Monthly Archives: Noiembrie 2011

„Mai uşor este să treacă funia corabiei prin urechile acului, decât să intre un bogat în împărăţia Lui Dumnezeu” (Matei 19, 24; Luca 18, 25)

Probabil ca mulţi dintre cititorii mei ajunsesem să mă obişnuiesc cu o uşoară eroare din transcrierea evangheliilor lui Matei şi Luca.
Mi se părea puţin ciudată trecerea unei „cămile” prin urechile acului, în condiţiile în care Mântuitorul se exprimă cu atâta îngrijire şi atât de poetic. Dar explicaţia e simplă: unul dintre cei care au transcris Evangheliile şi care a fost urmat de editorii succesivi până în ziua de azi a confundat cuvântul grecesc „kamilos”, care înseamnă funie (de corabie), cu „kamelos”, care înseamnă cămilă. Aşa a ajuns biata cămilă să fie chinuită în această imagine parcă nepotrivită cu Mântuitorul. Dar ea nu a stricat cu nimic frumuseţea înţelesurilor acestei parabole. Citește în continuare

Anunțuri

Soluţia lui Benone Maxim pentru România

Benone Maxim e un personaj. L-am întâlnit în faţa pangarului de la Mănăstirea Sfântul Ioan cel Nou. Un om bine îmbrăcat, purtând un costum neuzat şi o pufoaică nouă, strângând la piept un dosar cu foi de plastic şi o porta-voce. Ceva nu părea în regulă, totuşi, cu el. Dar nu îţi dai seama de asta de la bun început. Îmi cere telefonul ca să sune la „118-932 – Informaţii”, îmi precizează el, ca să ceară un număr de la „Star Security, firma de pază”. I-l dau. Din pricina dosarului cu file de plastic mi se pare unul dintre acei consilieri parohiali care strâng bani pentru diverse construcţii bisericeşti. Dar porta-vocea e cam stranie în acest context. O fi un angajat al firmei de pază, îmi spun, dar atunci de ce îi cere mobilul unui om destul de amărât, ca mine? Se pare că omul a reuşit să prindă o funcţionară de la Informaţii:
– Bună ziua, faceţi-mi legătura la Star Security, firma de pază.
După o vreme capătă un răspuns care nu îl mulţumeşte:
– Atunci faceţi-mi legătura la altă firmă de pază şi protecţie… Da… Cei de la Mass se ocupă tot cu paza şi protecţia? Pot să vorbesc cu ei?
În timpul de aşteptare care urmează, îl întreb:
– Dar la ce vă trebuie o firmă de pază şi protecţie?
– Ca să trimită pe cineva să mă ducă acasă. Citește în continuare

Irma H…

Debutul (ex-)soţiei mele în presa literară a avut loc la sfârşitul lui 1998 sau începutul lui 1999, în revista „Litere nouă”, condusă de Paul Cernat, într-o pagină în care eram publicat şi eu.
Am sfătuit-o să publice sub un pseudonim, ca şi mine. Şi i-am dat eu acest pseudonim: Irma H. Habar nu am avut de ce. Am descoperit recent, căutând detalii despre Sfânta Adela de Phalzel, sfântă sărbătorită de Biserica Catolică în ziua în care m-am născut eu, 24 decembrie.
Ştiţi ce am descoperit? Că Sfânta Adela este fiica sfintei Irmina, numită şi Irma, Ermiona sau Hermiona, de la Oeren (Ohren sau Horreum), călugărită după moartea soțului ei, un nobil numit Hugobert. Iată cine este Irma H. Ea a murit pe data de 24 decembrie, undeva între anii 704 şi 710, şi este sărbătorită tot în ziua în care m-am născut eu. Părinţii mei nu m-au dus la biserică decât de Înviere, şi nici atunci înăuntru, ci doar în curtea bisericii, şi habar nu aveam ce sfinte sunt sărbătorite de Biserică pe 24 decembrie, credeţi-mă.
Dar şi fiica ei, Adela, mi-a arătat că e alături de mine, fără ca eu să o ştiu. Eu am o finuţă numită Adelina şi aveam mare nevoie de ea. Aşadar sfintele sărbătorite de catolici în 24 decembrie, sfinte ortodoxe, pentru că au trăit înainte de Marea Schismă, în dreapta credinţă (şi cred că ar trebui să le sărbătorim şi noi), dar şi sfânta Eugenia (nu intru în detalii), sărbătorită de catolici pe 25 iar de ortodocşi pe 24 decembrie, m-au ajutat mereu, fără ca eu măcar să o ştiu.

