea îndată 30 de metanii și spunea de trei ori Psalmul 30, fără să fi citit undeva despre asta. Când a ajuns la duhovnicul său, acela i-a explicat că aceasta e chiar practica monahală obișnuită în astfel de situații, când simți că ai greșit cu ceva, dar nu ai duhovnicul aproape, ca să te poți spovedi…)

Din câte cred eu, din citite, aventura isihastă nu trebuie pornită brusc, nebunește. E bine să se meargă după o rânduială progresivă. De pildă: anul acesta fac treizeci de metanii pe zi, zece dimineața, zece seara și zece înainte de culcare. Anul următor fac șaizeci de metanii pe zi, de trei ori câte douăzeci. Peste încă un an fac nouăzeci, de trei ori câte treizeci. Așa fel că în zece ani ajung la o rânduială călugărească.

La fel și Rugăciunea Inimii – „Doamne,” (înainte de inspirație), „Iisuse Hristoase, Fiul Lui Dumnezeu” (pe inspirație), „miluește-ne pe noi” sau „miluește-mă pe mine, păcătosul” (pe expirație) – o spunem vreme de un an de o sută de ori pe zi, apoi, în anul următor, de două sute de ori și tot așa, cu pași mici, până ajungem la o măsură cu adevărat duhovnicească. (Eu spun altă rugăciune repetitivă.)

„Rugăciunea e piatra de încercare a tuturor lucrurilor.” Așa a spus Părintele Teofil Pârâian, ucenic într-ale Rugăciunii Inimii al Părintelui Arsenie Boca, marele nostru sfânt. Ce vrea să spună Părintele Teofil prin aceasta? Că orice neliniște am avea, orice decizie ar trebui să luăm sau orice gânduri ne-ar bântui, trebuie să le supunem focului rugăciunii. Și trebuie să facem asta, după cum spunea Sfântul Siluan Athonitul, în cartea pe care am mai menționat-o, anume pentru că Voia Lui Dumnezeu e, pentru noi, ființe păcătoase, greu de deslușit. Sfântul Siluan inventase și o tactică de spovedanie de aflare a Voii Lui Dumnezeu. Iată cum proceda sfântul: se ruga ca prin duhovnicul său să i se descopere Voia Lui Dumnezeu. Apoi se ducea la duhovnic și îi prezenta, în cât mai puține cuvinte, fără detalii, neliniștea sa. Apoi asculta primul cuvânt al duhovnicului și îl primea ca fiind Voia Lui Dumnezeu. Îl accepta așa cum venise, fără să îl discute, chiar dacă era în contradicție cu așteptările sale. Și cuvântul acela chiar se dovedea a fi Voia Lui Dumnezeu.

Dar despre asta voi vorbi mâine, într-un capitol dedicat liantului Bisericii noastre, născut și el din Iubire: Ascultarea.

Fruct al iubirii de Dumnezeu, comunicarea cu Creatorul nostru este cea mai mare dintre faptele bune, cea mai importantă dintre acțiunile la care ne împinge cea mai mare dintre virtuți: Iubirea. Rugăciunea este „maică și împărăteasă peste toate faptele bune”, cum ne-a învățat Părintele Cleopa, pentru că ea nu este o faptă bună finită, cu un sfârșit clar, ci una care dă naștere și altor fapte bune, ale celui care se roagă sau ale celor pe care îi pomenește în rugăciunile sale.

Dar de ce au ales sfinții să practice astfel de rugăciuni simple și scurte, când sunt atâtea rugăciuni elaborate, de pagini întregi, somptuoase, pline de metafore?

Pentru că rugăciunea, ca să fie împlinită, are nevoie de niște condiții, între care cea mai importantă este curățenia. Când omul începe să se roage… „intră fulgii”, cum spune Părintele Ioan de la Sihăstria Rarăului. Adică în mintea lui încep să curgă felurite gânduri, amintiri, imagini care nu au nicio legătură cu rugăciunea. Aceasta este lucrarea celui potrivnic. Și atunci, o rugăciune simplă, ușor de reținut și de spus îl ajută mult pe rugător în încercarea sa de a-și păstra mintea curată și îndreptată spre Dumnezeu sau spre Măicuța Domnului. Pe când o rugăciune „stufoasă” nu ar face decât să îi dea și mai mult de furcă minții sale, cu noi și noi prilejuri de poticneală, venite chiar din forma acelei rugăciuni sau din neînțelegerea ei.

