Cărțile mele (în format pdf și în format tipărit):

În format pdf, descărcați: Continuarea

Fratele începător – soldatul simplu al Războiului Nevăzut

Fragment adăugat la ultimul capitol din Calea Pelerinului, cel de la Mănăstirea Oașa:

Într-una dintre discuțiile cu părintele stareț, acesta îmi spune, luându-mă prin surprindere, „frate începător”. Abia atunci mă trezesc eu cine sunt, de fapt…

Dar ce este fratele începător într-o mănăstire? 

Cea mai de jos treaptă monahică.

Cândva, când mă mai uitam la televizor, am văzut un film italian pentru copii în care, jucându-se de-a războiul, cu două armate potrivnice, copiii din două cartiere alăturate ajunseseră la rafinamente de organizare, de spionaj și de luptă care te făceau să crezi că asiști la un război real.

Toți copiii își luaseră diferite grade, mai mari sau mai mici, în funcție de sonoritățile numelor acestor grade, de ambițiile lor și de îngăduința comandantului, doar unul singur, din armata protagonistă în film, își luase cel mai umil rol militar, acela de simplu soldat. De fapt, pe el chiar așa îl strigau: „Soldatul simplu Luca”.

Printr-o posibilă logică dumnezeiască, prin conjunctură, care ține de așteptările tainice ale sufletului privitorului, intuite de scenarist, și prin voia scenaristului, soldatul simplu Luca dovedește atâtea calități încât ajunge să fie decorat de comandantul său. Dar el își dovedise calitatea umană de la început, de atunci când alesese acest rol, cel mai umil dintre toate.

„Iar cei care vor să fie conducătorii voștri”, ne-a spus Domnul Hristos, „să fie slujitorii tuturor.”

Ori asta nu se face adăugând mitre și ciucuri la hainele de gală, cum cred poate unii dintre noi, ci chiar slujindu-i pe frații tăi. 

Din acest punct de vedere, fratele începător, soldatul simplu al războiului nevăzut, e un răsfățat al sorții. Mai mult decât un arhiereu, el ilustrează condiția mântuitoare a vieții spre care ne-a îndemnat Domnul Hristos.

Se spune că treapta cea mai de jos a monahismului este și cea mai fericită treaptă a lui. Cei care ajung pe această treaptă se simt, deodată, lipsiți de grijile lumii și așezați într-un loc în care sunt apărați și împinși pe drumul cel bun.

Dar aceasta este și clipa în care apar cu intensitate necazurile și ispitirile necuratului, pentru că, odată înrolat în armata mântuirii, orice suflet este un inamic redutabil al aceluia.

Îmi fac curaj, cum ar veni :) … Doamne ajută!

Un interviu cu poetul Ilie Tudor, tatăl cântărețului Tudor Gheorghe

De citit: legătură.

Drăjan de la Dârja…

Toate teoriile mele în privința originii sârbești a numelui meu de familie (Drăjan) și a unei eventuale descendențe sârbești s-au năruit. Numele Drăjan (fost cândva Dârjan, probabil) vine de la toponimul satului Dârja (jud. Cluj), aflat la 20 de kilometri de satul unde s-a născut taică-miu, Cernuc (jud. Sălaj). (Aceste toponime au, într-adevăr, origine slavă, dar asta ține și de faptul că limba bisericească a României a fost multă vreme slavona.)

Din păcate, cercetările care m-au dus acolo au pornit de la ceva mai complicat – dacă taică-miu a fost botezat greco-catolic sau nu – și m-au aruncat în ceva și mai complicat. Se pare că taică-miu, botezat în decembrie 1947 sau la începutul anului 1948, înainte de revenirea unora dintre preoții greco-catolici la ortodoxie, a fost botezat, de preotul Hossu de la Cernuc, greco-catolic.

Și eu ce fac acum, când e cam pe ducă (semiparalizat, după un atac vascular cerebral)? Îl botez la noi (ceea ce nu știu dacă voi reuși, pentru că nu e prea iubitor de biserică) sau îi aduc un preot greco-catolic să-l spovedească?

„Ce vom face?” și iar „ce vom face?”

Vreme de peste 7400 de ani oamenii nu au avut acte de identitate. Avem acte de identitate de mai puțin de o sută de ani (primele acte s-au eliberat în țara noastră în urma decretului nr. 947 din 24.03.1921).

Cum au trăit oamenii înainte de asta? Cum au supraviețuit?

Cum au trăit oamenii în miile de ani în care nu au existat bani?

Dar cum au trăit aproape 7500 de ani fără asigurări sociale?

Despre actele biometrice și ce se petrece acum în lume ne-au vorbit Continuarea

Dans macabru și contradans

Moartea va veni pe negândite…
În tărâmul morții de pe-acum
să privim aceste oseminte
și, iubind, să le sfințim pe drum.