Radu Nicoleta

Nu avea nume mic sau poreclă. Îi spuneam toţi exact cum i se spunea în catalog, mai întâi numele de familie, apoi numele mic. După ce a venit în clasa noastră premiul I a fost al ei, de unde până atunci eu fusesem „abonat” la acesta. Citește în continuare

Măicuţă bună

Măicuţă bună, caldă, tu stai în slava ta,
într-o lumină cum noi nu putem visa.
Acolo, în splendoare, nici umbra nu ajunge.
Aici, în ispăşire, e cald, e frig şi ninge…

Tu vino ca o briză ce scutură nectarul
şi mângâie, adoarme şi-neacă-ne amarul,
tu vino ca ieşirea din somn către trezie
şi schimbă jalea noastră întreagă-n bucurie.

Scrisoare unui cititor care îmi reproşează „lipsa de constanţă”

„Constanţa” nu e o virtute general umană. Pocăinţa – da.

Dragul meu,
nu ţi-am lăsat comentariul la vedere pentru că nu are nimic ziditor în el.
Ba mai mult decât atât, iartă-mă dar nu are în el nici nimic inteligent.
Îmi reproşezi „lipsa de constanţă”, ca şi cum un om ar trebui să fie un vehicul linear care să circule între punctele A şi B cu viteza X.
Dacă tu găseşti un singur om inteligent care să demonstreze că ar putea fi „constanţa” o virtute general umană, eu îţi postez fotografia pe blog.
Nu, „constanţa” nu e o virtute. În schimb călcarea ei în bine, „îndreptarea”, „pocăinţa” e o mare virtute.
E bună şi „constanţa” dar într-un singur caz, foarte particular şi foarte rar: atunci când un om a descoperit de la început Adevărul, adică pe Dumnezeu, şi se ţine de El până la sfârşitul vieţii. Acesta e un caz admirabil şi sunt unii care sunt aşa: cei crescuţi în familii foarte credincioase şi duşi de mici la biserică, cei care nu au făcut nimic în viaţa lor fără binecuvântare.
În toate celelalte cazuri, pentru toţi cei îndepărtaţi de Dumnezeu, „constanţa” ta e cea mai mare prostie. „Constanţa” ta e „virtutea” măgarului care se încăpăţânează să dea cu copita în piatră în loc să mai facă un singur pas spre locul unde trebuie să îşi ducă încărcătura. Statornicia în rău e, de fapt, starea spre care ne împinge diavolul. De aceea renunţăm aşa de greu la băutură, desfrâu, tutun şi la tot lucrul rău care se lipeşte de noi. Nu e bine să fim egali cu noi înşine, bătuţi în cap, constanţi, şi îţi voi demonstra asta cu două citate din Evanghelie. Citește în continuare

Există oameni care „nu au posibilitatea să dea”?

Nu există. Să ne aducem în minte pilda celor doi bănuți ai văduvei.
Oricine poate rupe o fărâmă din puținul său și o poate dărui. Darul nu se măsoară în Euro, ci se raportează la cât ai. Adică: un om care are zece lei și dăruiește unul a făcut o faptă de zece ori mai mare decât unul care are zece mii de lei și dăruiește o sută.
Așa judecă Dumnezeu și El Însuși ne-a spus-o: „Adevărat vă spun că această văduvă săracă a aruncat mai mult decât toţi.
Căci toţi aceştia din prisosul lor au dat, aceasta însă din sărăcia ei a aruncat tot ce avea” (Luca 21, 3-4)
Bogatul dăruiește o sută de lei din zece mii de lei, adică o sutime din ce are. Săracul dăruiește un leu din zece, adică o zecime din ce are. Iată cum cel care dăruiește un leu, a dat de zece ori mai mult decât cel care a dat o sută.
Sunt extrem de puțini oameni care „nu au posibilitatea să dea”. Nu vă feriți să dăruiți, orișicât de puțin. Tot ce este dăruit în Numele Domnului nostru Isus Hristos este primit și răsplătit.
Acum nu prea mai sunt cutii ale milei în biserici. Dacă nu e specificat pe cutii că în ele se strâng bani pentru sărmani, înseamnă că preoții strâng bani pentru ei, bani care îi cam duc la pierzare. Dar săraci sunt destui și ne așteaptă în fața bisericilor, în apropierea noastră și pe străzi.

Domnul Hristos a luat asupra Sa păcatele noastre?