Să îi spui Lui Dumnezeu cuvinte goale e ceva cu mult mai îngrozitor decât să îi spui unei persoane pe care o iubești lucruri fără noimă. Iar o rugăciune scurtă și simplă, repetată mereu, are mai multe șanse de a nu cădea, măcar uneori, în acest pericol al vorbirii deșarte.

Trebuie să avem grijă cum ne prezentăm în fața Lui Dumnezeu. Nouă ne-ar place ca persoana iubită să vină în fața noastră cu mintea împrăștiată, trăgând cu un ochi pe fereastră, și să ne spună vorbe tărăgănate, care se vede că nu acoperă niciun adevăr?

Dar nu ne place nici să se ascundă în camera ei și să nu ne mai vorbească niciodată…

Trebuie să vorbim cât mai mult, cât mai des și cât mai sincer cu Dumnezeu, așa că o soluție ar fi să cerem binecuvântare de la Duhovnic să facem prin rotație rugăciunile repetitive. Când simțim că una devine rutină, începem alta.

Iată câteva dintre ele, în afară de Rugăciunea Inimii, prezentată mai sus: „Preasfântă născătoare de Dumnezeu, mântuiește-ne pe noi!” (se spune și pe respirație), „Născătoare de Dumnezeu, Fecioară, bucură-te! Ceea ce ești plină de har, Marie, Domnul este cu tine. Binecuvântată ești tu între femei și binecuvântat este rodul trupului tău, că ai născut pe Mântuitorul sufletelor noastre.” (Bogorodicinaia. Eu prefer traducerea/varianta așa-zis catolică, pentru că e mai potrivită limbii române și se spune mai ușor: „Bucură-te, Marie, cea plină de har, Domnul este cu tine! Binecuvântată ești tu între femei și binecuvântat este rodul trupului tău, Iisus! Sfântă Marie, Măicuța Lui Dumnezeu, roagă-te pentru noi, păcătoșii, acum și în ceasul morții noastre. Amin.”) „Doamne, întoarce la bunătate și la rugăciune și în Căile Tale pe toți vrăjmașii mei, pe toți binefăcătorii mei și pe toți cei dragi mie.” (Rugăciune a Părintelui Gherontie Puiu).

Dacă una aduce roade și reușim să o spunem curat, nu o mai lăsăm. Dacă nu, le spunem prin rotație, așa încât fiecare să-și facă lucrarea. Și mai putem adăuga noi altele, pentru că, din cea mai simplă rugăciune „Doamne, miluește!”, dar și din cea mai simplă situație de viață a noastră, putem extrage o mulțime de rugăciuni.

Partea frumoasă la o rugăciune repetitivă e că ea îndeamnă tot la Iubire. Pentru că ne-ar fi rușine să îi spunem Lui Dumnezeu de o mie de ori pe zi că vrem o mașină sau să ne scape de vecini… Așa că ne întoarcem spre ce e esențial și, încetul cu încetul, începem să ne rugăm pentru toți.

De ce este atât de importantă rugăciunea (în această discuție despre Iubire)? Vă voi răspunde cu o întrebare retorică: Cine Îl iubește cel mai mult pe Dumnezeu? Nu acela care vorbește cel mai mult cu El? Nu acela care Îl caută cel mai des? Așadar, alături de împlinirea Poruncii Iubirii, și venind din ea, rugăciunea este chiar măsura și forma iubirii noastre de Dumnezeu. Pentru că pe Dumnezeu nu Îl putem iubi „teoretic”…

Continuare la: 5. Cum o să scriu eu despre Iubirea Aproapelui?