Dansul omenirii-i dansul morții,
e reversul tristului păcat…
Să vâslim în sus pe apa sorții
ca să ștergem ce am întinat!

Moartea va veni fără de știre
ca un tren dintr-un noptatic hău.
Moartea se învinge prin iubire,
rupând ce-i al tău din ce-i al tău…

Nu priviți cum dansul morții fură
zeci de mii de hoarde de pitici.
Să urmăm a Domnului măsură
ca să scăpăm teferi de aici!

Nu priviți cum cântă fiii morții
celor îmbătați cu apa sorții!

Nu priviți cum bea multă făptură
din găleata cu păcat și ură!

Noi avem Pocalul cu Iubire,
drum care ridică peste fire!

Noi avem un drum știut spre Casă
însemnat de-a Domnului Mireasă!

Catren cu trenă

Ce frumos, ce departe, pe întinderea stelei
pe care trăim se arată puterile Celei
pe care-o iubim, ce ne-arată Jerfa Copilului
în care sperăm, să ne scoată din văile chinului
ca să-I cântăm.

Cărțile mele, în format pdf și în format tipărit

În format pdf, descărcați: Continuarea

Calea Pelerinului: Din nou la Athos (ultima parte)

Urmare de la: Calea Pelerinului: Din nou la Athos (prima parte)

7. Înapoi la Vatopedu

Mă duc din nou la Vatopedu și cam un sfert din drum îl fac pe jos. La fel va fi și la întoarcere. Îmi devine limpede că lumea nemecanizată din vechime le e mai plăcută Domnului și Măicuței Sale. La Vatopedu, arhondaricul nu mă primește, ci mă trimite la „Ipation”.

La Sfântul Ipatie găsesc deschis, deși au ore de somn înainte de privegherea pentru sărbătoarea Sfântului Antonie cel Mare. E bine de știut cum se ajunge acolo. De la poarta Vatopedului se urmează drumul de mașini, care urcă spre deal, vreo douăzeci de metri, până cam în dreptul unei fântâni cu roată. Apoi se face un drum pietruit la dreapta, un drum destul de îngust, mai mult o alee. Se urmează acest drum care duce la un pârâu destul de serios. Din acest drum se desprinde, în dreapta, o alee, parcă mai nepietruită, care trebuie ignorată. Se urmează, deci, aleea principală, care trece pe lângă o mică livadă și se transformă încet într-o potecă. În stânga e livada, în dreapta – pârâul. La capătul livezii se trece peste un pârâiaș mai mic, un afluent al pârâului din dreapta. Se urmează acest drum, de-a lungul pârâului principal, până ce drumul se înfundă. Acolo unde drumul se înfundă este un urcuș de cinci metri, printre copaci, care te scoate la un drum mai mare. La prima răscruce se apucă pe drumul din stânga. Pe partea dreaptă a acestui drum e o cruce. La următoarea răscruce drumul din stânga, marcat cu un indicator, se ignoră și se merge înainte/la dreapta… n-aș putea spune acum exact cum merge drumul. Acest drum trece de două ori peste pârâul pe care l-am avut ceva vreme în drapta noastră, apoi, după doar câțiva metri, ne găsim la poarta grădinii Chiliei Sfântului Ipatie.

La priveghere Părintele Stareț citește câteva tropare închinate Sfântului Antonie. Continuarea

Calea Pelerinului: Din nou la Athos (prima parte)

1. Calea Pelerinului

Ca și calea monahului, calea pelerinului își are inspirația în viața și cuvintele Domnului Hristos. Ce au fost anii de lucrare văzută a Domnului nostru dacă nu un lung și continuu pelerinaj?

Liber de orice ascultare punctuală, definită, pelerinul urmează totuși un plan și se supune anumitor reguli clare. Căci de unde vine și încotro se duce calea lui? Vine dintr-o dorință care i-a aprins imaginația și merge către o căutare sufletească a celor cerești.

Da, la un anumit nivel al înțelegerii umane, dincolo de convenții și titulaturi, calea pelerinului poate fi privită vocațional, apostolic, ca un drum asemănător celui monahal, întru mântuire. Un drum în care se oglindește oarecum destinul pământesc al omului, drumul lui trecător prin această viață înșelătoare, către Împărăția Lui Dumnezeu.

Dar nu-s eu omul care să scrie mai mult de trei paragrafe de vorbe mari

2. Surprize de început de drum

Plec din nou la Athos, în căutarea unei primăveri ascunse în plină iarnă românească.