Nu de la sine. Doar nu aţi vrea să trăiţi o viaţă în mizerie şi păcat, iar apoi să vă treziţi în Rai. Domnul Hristos a luat asupra Sa păcatul originar, păcatul lui Adam, păcatul neascultării, cu care erau însemnaţi toţi oamenii înainte de venirea Mântuitorului, păcatul care ne-a adus moartea şi căderea din Rai. De altfel, sângele Domnului Isus a curs chiar pe Dealul Golgotei, pe Dealul Căpăţânii, cum se traduce acest nume în română. De ce se numeşte aşa? Pentru că acolo este îngropat craniul lui Adam, cel bine zugrăvit în diverse icoane la picioarele Crucii Mântuitorului. Aşadar Mântuitorul a spălat, aproape la propriu, păcatul lui Adam cu sângele Său. Domnul Hristos ne ridică păcatele prin jertfa Sa în sensul în care le-a dat trimişilor Săi puterea de a ierta păcatele. Prin ei primim iertare, iar nu… „de la sine”.
Aşa că să nu ne credem salvaţi înainte de a fi încercat să ridicăm, măcar de o şchioapă, crucea credinţei din sufletul nostru. Citește în continuare

Duhul Sfânt nu se transmite prin televizor

Mă lupt cu maică-mea să o conving să meargă la slujbe. „Nu are timp…” „Biserica românească e departe, la Brescia…”

„Nu-i nimic”, i-am spus „du-te la catolici. Ei fac liturghii în fiecare seară, de la ora 16.30.”

„Mă rog în fiecare zi”, îmi răspunde. „Şi mă uit la messe. Că aici se transmit la televizor.”

„Poţi să te uiţi cât vrei tu la televizor, că televizorul nu o să-ţi dea Duh Sfânt. În biserică, unde se roagă mai mulţi oameni, Dumnezeu ne trimite mângâierea Duhului Sfânt.”

De asta trebuie să mergem la biserică. Citește în continuare

Despre salvarea tâlharului de pe cruce

Tâlharul de pe cruce s-a mântuit în ultimul ceas, printr-o singură rugăciune. Dar era, nu întâmplător!, pe cruce, unde şi-a plătit păcatele. Totul se plăteşte. Sau se răscumpără. Dacă nu vrem să plătim prin necazuri sau chinuri, să plătim din timp prin fapte bune, prin rugăciuni şi prin ore petrecute în biserică. Să nu ne lăsăm mântuirea pe ultima clipă, ci să ne străduim să dobândim Duh Sfânt şi să facem voia Lui Dumnezeu încă de acum.

Catolicii zic că există un spaţiu intermediar, Citește în continuare

„Ochii lor sunt închişi şi nu pot să vadă” (Isaia 44, 18)

Ştiţi care este cea mai mare pedeapsă pusă asupra omului? Necunoaşterea Lui Dumnezeu. Cândva omul putea vorbi cu Dumnezeu faţă către faţă, în lumina minunată a Raiului. Înşelat de necuratul, omul a fost alungat de la faţa Lui Dumnezeu.
Ştiţi cine ţine această pedeapsă asupra omului necredincios? Omul necredincios însuşi. Dacă ar porni în căutarea Lui Dumnezeu, Dumnezeu i s-ar arăta. Dar el nu vrea. De ce nu o vrea? Nici el nu o ştie. Cel mai probabil, din comoditate. Scriitorul M. Vakulovski nu vrea să-i mai vorbesc despre Dumnezeu. S-a săturat. Am devenit „enervant” cu insistenţa mea. Omul necredincios M. Vakulovski vede un viitor grăsuţ în faţă şi se autoproclamă ateu. Aşa că Îl va obliga pe Dumnezeu să îi dea îndreptare şi trezire. Dacă o merită. Eu sper să o merite şi îi doresc o pocăinţă frumoasă şi care să nu plece de la necazuri devastatoare. Citește în continuare

Scrisoare unor foşti prieteni robiţi păcatului

Fiecare slujbă bisericească la care participăm de la început până la sfârşit aşează în sufletele noastre comori de nepreţuit. Îmi e milă de foştii mei prieteni care nu merg deloc la biserică, ci se înghesuie prin cafenele lugubre unde îşi afumă minţile cu narghilele şi băutură.
Dacă vreţi cu adevărat senzaţii tari, scoateţi nasul din bonguri şi mergeţi la biserică. Citește în continuare

Măicuţa îndurărilor

Măicuţa întristărilor, Regina vindecărilor,
acoperă cu haina ta cea îngerească
arsura minţii mele din focul relelor
şi vindec-o cu mila ta împărătească.

Vino ca şoapta, vino ca suspinul
şi, cu un strop din slava ta, cea nelumească,
alină-mi chinul
şi-ndreaptă mintea mea.

Vino ca noaptea, vino ca seninul,
ridică-mă din boala mea cea grea,
alină-mi chinul
şi-ndreaptă mintea mea.