Dragostea nu cade niciodată (3)

Urmare de la: 2. „Iubește” cu adevărat „și fă ce vrei”

Cel mai mare păcat al lumii contemporane

Toate păcatele lumii de azi și toate încercările prin care trecem acum au la origine încălcarea Poruncii Mântuitorului, care este Porunca Iubirii.

Dacă ar exista iubire pentru Dumnezeu, oamenii nu ar mai cuteza să lipsească de la slujbele Bisericii sau de la spovedanie și ar vedea Biserica așa cum e, ca adunare omenească investită de Dumnezeu cu puterea de a lega și a dezlega orice.

Dacă ar exista iubire pentru Dumnezeu, nu ar mai fi desfrâu generalizat și public, iar păcatele împotriva firii nu le-ar mai fi prezentate copiilor, în școli, ca fiind ceva firesc. Nu ar mai fi, pentru că oamenii, din iubire, ar cunoaște poruncile Domnului (înscrise și în inimile lor, dar repede șterse de acolo prin păcat) și ar ști ce s-a întâmplat când ele au fost încălcate…

Dacă ar exista iubire pentru Dumnezeu și aproapele, nu ar mai fi pruncucideri, pentru că omul ar înțelege că a omorî pruncii în pântecele mamelor lor e ceva de-a dreptul abominabil.

Dacă ar exista iubire pentru Dumnezeu și aproapele nu ar mai fi cipuri, pentru că oamenii ar înțelege că e nefiresc să cauți să îi iei omului darul libertății, făcut lui de către Dumnezeu, și s-ar teme de putința de a se împlini cuvintele Apocalipsei.

Dacă ar exista iubire pentru Dumnezeu și pentru aproapele, ecumenismul nu ar fi un curent masonic, venit dintr-o dorință de control dement al umanității, ci ar fi o tendință firească, izvorâtă din ultima rugăciune știută a Mântuitorului – ca „toți să fie una”.

Și atunci fie statul și societatea ar fi altele, fie creștinii s-ar despărți, cu hotărâre, de acestea, după îndemnul Sfântului Pavel: „Ieșiți dintre ei și vă deosebiți și de ce este necurat să nu vă atingeți”. Și s-ar uni între ei, în Adevăr, iar nu în minciună.

Prin iubire, toate cele care ni se par acum de nedezlegat, s-ar dezlega. De ce numește Sfântul Apostol Pavel iubirea: „o cale care le întrece pe toate”? Și de ce ne atenționează, oare, în privința limitelor cunoașterii noastre, chiar și a celei duhovnicești, și ne îndeamnă să urmăm iubirii: „Pentru că în parte cunoaştem şi în parte proorocim, dar când va veni ceea ce e desăvârşit, atunci ceea ce este în parte se va desfiinţa” ?

Și iată cum se încheie capitolul 13 al primei scrisori către corinteni a Sfântului Pavel: „Şi acum rămân acestea trei: credinţa, nădejdea şi dragostea. Iar mai mare dintre acestea este dragostea.” Ce înseamnă asta? Ce înseamnă „acum”? Acum nu este moment temporal, ci moment logic, al discursului: Acum, după ce v-am învățat să nu vă încredeți pe deplin în cunoașterea omenească, și nici măcar în cea duhovnicească, după ce v-am arătat că daruruile duhovnicești (cu care începe capitolul 12 al epistolei), pe care le lăudăm îndeobște, sunt nedesăvârșite, ce rămâne sigur? Pe ce ne bazăm cu certitudine?

Și iată pe ce ne bazăm, iată ce avem nestricăcios: credința, speranța și iubirea. Iar mai mare dintre toate este iubirea…

Iertați-mă, pentru a pune început bun acestei discuții despre Adevărata Iubire a trebuit să fac această mică dizertație „teologică” asupra capitolului 13 din epistola menționată, la care voi mai reveni.

Lupta anticip nu este mântuitoare prin sine. Trebuie să o purtăm, dar ea mântuiește doar în caz de mucenicie creștină. Și în ea trebuie să existe iubire, compătimire pentru neputința celor care lucrează în sistem și a celor orbi sufletește.