Prima surpriză vine la Uranopolis, în fața casei de bilete a portului. Îl întâlnesc aici pe scriitorul Dan Cristian Iordache, pe care îl mai întâlnisem o dată, la fel de „întâmplător”, în plin centrul Sucevei, oraș prin care în ultima vreme trec foarte-foarte rar. Atunci l-am dus cu mașina la întâlnirea cu șeful său, care îl însoțește în călătoria la Athos. Iar întâlnirea lor a avut loc lângă Biserica din Burdujeni, al cărei preot e și el, cu ei, în acest pelerinaj. Ca să vezi! Sigur că o asemenea „coincidență” înseamnă, de fapt, o atenționare pe care o dă Dumnezeu anumitor persoane de a se apropia măcar în rugăciune unele de altele.

Sunt în grupul lui Dan Cristian șase suceveni și mă voi mai întâlni o dată cu ei, în a doua zi petrecută la Prodromu. Dar și în prima zi mă întâlnesc cu cunoscuți, pentru că la Prodromu e o trupă de zece credincioși, între care și doi preoți. Unul dintre acești preoți mă interpelează în Biserică:

  • Peste tot dau de tine!

Nu știu de unde să-l iau, dar mă va lămuri chiar el, mai încolo. Ne-am întâlnit la Suceava, Continuarea

O frumoasă mărturie despre Sfântul Valeriu Gafencu

Citiți, vă rog, această frumoasă mărturie a lui Florian Dumitrescu, apărută în volumul „Crez și Adevăr” a lui Nicu Popescu Vorkuta.

Dar și această scrisoare a Sfântului Valeriu Gafencu către Sfântul Părinte Arsenie Boca.

Mai există daci? Cine sunt ei?

Scriu acest articol nu pentru că aș crede că el are vreo semnificație duhovnicească, ci pentru a-i lămuri pe câțiva prieteni ai mei care s-au lăsat furați de niște teorii ale unor oameni cărora le place să refacă istoria după capul lor, să o mitizeze sau demitizeze fără rost.

Se fac în prezent cercetări asupra ADN-ului uman. Pe baza acestor cercetări s-a ajuns la niște asemănări între ADN-urile mai multor oameni dintr-un areal apropiat, care au dus la concluzia existenței unui strămoș comun. Cercetătorii au ajuns atât de departe, încât pe baza cercetării ADN-ului nostru pot stabili atât cel mai apropiat strămoș comun masculin al nostru și al altor oameni (pe baza unui cromozom numit „Y-DNA”), cât și cel mai apropiat strămoș comun feminin (pe baza altui cromozom, numit „MT-DNA”).

În lumina acestor cercetări, răspunsul se desprinde limpede: DA, mai există daci, și putem vorbi chiar de două „rezervații” trace, una fiind a românilor din Basarabia, cealaltă fiind Bosnia.

De asemenea, această populație sedentară, vechi europeană, e înrudită primar cu populațiile din sudul Scandinaviei, care au și ele un fel de „rezervație”, un loc unde sunt majoritare, în zona de Sud a Suediei și Norvegiei, în Danemarca și în Nordul Germaniei. E foarte clar că acest neam izvorât din Balcani, căruia ei îi spuneau „arian”, e chiar acela care apărea în ideologia nazistă ca fiind „neamul superior”, cel care „ar trebui”, potrivit acelei ideologii, „să stăpânească de drept lumea”.

Priviți. În Basarabia, Bosnia și Sudul Suediei (dar și în Sardinia!) peste 50% din populație are acest strămoș comun masculin numit de cercetători „I” (75% la bosniecii croați):

Haplogroup_I

Alături de acest neam, ulterior, au venit în Europa alt neam, sau alte două neamuri, înrudite între ele primar: „indo-europenii” apuseni (R1B), care sunt majoritari în Vestul Europei, și „indo-europenii” slavi (R1A), majoritari în Polonia, în Ucraina și în Rusia europeană. Iată răspândirea lor, încep cu slavii:

R1amap

Iată-i și pe apuseni:

Haplogroup_R1b

La nivelul României, fără Basarabia, lucrurile ar sta cam așa:

  • Traci / Proto-europeni (Haplogrupul I): peste 30% din populație
  • Indo-europeni slavi (R1A) (ungurii sunt într-o proporție de 50% aici, dar secuii nu): aproximativ 20% din populație
  • Asiatico-europeni apuseni (R1B): aprox. 15% din populație
  • Orientali/Meridionali (J - aici 40% dintre cei care se declară evrei, mulți secui, dar și peste 40% dintre aromâni): aprox. 15% din populație
  • Nord-africani (E1B1B - aici și 30% dintre cei care se declară țigani): aprox. 15% din populație
  • Alte neamuri (între care Y-haplogrupul-ul H – țiganii): aprox. 5% din populație

La nivelul României Mari:

  • Traci (I): peste 35% din populație
  • Slavi (R1A): aprox. 25% din populație
  • Apuseni (R1B): aprox. 15% din populație
  • Orientali/Meridionali (J): aprox. 10% din populație
  • Nord-africani (E1B1B): aprox. 10% din populație
  • Alte neamuri: aprox. 5% din populație

Se fac și studii pe bază de apartenență etnică, iar în urma unui astfel de studiu a rezultat că 48,1% dintre cei care se declară români aparțin haplogrupului I, trac. Verificați, vă rog (click). Nu există încă un studiu de referință, cel citat a avut sub o sută de subiecți, dar ne putem imagina, realist, pe baza datelor prezentate mai sus, că la nivelul celor care se declară români descendența tracă este de peste 40%.