Dovezi pentru credinţă. Completare. Scurtă scrisoare pentru Andreea M.

Încercând să o conving pe tânăra poetă Ana-Maria Lupaşcu, dar şi pe Mihai Vakulovski, că există Dumnezeu şi trebuie să fim credincioşi, le-am istorisit cazul unei fete pe care Dumnezeu mi-a arătat-o de două ori în ipostaze care vădeau că nu e prea bună conducătoare auto.
M-am gândit să-i spun neapărat să mai ia nişte lecţii de condus.
I-am spus mai întâi asta prietenei ei care vindea la terasa din Ariniş pe unde îşi făcea veacul. Deşi nu-mi plăcea acolo, pentru că era o muzică gălăgioasă, m-am oprit o dată să beau un ceai şi i-am spus chelneriţei să-i spună neapărat şoferiţei cu Rover să mai ia nişte lecţii de condus. „Are timp să înveţe!”, mi-a răspuns şi nu am vrut să fiu rău, aşa că nu i-am mai spus ce îmi venise pe limbă „Da, dar nu pe pielea cuiva!”
Nu eram convins că fata de la terasă i-a transmis şoferiţei mesajul meu, aşa că, mânat de Dumnezeu, în pofida obiceiurilor mele de timid, m-am dus ferm la masa de la terasa din Ariniş unde stătea fata aceasta cu o altă prietenă, m-am proţăpit în faţa ei şi i-am spus să mai ia câteva lecţii de şofat, pentru că nu ştie să conducă prea bine. „Dacă era cineva pe pod ieri, când plecaţi de aici?!”, am întrebat-o, „Eu am carnet de peste cincisprezece ani, dar nu iau curbele aşa ca dumneavoastră!”
Nu m-a ascultat, aşa că am văzut-o după o vreme la aceeaşi terasă, parcă mai tristă şi privindu-mă oarecum speriată. Lovise maşina, care era parcată la câţiva paşi de terasă, cu faţa către peretele sălii de sport, ca să nu i se vadă buşitura. „Aţi lovit maşina!”, am remarcat cu tristeţe şi mi-a confirmat, parcă aşteptând ceva. Aş fi vrut să „o trag de urechi” să-i spun „V-am spus să mai luaţi câteva lecţii de condus”, dar nu am vrut s-o fac de râs în faţa prietenilor ei. Poate că ar fi fost mai bine să o fac…
Sâmbătă seara m-am dus la slujbă la catolici şi i-am văzut maşina în faţa restaurantului Făget, peste drum de localul „Magic” unde am impresia că lucra mai nou prietena ei, pe care o văzusem cu o zi înainte vorbind la telefon şi fumând în faţa acelui bar. Trecând pe lângă
maşina ei chiar m-am întrebat cum sau de ce e aici. Nu îi mai văzusem maşina niciodată în oraş, ci doar în Ariniş, şi credeam că e, de fapt, de prin satele din jurul Humorului.
Duminică s-a produs un lucru groaznic. Pe drumul dinspre Humor spre Fălticeni, şoferiţa a încercat să depăşească un tir cu Roverul ei şi a fost izbită în plin de un Volkswagen. Pasagera din dreapta ei a murit, iar ea şi cu al treilea pasager al maşinii sunt în spital. Toţi sunt tineri de 19 ani.
O cheamă Andreea, iar pe prietena ei moartă Ramona Maria. Aflu asta luni din „Monitorul de Suceava”, după ce prind din zbor o frântură de discuţie despre acest caz între bibliotecarele de la Biblioteca Orăşănească…
Accidentul a avut loc duminică, în ziua Domnului. Au fost oare sărmana noastră şoferiţă şi companionii ei de călătorie la liturghie? Mi-e greu să cred că da…
Luna noiembrie e, la catolici, luna pomenirii morţilor. Aşa că, atunci când ajungeţi pe la biserică, puneţi pe acatistele dumneavoastră şi numele acestei fete, Ramona Maria.
Dar ştiţi unde am văzut-o prima dată pe nefericita noastră şoferiţă (într-o ipostază care vădea că nu prea ştie să conducă)? Chiar în faţa Spitalului din Suceava, acolo unde probabil că a fost dusă şi Ramona Maria, fata care a murit, şi acolo unde e internat şi al treilea pasager al maşinii, în stare foarte gravă. Ajută-l, Doamne!