Antiecumenismul nu este mântuitor prin sine. Trebuie să veghem să nu se facă o unire în numele celui rău. Trebuie să veghem să nu ne unim cu așa-zise biserici care să ne distrugă credința. Dar crede cineva cu adevărat că ne vom uni noi vreodată, dacă ne păstrăm Iubirea, cu unii care au desfințat mănăstirile și nu mărturisesc sfințenia Fecioarei Maria (din lipsă de Iubire și înțelegere duhovnicească)? Sau cu unii care își întemeiază credința pe rațiune lumească (la fel)?

Adică, e problema aceasta, indiferent de ce își doresc masonii, o problemă reală? Nu mai e Duh Sfânt în Biserica noastră? Eu Îl simt, de multe ori. Și mi s-a arătat puterea binecuvântării unui ierarh, IPS Serafim al Germaniei, de două ori, în chip minunat. Iar puterea ascultării de duhovnic de multe ori. Și chiar un teolog care a plecat recent la stiliști a mărturisit cândva că, având duhovnic pe un ierarh al Arhiepiscopiei Bucureștiului, lucrarea lui aproape că se făcea singură, iar ascultarea aceasta se dovedea minunată. L-a părăsit pe acel duhovnic pentru că „e ecumenist” și iată unde a ajuns… la sectari. Dacă ar fi avut un strop de iubire, dacă ar fi înțeles minunea ascultării pe care o făcea așa cum se cuvine, nu ar fi căzut. A ieși din Biserică e un păcat foarte grav, care înseamnă a întoarce spatele Duhului Sfânt.

Mântuirea vine pe o singură cale: ținerea poruncii Mântuitorului, poruncă de iubire a Lui Dumnezeu și de iubire a aproapelui. Cine nu crede asta, să recitească Evanghelia. Iar cea mai gravă boală a sufletelor noastre este lipsa iubirii, adică încălcarea acestei Porunci. Din viață fără iubire, din așa-zise „teologii” fără iubire, din gânduri fără iubire ni se trag toate…

Și cum căutăm să îndreptăm relele acestea care ne vin din neiubire? Tot fără iubire?

Continuare la: 4. Cum Îi arătăm Lui Dumnezeu că Îl iubim?

„Dragostea nu cade niciodată” (2)

Urmare de la: 1. Iubirea înseamnă îndurerare

„Iubește” cu adevărat „și fă ce vrei!”

Care e sensul acestei vorbe a Sfântului Pavel pe care o auzim de fiecare dată la slujba Sfântului Maslu? Ce înseamnă „dragostea nu cade niciodată”? Înțelesul este simplu și trebuie legat de un alt cuvânt al Sfântului Apostol Pavel (de fapt, al Fericitului Augustin, mi se șoptește): „Iubește și fă ce vrei!” Pe scurt, dacă în inima ta există iubire pentru Dumnezeu și pentru aproapele, iubire adevărată, nefățarnică, după porunca Domnului Hristos, atunci tu nu vei cădea din Calea Mântuirii.

Dar eu nu știam ce înseamnă această iubire adevărată, autentică, așa că a căutat să îmi arate Părintele Arsenie Boca. Eram la Sfântul Părinte la mormânt și am avut un gând cu totul nepotrivit, iar atunci o voce domoală mi-a șoptit în minte:  „Gândul acesta nu vine din lacrimi”. Așa am ajuns la ceea ce am scris în „Iubirea înseamnă îndurerare”.

Nu vorbesc din proprie experiență, ci „din citite”, pentru că despre această iubire îndurerată au vorbit mai mulți sfinți. Așadar, și iertați că mă repet, „Iubirea nu cade niciodată” și „Iubește și fă ce vrei” înseamnă unul și același lucru: cel care face poruncile Domnului Hristos, de iubire curată către Dumnezeu și iubire adevărată către aproapele, nu are cum să rătăcească. Acela nu va cădea din Calea Mântuirii!

