Atenție, fraților ! Federația Rusă l-a condamnat pe Părintele Serghei Romanov la 7 (șapte) ani de pușcărie ! Este acuzat că a negat coronavirusul, că nu a vrut să părăsească mănăstirea după ce a fost caterisit și că le-ar fi încurajat pe măicuțe să se sinucidă (probabil că le-o fi spus să lupte până la moarte). Ce părere aveți despre asta ?
Împreună cu el a fost condamnat, la cinci ani de închisoare, și bloggerul Vsevolod Moguchev, care l-a susținut.
Aceasta nu este o carte obișnuită. Pentru că prețurile din tipografii au crescut foarte mult și pentru că mai aveam niște carton nefolosit de pe vremea atelierului de publicitate, am trecut la lucru manual.
Coperta este scrisă de mână (mi s-a stricat capul de printare al imprimantei de carton și nu se găsesc piese de genul ăsta în România), iar cartea este imprimată de mine.Am făcut câteva exemplare broșate (adică lipite), pe care le-am și numerotat, dar m-am lăsat de meseria asta cronofagă și m-am apucat de capsare.Scrisul de pe fiecare copertă este unicat. Sunt scrise de mine, cu marker permanent.
Celor care au primit exemplarele 0001 lși 0002 le spun atât : există în București un anticar care o să vă ofere peste o sută de lei pe unul din acele exemplare. Detalii în particular.
Cartea s-a lansat sâmbătă 21 Ianuarie la ora 15, la Centrul Cultural Sfântul Antim Ivireanu, Bulevardul Independenței nr. 3, Ploiești.
În memoria lui Ion Gavrilă Ogoranu și a celor dimpreună cu el
Aceasta este ziua în care vom muri, o zi de artificii în cumpăna cerească, o zi din care noaptea nu va putea să crească, și-i musai să ne fie cea mai frumoasă zi !
Aceasta este clipa în care vom cădea. Vom fi aici de-a pururi, în tina românească. Aici numai lumină va fi să dăinuiască și-ntreagă viața noastră va încăpea în ea.
Priviți cu grijă locul – aici vom fi mereu. Aici se pune cruce pe tot ce-i viața noastră. Aici cel care cade și știe să iubească va sta pentru vecie, privit de Dumnezeu.
E clipa vieții noastre, camarazi ! E ziua ce va fi de-a pururi azi ! E clipa pentru care am trăit, când ne-om vedea Părintele Iubit !
Alerg după tine printr-un cimitir. E o iarnă tristă, fără de zăpadă. Ultimele frunze cad în debandadă cu tristețea morții unor amăgiri.
Nu te uiți în urmă, pasul tău e mic, dar lovește timpul fără remușcare. Eu alerg în urma-ți, ființa ta mă doare și aș vrea în brațe, tandru, să te-nchid…
Îmi continui fuga, nu mai am nimic – doar mărunta fată ce se pierde-n zare. Cimitiru-ntinde cruci și lampadare ca să îmi ascundă trupul ei cel mic.
De această iarnă poezia moare, ultimele frunze sunt un clavecin șuierând în stanțe pline de venin. Eu alerg în urmă-ți. Ființa ta mă doare.
Și presimt în goana gândului zevzec că e o greșeală dragostea-mi târzie, că-ntâmplarea asta-i o anomalie și te vei întoarce ca să-mi spui să plec.
15 Ianuarie 2023, la comemorarea Bădiței Mihai, la Bellu
Ca mai tot poetul, am un orgoliu nemăsurat. Nu mă dau pe niciun poet român contemporan. Sunt poeți buni și foarte buni, dar eu mă consider mai bun decât ei. Totuși, oricât m-aș umfla în pene, există în literatura română doi poeți în fața cărora nu mă pot considera superior, în niciun chip : Radu Gyr și Eminescu. În cazul lui Radu Gyr, nu doar poezia mă face să mă simt inferior, ci și mucenicia vieții sale. Dar Eminescu mă intimidează doar prin poezia lui.
Ce poet ! Ce fire contradictorie și sublimă ! Câtă blândețe așternută peste ce tumulturi clocotitoare ! Cât sentiment sclipește în ce constelație de idei !
Când află că a fost înșelat, cu o mână scrie Luceafărul, iar cu cealaltă îl pălmuiește pe Caragiale, în public. „Pe domnul în chestiune l-am bruscat în societate, dar a tăcut frumuşel ca un om de nimic ce este.” Adică, se înalță cu mintea în sfera filozofiei schopenhaueriene, dar sângele lui aprins, latin, îl îndeamnă să acționeze vindicativ în spațiul concret, la un nivel care îl face pe Caragiale să se teamă pentru viața lui : „Ai să-l faci pe Eminescu să se bată cu mine, să mă împuşte!...”.
Ce este uluitor în personalitatea lui Eminescu e că el nu e un spirit dostoievskian, un abisal, un spirit cu urcușuri și coborâșuri năpraznice. El este, în același timp, gazetarul și omul care arde pentru ideile și onoarea lui, dar și poetul și filozoful ascetic, desprins de materie, mioritic. În aparență, așa ceva e imposibil, dar, în esență, Eminescu coagulează în el aproape toate trăsăturile de spirit care formează structura spirituală a poporului român.