Dragă Andreea M.,
Te rog ca măcar acum să mă asculţi. Renunţă la maşină şi la plăcerea de a conduce, măcar până la treizeci de ani, ca Dumnezeu să te ierte pentru acest accident care i-a adus prietenei tale moartea.
Să ştii că nu va fi uşor să speli acest păcat. Ai trimis pe lumea cealaltă un suflet care probabil că nu mai era spovedit de multă vreme. Dar la Dumnezeu totul e posibil.
Lipeşte-ţi sufletul de biserică, plăteşte-i prietenei tale o pomenire de 40 de zile (costă doar 20 de lei), şi începe să trăieşti ca o adevărată creştină, cu post şi rugăciune, cu un duhovnic la care să te spovedeşti la cel puţin patruzeci de zile, cu participare la toate liturghiile de duminică (asta neapărat!) şi din sărbătorile cu cruce roşie, dar şi la Sfântul Maslu, iar Dumnezeu îşi va coborî marea sa milă asupra ta şi te va ierta.

Citește toată seria: https://yanush.wordpress.com/tag/dovezi-pentru-credinta/

O cronică a domnului Daniel Cristea-Enache

A scris despre „Refuz fularul alb!” și domnul critic Daniel Cristea-Enache: link.

Un fenomen naţional-ceauşist ascuns în presa culturală românească

De mai multă vreme, mai precis de patru ani, revista tovarăşului Buzura a declanşat o campanie de denigrare amuzantă împotriva mea. Nu mă îndoiesc că aceasta e un răspuns la afirmaţiile pe care le-am făcut de-a lungul vremii despre şeful ei, ilizibilul scriitor Buzura. Aşa că nu o să stau să mă războiesc cu şoriceii care s-au pus în slujba lui şi care îi servesc, cel puţin în acest caz, drept simple instrumente de scris. (Și o fac cu o bucurie a răutății incredibilă. Cel la care mă refer acum simte plăcerea sadică să mă enerveze citând toate versurile mele care aș fi vrut să rămână îngropate, cu o rea-credință care îl descalifică.)

Din păcate, „Cultura” este acel gen de publicaţie securistă care nu îşi spune intenţiile. Dacă Buzura ar scrie ce e în capul lui (dar uneori o spune, la radio, de pildă, eu l-am auzit vituperând mai rău decât Vadim Tudor), v-aţi cruci şi aţi aşeza maculatura lui lunară sub „România mare”. Citește în continuare

A scris domnul critic Paul Cernat despre mine

A scris domnul critic Paul Cernat despre mine: link.

Sper să nu smintească pe nimeni opinia lui în privinţa „damnării”.

De ce trebuie excluşi din Biserică „preoţii” masoni?

1. Pentru că, din moment ce jură să lupte pentru „negarea Lui Dumnezeu şi a Sufletului”, ei nu mai sunt slujitorii Lui Dumnezeu.
2. Pentru că, aşa cum cei din treptele superioare ale acestei organizaţii o ştiu, masoneria urmăreşte să creeze o masă de acţiune diavolului, numit de ei Baphomet.
3. Pentru că întreagul lor ritual de iniţiere şi şedinţele de discuţii asupra simbolurilor folosesc tehnici de hipnoză, telepatie şi control al minţii care urmăresc să îl facă pe cel „iniţiat” o slugă a satanei.
4. Pentru că, prin aceste tehnici, diavolul îşi face lăcaş în sufletele şi minţile lor.
Cum ar putea diavolul să mai invoce Duhul Sfânt?
Nu credeţi că sunt stăpâniţi de necuratul? Ascultaţi hârşâitul din vocea unui preot cunoscut ca mason atunci când slujește la altar. Acel hârşâit de şmirghel nu e o dovadă a cultivării virtuţilor creştine, ci, dimpotrivă, semnul satanei care şi-a făcut cuib în acela.
Eu cred că aşa-zişii „preoţi” masoni şi-au pierdut harul şi trebuie îndepărtaţi de îndată din bisericile creştine.

Cum m-a abătut un „preot” cu şorţuleţ din calea cea dreaptă

Am prins un „preot” mason.

Am publicat pe blogul meu o scrisoare deschisă adresată „unui preot mason”, iar acesta a reacţionat. „Doar nu e vorba de mine?”, m-a întrebat, mustind de prefăcătorie. „Dar ce, sunteţi mason?”. Ocoleşte întrebarea: „Doar tu cunoşti şi alţi preoţi, nu?” Nu-l slăbesc: „Dar sunteţi mason?” „Chiar dacă aş fi nu ţi-aş spune ţie”, îmi răspunde. „Ei, drace”, îmi zic, „stai tu aşa…” Dacă ai fi nu mi-ai spune, tinere satanist, dar dacă nu ai fi, mi-ai fi spus răspicat că nu eşti. Citește în continuare