Sunt destule materiale pe internet cu care puteți verifica aceste informații. Existe mici diferențe între diferitele surse, poate pentru că aceste cercetări sunt încă la început. Am văzut și liste pe care haplogrupul I, majoritar și acolo în Bosnia, era trecut cu valori mici – de aproximativ 25% – în Basarabia și valori mai mari – de peste 35% în „țară”, dar ceva (o anumită intuiție și cunoașterea tipurilor umane de dincolo de Prut) îmi spune că acestea sunt deja „interpretări” politice ale datelor. O Moldovă unitară sanguin ar da loc multor idei separatiste în Basarabia, idei de tip „Moldova Mare”, care deja cam există… Să mă ierte Dumnezeu dacă greșesc!

Pentru cei interesați de identificarea tipurilor de fizionomie tracă: căutați imagini cu oameni ai locului din Mostar (Bosnia) și Split (Croația). Trei din patru oameni de acolo sunt descendenți ai tracilor. Vă dau eu un mic exemplu: din poza aceasta (click), în afară de fata cu părul vopsit în roșu, asupra căreia nu mă pot pronunța, ceilalți trei protagoniști sunt traci. (Sigur, în cazul oamenilor tineri e mai ușor de făcut diferențieri la nivelul fizionomiei. Apoi intervin alte fenomene, „urmele timpului” și ale păcatelor.)

Dar să ne vedem noi mai ales de lupta noastră duhovnicească și de mântuirea noastră!

Doamne ajută!

„Poetul trebuie alungat din (So)C(i)ETATE?”

Într-o carte a filosofului „raționalist” Platon, „Republica”, e propus un model de „societate ideală”. În angrenajul acesteia, poetul nu-și găsește niciun loc. El trebuie scos în afara ei, poate chiar ucis cu pietre.

Ce înțelege filosoful antic prin „poet” e destul de interpretabil. În opinia mea, „poetul” său ar însemna azi atât autorul de ficțiune în general, cât și profetul, omul atins și luminat de flacăra Dumnezeirii.

Trebuie să înțelegem și tipul de cultură din interiorul căruia e formulată această absurditate. Cultura greacă antică dinainte de Domnul Hristos este orală, în ea au fost sădiți germenii raționalismului, iar modelul ei social, după cum o arată chiar titlul lucrării lui Platon, este orânduirea romanilor, „Republica” fondată cu aproximativ un secol înainte de expunerea lui Platon.

Apoi, trebuie să înțelegem ce este raționalismul. Dacă fructul cunoașterii binelui și a răului ar fi fost bun pentru om, nu i l-ar fi dat Dumnezeu fără să ezite? De ce nu l-a lăsat pe om să se atingă de acest fruct. Oare nu pentru că omul sau fructul nu erau suficient de copți ca să poată să se servească unul de celălalt? Nu cumva rațiunea noastră poartă în ea un neajuns? Și atunci de ce ne-a îndemnat șarpele să-l mâncăm? Iar cei care ne îndeamnă, de-a lungul secolelor, să ne încredem pe deplin în rațiunea noastră cine sunt? Nu cumva niște lucrători ai șarpelui? Maieutică, poftim.

Citatul lui Platon mi-a fost servit când și unde mă așteptam mai puțin – la o mănăstire, de către cine mă așteptam mai puțin – o măicuță sporită. M-a întristat pomenirea filosofului grec și i-am spus că Platon nu e, totuși, un reper ortodox. Ea mi-a spus „Haide să nu vorbim despre Ortodoxie, că dacă vorbim despre asta…”. În sensul că, din punct de vedere ortodox, m-aș fi îngropat și mai mult în greșeala mea. Greșeală pe care mi-au mai reproșat-o câțiva clerici și care ar fi aceea de a scrie fără binecuvântare/aprobare episcopală și fără acordul celor pe care îi pomenesc în scrierile mele. O să încerc să îi răspund aici, mai elaborat decât am făcut-o pe email, în primul rând ca să îmi lămuresc mie aceste idei, iar în al doilea rând pentru a pune aceste rânduri într-o carte pe care să o dau spre citire tuturor celor care îmi vor mai reproșa asta pe viitor.

