Vade Retro
Sfânta cruce să-mi ajute,
nu dragonul din ispite!
Înapoia mea, satană !
Îmi oferi o lume vană !
Îmi oferi o stea bolnavă !
Doar tu să-ți bei din otravă!
În original :
Crux sacra sit mihi lux
Non draco sit mihi dux
Vade retro satana
Numquam suade mihi vana
Sunt mala quae libas
Ipse venena bibas.
Traducere, prezentare şi trimiteri: M. Ianuş.
Titlul original: „Apariţia Fecioarei Maria pe Muntele La Salette”. (Muntele Săliţei – N. T.)
Această Apariţie şi profeţia încredinţată Melaniei Calvat sunt recunoscute oficial de Biserica apuseană. Revelația Melaniei îmi pare absolut ortodoxă și de asta o și public aici.
O fetiţă necăjită din satul Corps îşi duce zilele începutului de adolescenţă într-un sătuc din Alpi, păscând vacile unui om mai înstărit. Un băieţel mai tânăr decât ea, Maximin Giraud, o însoţeşte timp de două zile. În a doua zi, în data de 19 septembrie 1846, li se arată şi le vorbeşte Măicuţa Domnului.
Măicuţa le spune amândurora câteva lucruri, apoi le împărtăşeşte fiecăruia dintre ei câte un secret, pe care celălalt nu îl poate auzi. Melania Calvat primeşte interdicţie de a-şi face cunoscut secretul până în 1858. În 1858, devenită călugăriţă, îi împărtăşeşte acest secret Papei Pius al IX-lea. Apoi, sub diverse pretexte, Biserica Catolică îi interzice sau o convinge să amâne să îşi publice Secretul până în 1879, când, cu binecuvântarea Episcopului Salvatore Luigi Zola, cărticica de mai jos vede lumina tiparului, oficial (pentru că neoficial secretul circula deja de câţiva ani), la Lecce.
Am semnalat prin trimiteri câteva din profeţiile împlinite anunţate atunci micilor păstori de Măicuţa Domnului, doar pe cele care mi s-au părut foarte importante şi la îndemâna oricui. Un cititor sârguincios şi priceput în ale istoriei le poate găsi şi pe celelalte. (M.I.)
„«Ei, bine, copii, veţi spune acestea tuturor celor care cred în mine.»
Mă supun Sfintei Fecioare, Maică a Lui Dumnezeu şi Maică a tuturor credincioşilor. Supun această publicaţie judecăţii Sfântului Scaun apostolic şi declar că condamn de la început tot ceea ce acesta va găsi contrar doctrinei catolice în ea.”
Mélanie Calvat,
păstoriţa din La Salette
I.
În data de 18 septembrie, în ajunul Sfintei Apariţii a Sfintei Fecioare, eram singură, ca de obicei, păzind cele patru vaci ale stăpânilor mei. Pe la orele 11 ale dimineţii am văzut că vine lângă mine un băieţel. Când l-am văzut m-am speriat, pentru că mi se părea că toată lumea trebuie să ştie că mie nu-mi place să stau cu nimeni. Acest copil s-a apropiat de mine şi mi-a zis: „Fetiţo, vin şi eu cu tine. Şi eu sunt din Corps.” La aceste cuvinte dispoziţia mea proastă a ieşit la lumină şi am făcut câţiva paşi înapoi şi i-am spus: „Nu vreau să fiu cu nimeni. Vreau să rămân singură.” Apoi m-am îndepărtat, dar acest copil mă urmărea, zicându-mi: „Haide, lasă-mă să stau cu tine. Aşa mi-a spus stăpânul meu. Eu sunt din Corps…”
Dar eu m-am îndepărtat de el, făcându-i semn că vroiam să fiu singură. Iar după ce m-am îndepărtat, m-am aşezat în iarbă. Acolo mi-am început conversaţia obişnuită cu florile Bunului Dumnezeu. Un pic mai apoi, privesc în spatele meu şi îl văd iar pe Maximin, care se aşezase aproape de mine. El mi-a spus: „Nu mă alunga, că voi fi cuminte.” Dar eu eram tot într-o dispoziţie proastă. Aşa că m-am ridicat repede şi am alergat un pic mai încolo şi am început iar să mă joc cu florile Bunului Dumnezeu. O clipă mai apoi Maximin era iar lângă mine şi îmi spunea că va fi foarte cuminte, că nu va spune nimic, că se plictiseşte să stea singur şi stăpânul lui l-a trimis să stea cu mine etc… De data asta mi s-a făcut milă de el, i-am făcut semn să se aşeze, iar eu am continuat să mă joc cu floricelele Bunului Dumnezeu.