Continuare la: 3. Lipsa de iubire – cel mai mare păcat al lumii contemporane

„Dragostea nu cade niciodată” (1)

Pentru Mihai-Andrei Aldea,
preotul vulcanic
pe care l-am necăjit cândva

Iubirea înseamnă îndurerare…

Frumos și poetic spune Părintele Baștovoi în titlul unei cărți a Sfinției Sale: „A iubi înseamnă a ierta”. Frumos și poetic, dar afirmația Părintelui Savatie acoperă doar o parte a realității. Sau preschimbă realitatea în poezie. Dacă ar fi vrut să fie exact, ar fi spus cam așa: „Unul dintre roadele iubirii este iertarea”. Dar ce fel de titlul ar mai fi fost și acesta?

Dar nu caut să schimb titlul acelei cărți… Din păcate, dincolo de licența poetică a dragului nostru Savatie, lumea de azi chiar face o confuzie mare în încercarea de a înțelege și a explica iubirea. Din punctul lumesc de vedere, răspândit azi mai mult ca oricând între oameni, iubirea e o formă a plăcerii. Un cozonac gustos sau un chip „plăcut” sunt ambele menite, în viziunea celor care împărtășesc acest punct de vedere (dar nu de… orbire?), să potolească foamea și setea de plăcere a cuiva. Și nu mă refer neapărat la dorințele trupești, care apar mai ales la băieți, ci și la plăcerea aparent mai nepăcătoasă, mai „vaporoasă”, a fetelor, de „a fi cu” / alături de acest chip… „plăcut”.

Dar, după ce pun la baza vieții lor această plăcere, această falsă iubire, tinerii se trezesc cu un mare gol în inimă. Cozonacul s-a stricat, iar ei îl aruncă la coș și caută altul. Și așa ajung să schimbe „iubirile” ca pe cămăși. Doar că acestea nu sunt iubiri, ci plăceri, plăceri care amăgesc adevăratele nevoi ale inimii omului.

Dar cum e iubirea, atunci? Iubirea înseamnă co(m)pătimire, împreună pătimire. Omul, după căderea din Rai, e vrednic de plâns, iar iubirea înseamnă chiar să îl plângi pe acela de care te simți atras și să te simți atras de el anume pentru asta, pentru că îți oferă această plângere a inimii, această împreună pătimire. Și ai și de ce să îl plângi, măcar pentru că în orice clipă i se poate întâmpla ceva rău. Și pentru că se poate întâmpla să nu se mântuiască… Și atunci, cel care iubește spune așa: „Doamne, fă să nu li se întâmple nimic rău soției mele și copiilor mei și tuturor celor dragi mie, ai milă de ei și fă să meargă pe drumul mântuirii. Ai milă de părinții mei și fă să se trezească la Lumina Ta măcar acum, în al doisprezecelea ceas…” Și tot așa.

Și aceasta este iubirea, iubirea adevărată, înveșmântată în faldurile cenușii ale suferinței. Ea poate atinge forme paroxistice, nebunești: „Își va găsi loc de parcare inima mea? Mai bine îi trimit un SMS să îi spun unde poate afla.”, „Are iubita mea cu ce să meargă acasă? Să mă duc după ea…” și tot așa, mai ales atunci când uităm de Dumnezeu. Dar dacă îi punem pe cei dragi ai noștri în grija Lui Dumnezeu, în durere apare și o undă de alinare.

Suferință, împreună pătimire, durere, aceasta e iubirea adevărată. Dar cine ar alege așa ceva în locul plăcerii? Cine ar bea ceai fără zahăr în loc să bea bere? Sau cine ar mânca pesmeți în loc de înghețată? Doar cei care au Credință și înțeleg viața aceasta în adevărata ei dimensiune, aceea de probă pentru Adevărata Viață, Viața cea Nesfârșită. În acea viață vor fi plăceri mult mai mari decât „berea” și „înghețata” de aici. Și altfel de plăceri, nepătimașe, curate.

Iubirea înseamnă durere, iar a iubi, mai întâi timid, pe cei din jurul tău, cultivându-ți împreună pătimirea cu ei, duce, încetul cu încetul, la a împreună pătimi cu toată lumea și la a ierta. Toți oamenii sunt vrednici de plâns, așa că Părintele Savatie are dreptate: a iubi duce la a ierta.