Primul argument: am o binecuvântare generală, de la duhovnicii mei, ca să scriu. Așa cum un trapezar are binecuvântare generală să facă mâncare. Am nevoie de binecuvântare de fiecare dată când scriu un articol? Iar bucătarul are nevoie de binecuvântare de fiecare dată când face o ciorbă? Apoi: am nevoie de binecuvântare de fiecare dată când pun pe mesele oamenilor „ciorba” mea? Dar cuvântul „binecuvântare” e rău folosit aici. Aprobare… Pentru că în cazuri din acestea, absurde, nu mai poate fi vorba, cred, de Voința Domnului, ci de niște fariseisme omenești.

Al doilea argument: cum ar arăta Evanghelia dacă ar fi fost scrisă după acest principiu al ascultării/aprobării, combinat cu acela, la fel de mincinos, cred, al ultrasmereniei (care zice să ne vedem de păcatele noastre și să nu pomenim nicidecum păcatele altora)?

Cum ar arăta? Evangheliștii nu ar mai fi scris despre vânzarea lui Iuda, ca să nu smintească oamenii, dar și pentru că nu ar fi putut să obțină aprobarea acestuia sau a familiei sale. La fel, nu ar fi scris despre Ana, despre Caiafa, despre Pillat și despre ce au făcut aceștia cu Mântuitorul. Poate nu ar fi scris nici despre căderea Sfântului Petru… Eu nu cred că i-a cerut cineva voie ca să scrie sau să vorbească despre asta. Și atunci ce fel de Evanghelie am fi avut? Toți cei doisprezece ar fi fost grozavi, până la capăt, fariseii și Pilat ar fi fost și ei grozavi, sau măcar fără calități și defecte, iar Mântuitorul ar fi murit, dar fără să se știe cum și din ce cauză. V-ar fi plăcut o astfel de Evanghelie? La ce ar fi folosit ea?

Nu încurajez bârfa. Aceasta are la bază, cum foarte bine spunea cineva, dorința de a face rău cuiva, personal. Dacă nu există această dorință malefică, dacă faptele cuiva sunt povestite într-o istorie care trebuie să îi dea cititorului/ascultătorului anumite învățături de minte, aceea nu e bârfă.

O să vă dau un exemplu. Preotul X are o sminteală legată de extratereștri. Sminteala i-a subjugat într-atât mintea încât s-a aflat în sat și a devenit prilej de discuții. Ba mai mult, preotul X și-a găsit niște adepți și s-a apucat să-i inițieze în „tainele” acestei sminteli care îl macină.

Vecinul său Ion, care nu dă pe la Biserică deloc, e invidios că Preotul X are o livadă de trei ori cât a lui. El profită de sminteala preotului și umple satul cu știri despre „Popa OZN”, din pricina urii pe care i-o poartă. Pentru Ion, comunist crescut în duh ateist, atât Ortodoxia cât și sminteala preotului sunt niște aiureli… Aceasta e bârfa. Dar în sat mai e și Învățătorul Y, un tânăr, ortodox practicant, care, de fiecare dată când întâlnește pe vreunul dintre adepții smintelii preotului îi explică aceluia foarte clar și apăsat că preotul a luat-o razna și că nu trebuie să se ducă după el. Aceasta nu este bârfă. Cei doi spun exact aceleași lucruri despre Preotul X, dar unul bârfește, iar celălalt nu.

Și acum mă întorc la argumentația mea. O Evanghelie scrisă cu aprobările protagoniștilor și ale mai-marilor sinagogii sau Bisericii incipiente ar fi fost o cărțoaie prefăcut smerită, din care nu ar fi învățat/înțeles nimeni mai nimic. Dar atunci nimeni nu și-a pus problema în felul acesta, viclean. Credeți că Sfântul Petru s-a îngrijorat că o să rămână căderea sa în memoria oamenilor? A existat un Duh al Adevărului, care structurează discursul Evangheliei. Sfântul Duh. Acesta structurează și azi discursul adevăraților creștini, pentru că Sfântul Duh nu a fost luat din lume și încă poate fi simțit în Biserică. Întrebarea mea e: în ce măsură are legătură Sfântul Duh cu preceptele lumești ale „aprobării ierarhului locului” și acordului personajelor și cu ultrasmerenia, smerenia extremă, această virtute care pare foarte frumoasă, dar este, practic, inaccesibilă celor mai mulți și, de asta, fățarnică?