Maximin a rupt tăcerea imediat, începând să râdă (şi cred că râdea de mine). L-am privit, iar el mi-a spus: „Haide să ne distrăm, să ne jucăm.” Eu nu i-am răspuns nimic, pentru că eram atât de ignorantă încât nu ştiam nimic despre cum e să te joci cu altă persoană, pentru că fusesem mereu singură. Mă amuzam singură, cu florile, iar Maximin, apropiindu-se de mine, nu făcea decât să râdă şi să-mi spună că florile nu au urechi ca să mă audă şi că ar trebui să ne jucăm împreună. Dar eu nu aveam chef de jocul pe care mi-l propunea el. Totuşi, am început să-i vorbesc, iar el mi-a spus că cele zece zile pe care urma să le petreacă la stăpânul său aveau să se termine curând, iar apoi se va întoarce în Corps, la tatăl său etc…
În timp ce îmi vorbea, clopotul din La Salette începu să bată, pentru că se făcea „Angelus”. I-am făcut semn lui Maximin să-şi înalţe sufletul către Dumnezeu. El îşi descoperi capul şi păstră un moment de tăcere. După asta i-am spus: „Vrei să mănânci?” „Da”, mi-a răsuns. „Haide!” Ne-am aşezat iar eu am scos din sac mâncarea pe care mi-o dăduseră stăpânii mei şi, după cum îmi era obiceiul, înainte să muşc din chifla mea, am făcut cu vârful cuţitului semnul crucii pe ea, iar în mijlocul crucii o mică gaură, zicând: „Dacă e acolo diavolul să iasă, iar dacă e Bunul Dumnezeu, să rămână!” şi repede-repede am astupat gaura. Maximin izbucni în râs şi îi dădu un picior chiflei mele care îmi sări din mâini, se rostogoli până la picioarele muntelui şi se pierdu.
Dar mai aveam o chiflă, aşa că am mâncat-o
pe aceea împreună. Apoi ne-am jucat puţin. Apoi, dându-mi seama că Maximin iar e flămând, i-am arătat un loc al muntelui plin de afine şi l-am trimis acolo ca să mănânce. A mâncat şi a adus destule şi în pălărie. Seara am coborât de pe munte împreună şi ne-am înţeles ca a doua zi să ne păzim din nou vacile împreună.
A doua zi, pe 19 septembrie, m-am întâlnit cu Maximin pe drum. Am urcat împreună pe munte. Mi se părea că Maximin e foarte bunuţ, foarte simplu şi că îi place să vorbească despre lucrurile despre care vreau eu să vorbim. Era şi foarte docil şi nu vroia să mă contrazică. Era doar un pic cam curios. De îndată ce mă îndepărtam puţin de el, imediat ce mă opream alerga repede să vadă ce fac şi să audă ce le zic florilor Bunului Dumnezeu. Iar dacă nu ajungea la timp, mă întreba ce spusesem.
Maximin îmi ceru să îl învăţ un joc. Dimineaţa era deja pe sfârşite. I-am spus să strângem flori ca să facem „Paradisul”. Ne-am pus
amândoi pe treabă, iar în curând am strâns o grămadă de flori de mai multe culori. Din sat s-a auzit „Angelus”, pentru că cerul era senin. După ce i-am spus Bunului Dumnezeu ce ştiam să-i spunem, i-am spus lui Maximin că trebuie să ne conducem vacile pe un mic platou, în apropierea micuţei văiogi a unui pârâu, unde vom găsi pietre ca să ne construim „Paradisul”. Ne-am condus vacile acolo, iar apoi am luat o gustare. Apoi, ne-am apucat să aducem şi să construim mica noastră căsuţă, care consta într-un parter şi ziceam noi că e „locuinţa noastră”, apoi un etaj deasupra ei, care era, potrivit nouă, „Paradisul”.
Etajul era îmbrăcat în flori de diferite culori, unele strânse în coroane pe câte o tulpină. Acest „Paradis” era acoperit de o singură piatră mare, pe care o acoperiserăm în întregime cu flori. De asemenea, agăţaserăm coroniţe peste tot în jur. Odată „Paradisul” terminat, am stat să-l admirăm. Atunci ne prinse somnul şi ne-am depărtat cîţiva paşi de acolo şi ne-am culcat în iarbă.
Doamna cea Frumoasă s-a aşezat pe „Paradisul” nostru fără să îl dărâme. Citește în continuare „Secretul Melaniei”
Marius Ianuș 