Dar această iubire adevărată, îndurerată, duce și la alte lucruri, între care cel mai important este mântuirea. Iubirea îndurerată este condiția de bază a mântuirii, adevărata urmare a Domnului Hristos. Sfântul Siluan Athonitul a fost învrednicit de Dumnezeu să vadă o dată, o singură dată, preț de câteva clipe, Chipul Mântuitorului și iubirea îndurerată uriașă întipărită în privirea Sa, iar această iubire îndurerată, această privire greu de suportat i-a fost călăuză pentru toată viața sa.

„Dumnezeu a suferit și suferă pentru noi, iar noi să nu suferim împreună cu El?”, se va fi întrebat Sfântul. Și cam asta ar trebui să facem în săptămâna care vine și noi, dacă reușim să ne învingem ispitele… Să iubim, să iubim cu durere, să împreună pătimim cu Mântuitorul nostru, Care Și-a dat viața pentru noi. Dincolo de aparențe, începe o săptămână a Iubirii. Creatorul nostru ne-a iubit atât de mult încât L-a lăsat pe cruce pe Fiul Său, Cel unul născut, pentru salvarea noastră.

Continuare la: 2. „Iubește” cu adevărat „și fă ce vrei”!.

În lume sunt peste 20.000 de arme nucleare…

La nivelul anului 1945, o bombă atomică putea să radă de pe fața pământului un oraș de dimensiune medie și să omoare instantaneu o sută de mii de oameni.

În anul 1965, în cadrul unui program de „folosire pașnică a armelor nucleare”, pe teritoriul actualului Kazakstan, sovieticii au făcut, prin detonarea unei mine atomice, o gaură în scoarța terestră cu un diametru de 408 metri și o adâncime de 100 de metri. Lacul Chagan, rezultatul acestui „experiment”, este încă radioactiv și a fost poreclit „lacul atomic”.

La 25.000 de arme atomice prezente pe pământ, ne putem imagina că vremea când se va apăsa (din nou) pe un buton roșu nu e departe. Doar o zecime din ele dacă ar fi folosite într-un război, s-ar cauza distrugeri uriașe, de neimaginat în urmă cu câteva zeci de ani. În clipa de față un război mondial se poate încheia într-o noapte și poate duce la dispariția unei majorități dintre locuitorii lumii. Așa că profețiile în privința unui război în care vor pieri două treimi dintre oameni (sau dintre turci / sau dintre musulmani) sunt astăzi foarte pertinente…

Pe prima hartă de mai jos vedeți ce state au arme nucleare. (Studiind harta veți înțelege de ce profeția Părintelui Paisie Aghioritul, conform căreia viitorul război mondial va avea „epicentrul”, măcar la început, pe teritoriul Turciei, are suport logic.)

  • Rusia are 14.000 de arme nucleare, dintre care 5.200 așezate în „structura de apărare”, iar celelalte „stocate în vederea distrugerii”.
  • Statele Unite au 10.500 de arme nucleare, dintre care 4.100 „desfășurate”, iar celelalte „stocate”.
  • Franța are
    Continuarea

O vreme de Săptămâna Mare…

NOU (6 aprilie 2015): Observam, în articolul de mai jos, că Dumnezeu vrea să îi trezească și pe catolici. Dar iată că acum se vădește că și noi avem nevoie de semne și minuni, așa că, la Brașov cel puțin, a început o săptămână mohorâtă, cu o lapoviță intensă, urmată de o ninsoare viforoasă, cu ceață și zăpezi, care ne dovedește că și Dumnezeu participă la amintirea suferințelor și jertfei Fiului Său. După acest început de săptămână, cred că Vinerea Mare și Duminica noastră vor fi mai ceva decât cele ale catolicilor.

ȘI MAI NOU (10 Aprilie 2015): Previziunile mele nu s-au adeverit, iar vremea din această Săptămână a Patimilor ortodoxă s-a dovedit una foarte frumoasă, cel puțin la Brașov (dar se pare că în toată Europa)… Se poate și ca vremea închisă care a fost vineri și luni, 3 și 6 aprilie (Vinerea Mare la catolici și Lunea Mare la noi), să fi fost, de fapt, un avertisment pentru catolici. 