Dar ar trebui să existe o legătură între „poeți” și ierarhi. De fapt, e mare nevoie de această legătură. Nu doar că Poetul nu ar trebui alungat din Biserică, ci el ar trebui pus în Ea la loc de mare cinste, ca imnograf. Majoritatea textelor bisericești pe care le avem sunt traduse acum câteva sute de ani, foarte prost, cu calcuri mai mult decât evidente din greacă, total pe lângă frumusețea limbii noastre de azi. Am ascultat, la Sfântul Munte Athos, la privegherea Sfântului Antonie cel Mare, niște texte cumplite. N-a lipsit mult ca să mă duc la călugărul care citea și să îl rog să nu mai masacreze limba română, că putem vorbi și altfel despre ce a făcut Sfântul Antonie. Lectura era groaznică, din pricina încâlcelii acelui text, călugărul, un călugăr cult, citea foarte poticnit, cu mare greutate. Apoi, tot la Muntele Athos am observat și altceva: acatistele grecilor au rimă! Au versuri lungi, alexandrini, dar, spre deosebire de traducerile noastre, au rimă! Cum să traduci un text care are rimă printr-unul care nu are? Nu credeți că ar trebui schimbat ceva? Eu cred că ar trebui o schimbare foarte mare. Toate acatistele noastre ar trebui făcute cu versuri scurte, românești, o laudă (un „bucură-te”) conținând un verset format din două versuri rimate între ele.

La fel, toate textele moderne care se citesc în Biserică ar trebui periate, retraduse, rescrise, în limba noastră modernă, cea creată de Bădița Mihai Eminescu și apropiații săi.

Iar în cazul celor foarte vechi, dacă se dorește păstrarea acestui caracter temporal îndepărtat, „păstrarea autenticității”, ar trebui făcute adaptări foarte poetice, de felul celor făcute în cazul traducerilor din Villon, Shakespeare sau Joyce. Ca să se facă aceste încercări de transpunere cu miză atât de mare ar trebui căutați poeți mari, adevărați, dispuși să-și sacrifice talentul și timpul, pentru că nu e deloc lucru ușor. Dar sunt convins că s-ar găsi.

Dacă Episcopiile ar deveni interesate de acest aspect și dacă și-ar lua fiecare „la curte” măcar câte un imnograf. (Dacă ar fi vorba să ia câte doi sau trei, nu sunt convins că ar fi destui poeți și scriitori ortodocși ca să fie acoperite toate episcopiile.) Cu o investiție minimă din partea episcopilor – unul sau două salarii – și cu o muncă bine organizată (așa încât să nu lucreze toate episcopiile la aceleași texte, dar să se facă, totuși, mai multe versiuni pentru fiecare text, care să fie confruntate/discutate, atât literar, cât și dogmatic) în câțiva ani am avea o literatură ortodoxă la fel de valoroasă cum e cea laică. Atunci va fi o plăcere să asculți povestea vieții unui sfânt când se face o pomenire. De ce nu facem asta?

În concluzie, chiar dacă raționaliștii, de la șarpe până la marxiști, via Platon, caută să-l scoată pe „poet” din „cetate” (dar nu am putea spune „pe om”? nu am putea citi alungarea din Rai în cheia asta?), oamenii duhovnicești ar trebui să-l primească cu brațele deschise, în Biserica și în inimile lor.

P.S.: Măicuța menționată mai sus îmi spune că ea se referea în primul rând la nevoia unui acord al celor despre care scriu, din pricina faptului că eu nu am încă o stare foarte duhovnicească atunci când scriu. Primul argument l-am demontat mai sus. În privința celui de-al doilea (care în opinia Sfinției Sale îl justifică pe primul) cred că are perfectă dreptate. Dar eu nu prea știu să fac altceva în afară de scris. Așa că nu cred că voi aștepta cine ști câți ani ca să mă înduhovnicesc îndeajuns încât să scriu niște texte profund bisericești… Îmi asum acest caracter mai… „lumesc”, mai laic al scrierilor mele și îi avertizez pe cititorii mei în privința asta.

96 de ani de la nașterea Părintelui Justin Pârvu

Noi nu suntem în stare să ne răscumpărăm păcatele noastre și sunt alții, ca Părintele Arsenie Boca și Părintele Justin, care se rugau să le mai pună Dumnezeu la socoteală și de-ale altora…

VIDEO: Părintele Ștefan Mindea

Cuvântare ținută tinerilor din Tabăra de creație literară de la Mănăstirea Paltin:

VIDEO: Maica Ecaterina Fermo

Cuvântare ținută tinerilor din Tabăra de creație literară de la Mănăstirea Paltin:

Cuviosul Părinte Paisie Aghioritul a fost canonizat. Cum rămâne cu Părintele Arsenie Boca?

Părintele Paisie Aghioritul (25 iulie 1924 – 12 iulie 1994), celebrul călugăr grec de la Chilia Panaguda din Muntele Athos a fost canonizat. Evlavia de care era înconjurat corespunde întru totul evlaviei de care e înconjurat la noi Părintele Arsenie Boca (29 Septembrie 1910 – 28 Noiembrie 1989).