Cât despre poezia sa... În cazul poeziei „adevărate”, există întotdeauna un vers sau chiar o strofă care nu sunt ale poetului. Acestea sunt acel material secret pe care poetul îl primește de-a gata din lumea duhurilor. La Eminescu acest material abundă. Sunt poeme întregi scrise sub focul inspirației, cuvinte potrivite nepământește, frizând perfecțiunea. Și nu vorbesc de o perfecțiune formală, Eminescu nu e un poet de tip dicționar-de-rime, cum sunt atâția azi. Vorbesc de o combinație perfectă, ideală a formei și a fondului poetic, în versuri cu adevărat nemuritoare, care par la fel de proaspăte azi ca atunci când au fost scrise.
Câte exemple nu aș putea să dau ! O să citez o poezie superbă, necunoscută publicului larg, pentru că nu au fost preluată de învățământ :
„Vântu-o foaie veștejită Mi-a adus mişcând fereasta - Este moartea ce-mi trimite Fără plic scrisoarea-aceasta.
Voi păstra-o, voi întinde-o Între foile acele, Ce le am din alte timpuri De la mâna dragei mele.
Cum copacu-şi uită foaia Ce pe vânt mi-a fost trimisă, Astfel ea uitat-a poate Aste foi de dânsa scrise.
Vorbele iubirii moarte Vinovate-mi stau de faţă, Dovedite de minciună Cer să sting a lor viaţă.
Dulcea lor zădărnicie Nu mă-ndur s-o pun pe foc, Deşi-mi stau atât de triste Că nu pot muri pe loc.
Voi păstra întreg amarul Şi norocul ăstor foi, În durerea vechii pierderi Recitindu-mă-napoi.
Numai vestea blând-a morţii, Foaia tristă le-am adaos: Moartea vindec-orice rană, Dând la patime repaos.”
După părerea mea, în această superbă poezie necunoscută a lui Eminescu, intitulată „Foaia veştedă”, există o singură strofă omenească, ultima. Restul sunt versuri îngerești, versuri inspirate. Iar marele nostru poet are o mulțime de poezii despre care se poate spune același lucru.
Cu excepția Părintele Arsenie Boca și a lui Corneliu Zelea-Codreanu, Eminescu e strămoșul meu cel mai drag, e farul în lumina căruia am descoperit cărarea poeziei. În copilărie dormeam cu o ediție în trei volume a poeziilor sale la cap. Iar acum câteva zile i-am trimis unei poete acest mesaj : „Uite, asta e considerată a fi ultima poezie a lui Eminescu, scrisă cu o oră înainte de moarte, la Sanatoriul de pe Strada Plantelor : STELELE-N CER. Ultima strofa e formidabilă. Asta înseamna să fii mare poet.”
Și chiar am pus această strofă uluitoare ca motto al următoarei mele cărți, „Poemele de la Lumina”, care va apărea luna următoare : „Nu e păcat / Ca să se lepede / Clipa cea repede / Ce ni s-a dat ?”
Din psalmi vin aceste versuri. De acolo de unde psalmistul Îl întrebă pe Dumnezeu ce va câștiga dacă îi va lua viața. Va putea pământul în care se va transforma psalmistul să i se roage ?
Această strofă valorează mai mult decât mai toate volumele de poezii ale generației mele neoavangardiste.
Dacă teoretic s-ar mai putea naște un al doilea Eminescu, practic, ținând seama de toate datele problemei – că Eminescu a apărut la începuturile literaturii române, edificând prin opera sa limba cultă, că literatura s-a devalorizat în ochii oamenilor de azi, în beneficiul altor forme de artă, așa că tot mai puțini tineri valoroși sunt atrași de ea – e imposibil să se mai nască un Eminescu.
Eminescu e rege la o curte la care mă cred și eu vreun logofăt. Paharnic sigur e Nichita. Postelnic - Radu Gyr. Iar Cămăraș - Topârceanu. Și câți stolnici, pârcălabi, armași, hatmani și ispravnici nu sunt acolo... Dar Eminescu e regele poeziei române. Noi, ceilalți poeți români, nu suntem vrednici nici să-i periem papucii. Cu excepția lui Radu Gyr, care, asemenea lui Eminescu, dar mai cu seamă prin jertfa vieții sale, nu poate fi comparat cu nimeni. Radu Gyr este un voievod adiacent al poeziei românești, cel care i-a așezat pe frunte cununa de spini a vieții sale.
S-a lămurit situația de la Frăsinei. Sincer, sunt de acord cu tot ce se spune în acest document. Din pricina legăturii puse de Sfântul Calinic, femeile nu au ce căuta la Mănăstirea Frăsinei. Punct.
Am fost acolo și pot certifica faptul că unul dintre părinții coborâți ca să spovedească femei se cam uita după cele mai drăguțe sau cel puțin după a doua mea nevastă. Din ce spune Ierarhul locului se înțelege că or fost sminteli și călugări care or părăsit mănăstirea din cauza femeilor. Nu știu exact cum o fi acolo, dar la Mănăstirea Cernica și prin alte mănăstiri pe unde am stat au fost o mulțime de călugări – în special ieromonahi – scoși din mănăstire de femei.
De când a apărut monahismul a apărut și această formă de protejare a călugarilor față de ispita femeiască. Nu e normal ca monahii de la o mănăstire aflată sub avaton să întâlnească femei.
Înaltpreasființitul Irineu are dreptate absolută să întărească legătura pusă de Sfântul Calinic și să îndepărteze femeile de acolo.
Marius Ianuș 