Editorialul ziarului "Vocea ta fălticeneană" nr. 11.
Ştiu cât de mult îi place oraşul Fălticeni lui Benoni Maxim, acest personaj cu totul excepţional al urbei.
Şi cât de frumos o spune sau o scrie el!
„Frumosul oraş Fălticeni”, „acest frumos oraş numit Fălticeni”, spune Benoni Maxim…
Nu ţin cu orice chip să îl necăjesc. Dacă îl va indispune ceva, acel ceva este adevărul lucrurilor.
Fălticeniul este, pe zi ce trece, tot mai puţin un oraş. Fălticenii au pierdut în ultimii zece ani cinci mii de locuitori! Cinci mii! Au ajuns de la 29.787 de locuitori, câți aveau în anul 2002, la 24.619 locuitori. Îmi pare rău să îl anunţ pe Benone Maxim că, dacă luăm în calcul o populaţie minimă a unei localităţi care poate fi numită „oraş” de 10.000 de locuitori, în douăzeci-treizeci de ani Fălticeniul va fi doar o capitală de comună, un sat mai de vază.
Dar în toate oraşele din judeţ lucrurile stau la fel: la Humor erau, în anul 1992, 16.629 de locuitori, în anul 2002 – 15.656 locuitori, iar anul care a trecut – 12.700 de locuitori.
Aplicând criteriul de mai sus, în şapte ani Humorul nu va mai fi oraş.
Iar oraşul Suceava, care avusese 106.000 locuitori în 2002, are acum 86.000 de locuitori.
Judeţul în întregul lui a pierdut în ultimul deceniu 74.000 de locuitori, populaţia sa scăzând de la 688.000 la 614.000 de oameni.
Mai mult de 10%…
Unde sunt cei care nu mai sunt?
În ultimii patru ani, anii crizei, nu se mai poate vorbi de o mişcare masivă a populaţiei către ţările bogate. Atunci unde se duc întruna cei de lângă noi?
E simplu: îi văd pe fereastra căsuţei mele cum se duc din lumea asta, între şase scânduri, înconjuraţi de preoţi şi de cunoscuţi. Sunt zile când văd două sau chiar trei convoaie…
Iar tinerii, tot mai puţin încrezători în Dumnezeu, dar şi speriaţi de nesiguranţa socială din ţară, nu mai aduc pe lume copii care să-i înlocuiască pe cei morţi.
Vina e a politicienilor, a tuturor guvernelor care s-au succedat la conducere până azi. Niciunul nu a venit cu un proiect pe termen lung, niciunul nu s-a gândit că ţara asta mai trebuie să şi producă.
Toate guvernele care s-au succedat până azi la conducerea României au avut proiecte de tip „crâşmă”: „Să mai împrumutăm nişte bani, ca să mai putem bea o săptămână.” Această mentalitate a dus România de râpă.
Ţăranii nu mai cultivă pământul, ci vânează posturile din oraşele de lângă ei. Având această concurenţă neaşteptată, orăşenii nu mai găsesc de lucru şi pleacă în Occident.
Credeţi că nu-i aşa? Nu dau niciun exemplu din Fălticeni, ca să nu se supere nimeni.
La Biblioteca Orăşănească din Humor, niciuna dintre angajate nu e locuitoare a oraşului Humor! Nu ştiu în ce măsură asta nu încalcă însăşi Legea Funcţionarului Public, în baza căreia sunt angajaţi toţi bugetarii… Cei care aduc săteni pe posturi publice în oraş sunt demenţi. Ar trebui internaţi.
Distrug sate întregi creând modele false, şi inoculând în acele comunităţi dorinţa de a câştiga bani fără muncă, de a fi „domni”. Din acest motiv câmpurile zac în paragină… Repet: aceasta e în întregime din vina acestor primari, consilieri locali şi directori de instituţii care angajează săteni.
Rata de scădere a populaţiei deja s-a dublat. Avem de-a face cu o scădere de 10% în ultimii zece ani. Şi, cu toate că ne împuţinăm văzând cu ochii, iată că nu trăim mai bine. Încă o dovadă că totul e de la Dumnezeu, şi că acolo unde e binecuvântarea Sa, orcâţi oameni ar fi, e belşug, iar acolo de unde îşi întoarce faţa, e necaz şi durere.
Să numeri oamenii e un păcat foarte mare. Regele David s-a căit amarnic pentru acest păcat, pe care l-a făcut şi el în faţa Lui Dumnezeu. Puteţi fi siguri că puterea actuală va pierde alegerile, tocmai din acest motiv. Lui Dumnezeu nu-I place când sunt cercetate aceste taine mari ale Sale. Oamenii sunt o cultură tainică, al cărei rost îl ştiu doar semănătorii şi secerătorii ei.
Când firul de grâu îşi semeţeşte capul şi începe să numere boabele din jurul său, în los să-şi îngrijească propriul rod, stârneşte mânia Lui Dumnezeu.
Aşa că să ne îngrijim mai mult de păcatele noastre, din pricina cărora ne împuţinăm pe zi ce trece, de parcă ne-ar înghiţi pământul, şi mai puţin de aceste cifre care, cu voia Celui de Sus, se pot schimba.
Şi poate că nici nu avem de ce plânge dispariţia oraşelor, care sunt adevărate cuiburi ale lui veliar, locuri ale pierzaniei multor suflete.
Dar televiziunile, prin nemerniciile pe care le propagă, şterg pe zi ce trece orice diferenţă dintre sat şi oraş… Unde vom ajunge? Să nădăjduim că Dumnezeu se va îndura de noi şi ne va scoate şi din grozăviile acestea.