Dacă ne uităm la datele trecerii la Domnul, întrebarea se desprinde clar: oare nu ar fi fost firesc ca să fie canonizat mai întâi Părintele Arsenie Boca? Sigur, el a avut neșansa să fie caterisit de niște securiști în care poate că se regăsesc unii dintre membrii Sinodului Bisericii Ortodoxe Române, dar totuși… până când? Până când va rămâne caterisit cel mai mare sfânt al românilor, cel mai viu și cel mai plin de minuni dintre sfinții noștri?

Dar să ne bucurăm pentru Minunatul Părinte Paisie Athonitul.

VIDEO: Trei cuvântări ale Părintelui Mihai-Andrei Aldea

Trei cuvântări ale Părintelui Mihai-Andrei Aldea, pentru tinerii din Tabăra de creație literară de la Mănăstirea Paltin:

 

Petiție pentru hirotonirea Părintelui Amfilohie Brânză întru Episcop al Harghitei și Covasnei

Vă rog să semnați: această petiție.

Statul Român oferă o subvenție de până la 10.000 de Euro pentru prima firmă

Statul Român acordă o subvenție de 10.000 de Euro pentru prima firmă.
Până anul trecut această subvenție se acorda doar celor sub 35 de ani, de anul acesta ea se acordă oricui.

Condiții necesare obținerii ei:

  • Constituirea unui SRL-D (SRL – Debutant) cu maxim 5 obiecte de activitate (exacte, cu patru cifre). (Cost: 400 de lei, din care 200 se recuperează)
  • Reinvestirea a cel puțin 50% din profit
  • Prezentarea unui plan de afaceri în care suma solicitată de la Departamentul pentru Intreprinderi Mici și Mijlocii să nu depășească 50% din investiție, restul urmând a fi acoperit prin investiții proprii sau printr-un credit pentru care se pot obține garanții de la același departament (a se vedea formularele de mai jos)
  • NOTĂ: dosarul trebuie depus online, imediat după anunțul care se va posta pe siteul departamentului (pentru că cererile se procesează în ordinea depunerii). Anul trecut anunțul a fost făcut la 10 martie și cei care au depus cereri în prima zi acum primeasc banii, iar cei care au depus a doua zi încă așteaptă verificarea dosarelor (procesul dureză, deci, cam un an, iar trebuie pregătit din vreme și încărcat online în prima zi…)

Documente necesare:

Pentru constituirea SRL-D-ului la Registrul Comerțului, aveți toate actele necesare: AICI. (Începeți cu Actul Constitutiv, cu cinci activități, care să nu fie între cele nepermise: a se citi acest ghid. Pentru sediu cel mai simplu e cu un contract de comodat.)

Pentru constituirea dosarului pentru Departamentul pentru Intreprinderi Mici și Mijlocii, aveți toate actele necesare: AICI. (Trebuie completat din vreme, așa încât aplicația online să nu dureze mult!)

Ghidul de aplicare de acum un an (A SE CITI NEAPĂRAT, chiar dacă a dispărut limita de vârstă), este: AICI.

E obligatoriu sa scrieți în Actul Constitutiv SRL-D, iar nu SRL simplu.
Și să le spuneți oamenilor cu care vorbiți la Registrul Comerțului clar că vreți să înființați o Societate cu Răspundere Limitată – Debutant, ca să nu vă pună să plătiți. Declarația de la punctul 13 trebuie facută și contrasemnată de ei.

Taxele necesare constituirii SRL-D-ului:

Cei care își înființează astfel de firme sunt scutiți de taxe, cu excepția cea de rezervare a denumirii, care costă 72 de lei. Le mai trebuie 210 de lei pentru capitalul social, bani pe care îi depun la o bancă și apoi îi pot scoate. Mai e nevoie și de 30 – 70 de lei pentru o ștampilă. Plus o taxă de aproximativ 50 de lei la Administrația Financiară. Și câteva printuri. Total: 400 de lei din care 200 se recuperează.

O dată pe trimiestru trebuiesc depuse declarații (și plătite taxe, dacă aveți activitate pe firmă) la Administrația Financiară de care aparțineți. Nu e ceva greu, dacă discutați un pic cu un contabil.
Timp necesar constituirii SRL-D-ului: 5 – 7 zile lucrătoare.
Adrese ale Departamentului pentru Intreprinderi Mici și Mijlocii:

Continuarea

Prin extirparea inteligenței umane s-a realizat o nouă specie: „charlie”

Nu credeam că degradarea intelectuală a lumii o să ajungă vreodată până aici. Am văzut cu ochii mei cum a decăzut presa românească, cum s-a vândut, și-a abandonat convingerile și s-a lăsat „împrospătată” de oameni care n-ar impresiona prin inteligența lor nici măcar la crâșmele de mahala… Dar ce s-a întâmplat în Franța, unde procesul de imbecilizare a atins, se pare, culmi care frizează nebunia, mi se pare de neînțeles.