Dacă m-ar fi pus cineva să aleg o vreme pentru o Vinere Mare, aș fi ales exact vremea care a fost ieri, 3 Aprilie 2015, la Brașov. Ninsoare abundentă și un viscol tăios și înghețat, care spulbera păturile de zăpadă așternute pe câmp.

Dar, cum poate că știți, nu la noi, ci la catolici a fost Vinerea Mare. Cum pe aici nu prea sunt greco-catolici, e clar că „destinatarii” acestei întâmplări neobișnuite, a acestei zile viforoase de iarnă în aprilie, nu suntem noi, ci secuii, ale căror sate încep la cinsprezece kilometri de Brașov.

Iar ca explicații posibile mă gândesc la două: fie, cel mai probabil, s-au îndepărtat de Dumnezeu, iar El, în marea Sa iubire pentru oameni, caută să-i aducă la sine cu orice preț, așa că face minuni mari ca să deschidă ochii inimilor lor; fie sunt, în potriva așteptărilor noastre, un neam vrednic și credincios, iar Dumnezeu le răsplătește credința.

Nu e prima dată când observ concordanța dintre anumite sărbători și vreme. Ea poate fi văzută, de fapt, la scară mai mică, în fiecare săptămână, în fiecare vineri și în fiecare Duminică.

Iar dacă în noaptea de sâmbătă spre Duminică și Duminică dimineață vremea va fi deosebit de frumoasă, am putea spune că minunea s-a desăvârșit. (Nou: iar sâmbătă noaptea vremea se potolește și iese pe cer o lună mare, deosebit de frumoasă.)

Știu că mulți ultraortodocși vor scoate kalașnikoavele la mine Continuarea

Cum mi-a ridicat Dumnezeu două griji

În dorința mea de a pleca la mănăstire, mai aveam două griji lumești (după ce am reușit să trec peste cea provocată de boala tatălui meu, că boli de acuma se vor tot ivi): grupul care a început să se coaguleze în urma taberei pe care am organizat-o la Mănăstirea Paltin și două scenarii de film. Continuarea

Cărțile mele (în format pdf și în format tipărit):

În format pdf, descărcați: Continuarea

Fratele începător – soldatul simplu al Războiului Nevăzut

Fragment adăugat la ultimul capitol din Calea Pelerinului, cel de la Mănăstirea Oașa:

Într-una dintre discuțiile cu părintele stareț, acesta îmi spune, luându-mă prin surprindere, „frate începător”. Abia atunci mă trezesc eu cine sunt, de fapt…

Dar ce este fratele începător într-o mănăstire? 

Cea mai de jos treaptă monahică.

Cândva, când mă mai uitam la televizor, am văzut un film italian pentru copii în care, jucându-se de-a războiul, cu două armate potrivnice, copiii din două cartiere alăturate ajunseseră la rafinamente de organizare, de spionaj și de luptă care te făceau să crezi că asiști la un război real.

Toți copiii își luaseră diferite grade, mai mari sau mai mici, în funcție de sonoritățile numelor acestor grade, de ambițiile lor și de îngăduința comandantului, doar unul singur, din armata protagonistă în film, își luase cel mai umil rol militar, acela de simplu soldat. De fapt, pe el chiar așa îl strigau: „Soldatul simplu Luca”.

Printr-o posibilă logică dumnezeiască, prin conjunctură, care ține de așteptările tainice ale sufletului privitorului, intuite de scenarist, și prin voia scenaristului, soldatul simplu Luca dovedește atâtea calități încât ajunge să fie decorat de comandantul său. Dar el își dovedise calitatea umană de la început, de atunci când alesese acest rol, cel mai umil dintre toate.

„Iar cei care vor să fie conducătorii voștri”, ne-a spus Domnul Hristos, „să fie slujitorii tuturor.”

Ori asta nu se face adăugând mitre și ciucuri la hainele de gală, cum cred poate unii dintre noi, ci chiar slujindu-i pe frații tăi. 

