Prefață la o poezie de dragoste…
În ziua de azi relațiile dintre bărbați și femei s-au deteriorat atât de mult, încât rostul unei poezii „de dragoste” a devenit incert.
Ce sens mai au toate aceste cuvinte, când între oameni nu mai există nicio urmă de comunicare adevărată, nicio deschidere sufletească?
Sigur, asta e perspectiva mea, a unui om care a divorțat o dată și se află în pragul celui de-al doilea divorț. Dar câți oameni nu sunt în situația mea acum și cum era cu două generații în urmă! Câți dintre noi au bunici divorțați?!
Încetul cu încetul, legătura altădată de nezdruncinat a iubirii a început să se sfărâme.
Au contribuit la asta: mass-media și internetul, care ne fac tot mai puțin comunicativi și tot mai puțin atenți la celălalt.
Sunt, apoi, avorturile și celelalte metode contraceptive, care distrug însăși rațiunea de a fi, însuși sensul unui mare număr de legături de dragoste.
Și mai sunt și mințile pervertite ale unor auto-socotiți „luminați” care, în numele unor idei extrem de discutabile (poluare, suprapopulare etc) împing omenirea la sinucidere, luptând împotriva familiei și a nașterii de copii.
Ce sens mai are o poezie de dragoste?
Poezia care urmează nu mai are destinatară. A fost scrisă pentru cineva, dar… ce sens mai are? Mai există, pentru mine, dragoste?
Ce sens mai are o poezie de dragoste… fără sens?
Nu m-am considerat niciodată un „scriitor”. Nu am scris literatură ca să scriu literatură. Postez, totuși, pe blogul meu această poezie, în ideea că ea a avut, cândva, o destinatară. Și o mai public și pentru că ridicolul acestei situații, altcândva banală – a scrie / a publica o poezie de dragoste – mă atrage. Un scriitor de versuri e, oricum, un personaj cam ridicol. Dar ce înseamnă acest „ridicol”, până la urmă? Inadaptat? Sentimental? Visător? Naiv?
Cea din urmă e sigură. Pentru că o poezie de dragoste nu are sens. Cu o poezie de dragoste nu poți cuceri, astăzi, inima unei femei… (Sau: aș vrea să o cunosc pe femeia pe care o mai poți cuceri cu o poezie de dragoste…)
Dar să trecem la fapte:
Am nevoie de tine, de inima ta…
Pentru că iarna va veni și totul va îngheța,
Pentru că noaptea e aici, fără să putem spune ceva,
Pentru că totul se va duce, se va îndepărta…
Am nevoie de tine, de inima ta.
Am nevoie de tine, pentru că e trist să mergi singur pe drum.
Am nevoie de tine, pentru că am atâtea să îți spun…
Am nevoie de tine, pentru că totul se va duce, se va îndepărta…
Am nevoie de tine, de inima ta.
Am nevoie de tine, îți spun, pentru că îmbătrânesc.
Am nevoie de tine, pentru că tu mă poți învăța să iubesc.
Am nevoie de tine, pentru că trecutul nu se poate schimba…
Am nevoie de tine, de inima ta.
Ascultă-mă, am nevoie de tine, nu mă alunga…
Ascultă-mă, am nevoie de tine, nu mă lăsa…
Ascultă-mă, am nevoie de tine, nu te înstrăina…
Am nevoie de tine, de inima ta.
Marius Ianuș 