Să recapitulăm: o fițuică mizerabilă și blasfemiatoare de la Paris publică de Crăciun o caricatură care reprezintă o bătaie de joc la adresa Măicuții Domnului și a Domnului Hristos. Dumnezeu îi lasă în pace până după Bobotează, iar apoi le trimite pe cap câțiva musulmani, revoltați și ei din pricina batjocoririi liderului lor spiritual, așa-zisul „profet” Mahomed, iar acești musulmani le dau răsplata cuvenită pentru blasfemiile lor.

În câteva zile după această judecată Dumnezeiască dreaptă, lumea se umple de o nouă specie, cu mari deficiențe la nivel rațional: charlie-ul. Șefi de state și de guverne, oamenii de presă și publicații întregi se declară… „charlie”. Adică, toți aceștia se declară, de fapt, mizerabili, proști și blasfemiatori.

În loc să învețe din ce s-a întâmplat la săptămânalul francez și să se pocăiască, acești „charlie” își clamează peste tot „dreptatea” milimetrică și „libertatea” mincinoasă și ard de nerăbdare să se întoarcă la păcatele și blasfemiile lor. Continuarea

FOTO: Tabăra de creație literară de la Mănăstirea Paltin

Citiți și povestea taberei: Fulgi de nea la Părintele Justin.

Nu e nicio poză, între cele de mai jos, în care să fim toți cei care am participat la această tabără de creație literară. Așa că va trebui să recompuneți imaginea completă a taberei din fărâme.

În fața Bisericii Mănăstirii Paltin (poza de final, cu Măicuța Justina și Măicuța Fotini):

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

În fața Bisericii Mănăstirii Paltin (2): Continuarea

Fulgi de nea la Părintele Justin

Mulți dintre cititorii mei se vor fi întrebând: cum a fost în tabăra de la Mănăstire Paltin?, ce anume am făcut acolo? Dar cei fideli știu bine că le voi răsplăti curiozitatea cu câteva gânduri legate de ce s-a petrecut acolo. Câinele e făcut ca să latre, peștele ca să dea din coadă, iar blogul meu e făcut ca să povestesc pe el tot ce mi se întâmplă. Dar cu ce să încep? Cu…

NOU: FOTOGRAFII DIN TABĂRĂ

PERSONAJELE

Maica Justina, stareța, are o privire gravă, îndurerată, izvorâtă din doi ochi negri, mari și copilăroși, și e o călugăriță de vocație. Durerea ei izvorăște, parcă, din neputința de a-i ajuta și salva pe toți, întreaga lume. Iar răspunsul curajos și zâmbitor pe care îl dă lumii se naște, într-o fărâmă de clipă, din această durere, neașteptat, printr-o mare timiditate. Tinerii din tabără au privit-o înmărmuriți, vreme de câteva ceasuri, sorbindu-i parcă fiecare cuvânt. Cu mare smerenie și cu mult tact, ea le-a răspuns la toate întrebările, atrăgându-i, dincolo de situația de fapt, într-o joacă a vorbelor, într-o cuvântare prietenoasă, de pe poziții de egalitate, în care lăsa foarte mult loc dialogului. Dar terenul pe care se duce această joacă e dintre cele mai neașteptate: Măicuța Justina își frământă mâinile, căutând parcă în ascunzișurile minții și ale sufletului cuvântul cel mai bun, expresia cea mai potrivită a fi încărcată cu emoția și gândul ei. Din această timiditate stranie, înmiresmată de duhul rugăciunii, se naște o atmosferă de basm, de poveste spusă la gura sobei. Dintre cei cu care ne-am întâlnit la Mănăstirea Paltin cel mai mult îmi place de ea, de Măicuța Justina, și nu pentru că așa ar trebui să fie sau din dorința de a o flata. Și nu sunt singurul care a observat înalta ei smerenie. Într-o seară, Ovidiu ne-a vorbit despre Maica Stareță cam așa: „V-ați uitat la ea în noaptea de Anoul Nou? Era pur și simplu transfigurată, ruptă de pe pământ. Era de o frumusețe nelumească, cum e Măicuța Domnului în icoanele ei.”

Maica Fotini – mică și subțire, de departe pare o fetiță îmbrăcată în straie călugărești din greșeală. O zvârlugă care străbate aerul limpede al mănăstirii în toate direcțiile, cu o viteză uimitoare. Dar cineva din afară greu și-ar putea imagina care e pricina grabei ei. Ea e atât econom al mănăstirii, Continuarea

Hristos se naște !

Anul acesta nu schimb repertoriul, vă invit tot la: Colind cu zăpadă, un colind compus de mine, și la Trei ceasuri de frumoase colinde tradiționale (video). Doamne ajută!

Urmărește

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 138 other followers