Din acest punct de vedere, fratele începător, soldatul simplu al războiului nevăzut, e un răsfățat al sorții. Mai mult decât un arhiereu, el ilustrează condiția mântuitoare a vieții spre care ne-a îndemnat Domnul Hristos.

Se spune că treapta cea mai de jos a monahismului este și cea mai fericită treaptă a lui. Cei care ajung pe această treaptă se simt, deodată, lipsiți de grijile lumii și așezați într-un loc în care sunt apărați și împinși pe drumul cel bun.

Dar aceasta este și clipa în care apar cu intensitate necazurile și ispitirile necuratului, pentru că, odată înrolat în armata mântuirii, orice suflet este un inamic redutabil al aceluia.

Îmi fac curaj, cum ar veni :) … Doamne ajută!

Un interviu cu poetul Ilie Tudor, tatăl cântărețului Tudor Gheorghe

De citit: legătură.

Drăjan de la Dârja…

Toate teoriile mele în privința originii sârbești a numelui meu de familie (Drăjan) și a unei eventuale descendențe sârbești s-au năruit. Numele Drăjan (fost cândva Dârjan, probabil) vine de la toponimul satului Dârja (jud. Cluj), aflat la 20 de kilometri de satul unde s-a născut taică-miu, Cernuc (jud. Sălaj). (Aceste toponime au, într-adevăr, origine slavă, dar asta ține și de faptul că limba bisericească a României a fost multă vreme slavona.)

Din păcate, cercetările care m-au dus acolo au pornit de la ceva mai complicat – dacă taică-miu a fost botezat greco-catolic sau nu – și m-au aruncat în ceva și mai complicat. Se pare că taică-miu, botezat în decembrie 1947 sau la începutul anului 1948, înainte de revenirea unora dintre preoții greco-catolici la ortodoxie, a fost botezat, de preotul Hossu de la Cernuc, greco-catolic.

Și eu ce fac acum, când e cam pe ducă (semiparalizat, după un atac vascular cerebral)? Îl botez la noi (ceea ce nu știu dacă voi reuși, pentru că nu e prea iubitor de biserică) sau îi aduc un preot greco-catolic să-l spovedească?

„Ce vom face?” și iar „ce vom face?”

Vreme de peste 7400 de ani oamenii nu au avut acte de identitate. Avem acte de identitate de mai puțin de o sută de ani (primele acte s-au eliberat în țara noastră în urma decretului nr. 947 din 24.03.1921).

Cum au trăit oamenii înainte de asta? Cum au supraviețuit?

Cum au trăit oamenii în miile de ani în care nu au existat bani?

Dar cum au trăit aproape 7500 de ani fără asigurări sociale?

Despre actele biometrice și ce se petrece acum în lume ne-au vorbit Continuarea

Dans macabru și contradans

Moartea va veni pe negândite…
În tărâmul morții de pe-acum
să privim aceste oseminte
și, iubind, să le sfințim pe drum.

Dansul omenirii-i dansul morții,
e reversul tristului păcat…
Să vâslim în sus pe apa sorții
ca să ștergem ce am întinat!

Moartea va veni fără de știre
ca un tren dintr-un noptatic hău.
Moartea se învinge prin iubire,
rupând ce-i al tău din ce-i al tău…

Nu priviți cum dansul morții fură
zeci de mii de hoarde de pitici.
Să urmăm a Domnului măsură
ca să scăpăm teferi de aici!

Nu priviți cum cântă fiii morții
celor îmbătați cu apa sorții!

Nu priviți cum bea multă făptură
din găleata cu păcat și ură!

Noi avem Pocalul cu Iubire,
drum care ridică peste fire!

Noi avem un drum știut spre Casă
însemnat de-a Domnului Mireasă!

Catren cu trenă

Ce frumos, ce departe, pe întinderea stelei
pe care trăim se arată puterile Celei
pe care-o iubim, ce ne-arată Jerfa Copilului
în care sperăm, să ne scoată din văile chinului
ca să-I cântăm.

Urmăresc

Fiecare nou articol să fie livrat pe email.

Alături de 169 de alți urmăritori